Astăzi vă scriu despre demnitate. După 22 ani de dizabilitate, de căutări, de restructurare a mea, ca om și ca parte a societății, vă scriu despre un subiect, o atitudine, o valoare sau chiar o nevoie care a devenit mai puțin importantă în ultimii ani pentru marea majoritate a românilor.
Scopul pentru care împărtășesc povestea mea este de a explica etapele prin care trece o persoană care primește un diagnostic medical greu și care îi afectează foarte mult stilul de viață. Poate aveți o rudă apropiată sau un prieten care trece prin etape similare și nu știți cum să o/îl abordați. Sau preferați să evitați persoana decât să vă simțiți jenați că (poate) va fi iritată, vulnerabilă, că va plânge sau că va avea orice altă reacție pe care nu o înțelegeți și pe care nu știți cum să o gestionați.
O persoană care primește un astfel de diagnostic trece prin trei etape distincte.
Apariția bolii
De obicei, o astfel de lovitură nu vine singură, ci apar mai multe, consecutive. Acestea pot fi resimțite în piept sau ca un nod în gât, iar persoana poate reacționa cu pumnii strânși, cu furie, tremurat, înghețat, plâns. Este o etapă inițială, când șocul este mare, și fiecare reacționează instinctiv cu elemente din luptă, îngheață sau fugi. În acest caz, le sunt lovite demnitatea și puterea de a-și comunica emoțiile, sunt destabilizați, transformându-se din cine credeau că sunt în altceva. E posibil ca, după aceste reacții instinctive, să se simtă rușinați și vinovați. De aceea, este important ca, în acel moment, să-i reasigurați că este în regulă și că au tot dreptul să simtă ceea ce simt, să le validați emoțiile și să-i asigurați că le sunteți alături.
E un sentiment foarte dificil de acceptat când simți că te trădează corpul, că nu te ascultă deloc, iar boala se agravează. Poți avea senzația că nu poți controla nimic, că toate se întâmplă mult prea repede, că n-ai timp să procesezi ce este în tine și vrei ca timpul să se oprească, măcar o oră.
Dacă veștile dificile se țin lanț, e posibil să se transforme în ghiocei. Sunt frumoși ghioceii, însă nu privesc înspre soare, ci înspre pământ și pier repede.
Acomodarea cu noua realitate
Această acomodare nu ține doar de cei afectați, pentru că ei se vor confrunta foarte mult cu prejudecățile sociale. De multe ori, bolnavii nu reușesc să-și proceseze emoțiile, fiind nevoiți să se confrunte mai întâi cu reacțiile celor din jur, iar acestea, conform studiilor, sunt, în mare măsură, negative. Aceste reacții includ sugestii și sfaturi nesolicitate.
„Nesolicitate“ nu neapărat pentru că cei bolnavi n-au nevoie de ele, ci pentru că nu sunt (încă) pregătiți să le primească. Și atunci, toate gândurile celorlalți vor pune doar presiune și vor crea furie și nervozitate. Recomandarea mea ar fi să le lăsați spațiu, să-i încurajați să vorbească despre ce simt și despre ceea ce vor să facă. Atunci când vreți să le dați sfaturi, întrebați întâi dacă au nevoie de o opinie despre subiectul în legătură cu care doriți să le vorbiți.
℗PUBLICITATE
Din prea multă grijă și iubire, uneori, persoanele aparținătoare au tendința să sufoce persoana bolnavă. Acest lucru nu-i ajută pe bolnavi: doar inhibă acceptarea bolii și procesarea emoțiilor apărute.
Regăsirea demnității pierdute
Această etapă, în care se pot regăsi ca oameni întregi, diferiți și totuși asemănători, presupune să învețe să nu lase boala să-i definească, dar pentru asta este nevoie de oameni dispuși să-i susțină în proces.
Au nevoie de acceptare, de înțelegere, de răbdare, de iubire necondiționată (în toate formele ei), pentru ca ei să învețe să se accepte, să se înțeleagă, să aibă răbdare cu ei înșiși și să se iubească, așa cum sunt acum. Au nevoie să devină autonomi, să aibă libertatea de a alege, să aibă, în limita posibilităților, independență, responsabilitate, respect, recunoaștere. În plus, au nevoie să se simtă întregi și perfecți, așa cum sunt acum, demni de iubire și apreciere.
Aceste nevoi sunt universal valabile. Totuși, pentru cei bolnavi, acest lucru înseamnă prevenirea altor boli și complicații, înseamnă reintegrare în societate, înseamnă chiar salvarea vieții, în unele contexte. Când se reformează, se regăsesc ca indivizi, după ce le-au fost testate limitele în fel și chip, își regăsesc demnitatea de a fi oameni întregi și dreptul de a acționa conform valorilor și priorităților proaspăt integrate.
Reconstruirea lor are loc asemeni construirii unui puzzle. Cred că majoritatea ați făcut cel puțin un puzzle o dată în viață. Vă amintiți emoțiile? La început, experimentați frustrarea când găseați câte o piesă, un colț, o margine, care (încă) nu aveau sens. Apoi, piesă cu piesă, începeau să prindă formă porțiuni întregi și, la final, experimentați bucuria montării ultimei piese din puzzle. În cazul oamenilor, cred că niciodată nu punem ultima piesă pe tablou; totuși, putem recompune imaginea într-o măsură destul de mare.
Această parte de reconstruire și reevaluare este foarte importantă. Fără ea, cei bolnavi nu vor reuși să accepte schimbările prin care trec. De aceea, este foarte important ca cei din jur să fie deschiși la aceste schimbări, să fie și ei parte din ele (pe cât posibil), pentru că, altfel, persoana bolnavă se poate simți singură și neînțeleasă. Singurătatea și izolarea sunt factori care agravează problemele existente și pot duce la depresie. De aceea, vă sugerez ca, în cazul în care persoana bolnavă are de făcut niște modificări în stilul de viață, să le facă și aparținătorii măcar parțial, să poată înțelege măcar o mică parte din ce se întâmplă cu omul drag lor.
A fi demn, a sta drept în fața provocărilor vieții poate fi dificil pentru orice persoană, nu doar pentru cele bolnave. Uneori, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne înțelege mai bine, avem nevoie de suport și de oameni empatici alături. Fii tu acel om pentru cel drag, aflat în nevoie, sau sugerează-i să vorbească cu un specialist în domeniu, chiar și numai pentru a-și pune ordine în multitudinea de emoții care-l încearcă.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
