Ca terapeut de familie, lucrez cu părinți a căror dorință este să învețe cum să rezolve problemele și cum să gestioneze situațiile dificile, care (de cele mai multe ori) îi determină să trăiască stări emoționale de disconfort precum: frustrare, oboseală, lipsă de speranță ori neputință. Are mult sens ca rolul de părinte să vină cu toate aceste emoții atunci când creștem un băiețel de cinci ani care spune că le știe pe toate, o fetiță care învață să renunțe la scutec ori ghidăm un preadolescent care pare să fie sfidător. Chiar dacă grupa de vârstă este diferită și fiecare etapă vine cu propriul grad de unicitate și provocare, cea mai constantă dorință, pe care părinții o exprimă în ședințele de terapie, este de a crește copilul cât mai bine: „Știu ce fel de părinte vreau să fiu, însă habar n-am cum să ajung la această variantă a mea. Simt că am obosit și am nevoie de ajutor!“.
Pentru că există situații complexe, în care ne putem pierde extrem de rapid, o să începem prin a despacheta comportamentele care ne pun în dificultate. Acestea sunt, deseori, indicii despre nevoile copilului și chiar ale întregului sistem de familie (care ajunge să fie blocat în starea de supraviețuire – defensivă). Îmi imaginez că, îndreptându-ne în această zonă de observare, s-ar putea să se activeze anxietatea lipsei de acțiune. Însă în ciclul schimbării spre o relaționare conștientă, avem nevoie să descoperim factorii declanșatori și zonele de creștere pentru a putea trece de la mentalitatea „Ce este în neregulă cu copilul meu și cum pot să-l «repar»?“ la „Cu ce se luptă copilul meu și care este rolul meu în a-l ajuta?“. Ca părinți, scopul este să ne construim uneltele necesare pentru a ne muta dintr-un loc de disperare în relația cu copilul, într-unul de speranță, împuternicire și auto-reflectare. Iar asta va face ca parcursul vieții de părinte să se simtă și ca o călătorie, nu doar ca pe o cursă.
Scafandru sau judecător?
În orice tip de relație, cel mai dificil de înțeles și integrat este faptul că un comportament este doar vârful aisbergului. Ceea ce vedem este un indicator a ceea ce se află în profunzime. Iar în relația cu copilul este responsabilitatea noastră să învățăm să ne transformăm în scafandri exploratori ai interiorului puiului nostru.
Atitudinea care ne îndepărtează de scafandrul explorator este reactivitatea. Rolul din care aceasta ne face să privim este cel de judecător: comportamentul tău e o problemă care trebuie rezolvată. Din acest unghi, riscul cel mai mare este că privim doar la vârful aisbergului și nu ne scufundăm să descoperim ce se ascunde în adâncuri. Tot acest punct ne aduce stările de frustrare sau neputință, culminând cu gândul că nu suntem părinți suficient de buni pentru a canaliza atitudinea curioasă și deschisă a unui scafandru. În urmă cu ceva timp, am scris tot în cadrul acestei rubrici articolul despre comunicarea autentică în cuplu și cred că toate #PsihoDescoperirile făcute acolo sunt la fel de valabile și aplicabile și în relația părinte-copil.
Într-un studiu realizat pe analiza a două tipuri de ascultare în relații, psihologul clinician Faye Doell a demonstrat cum oamenii care ascultă pentru a înțelege versus cei care ascultă pentru a răspunde au un nivel mult mai crescut de satisfacție. Și Daniel Siegel se referă adesea în cărțile sale la importanța sentimentului de a fi văzut în relații. În traducere liberă, ascultarea facilitează conectarea interumană.
Când două adevăruri pot fi valabile în același timp
O mămică îmi spunea: „N-am de ales, trebuie să fiu polițistul cel rău, altfel lucrurile se vor duce de râpă. Până la urmă, cineva trebuie să-și asume și acest rol!“. Ce e și mai interesat este faptul că întâlnesc și discursul aflat la polul opus, în care alți părinți îmi spun: „Nu pot să-i refuz nimic copilului meu. Dacă fac asta, se va supăra“. În ambele cazuri, apare frica de a nu face ceva greșit, în spatele căreia stă ascunsă nevoia de a menține (pentru propria persoană) imaginea unui părinte bun, care nu greșește și nu este invalidat de copil.
Cum ar fi să știm că două adevăruri pot fi valabile în același timp? Cum ar arăta comportamentele parentale dacă n-ar trebui să alegem între două realități opuse (polițistul bun ori polițistul rău)? Cum ar fi să credem că putem fi părinți ce stabilesc limite ferme și, totuși, să fim jucăuși sau relaxați?
Chiar dacă am tinde să o numim utopie, dr. Becky Kennedy îi pune numele de idee a multiplicității – capacitatea de a accepta mai multe realități simultan. Ea spune că, atunci când sunt doi oameni într-o cameră, există, de asemenea, două seturi de sentimente, gânduri, nevoi și perspective. Capacitatea de a ne ține de mai multe adevăruri simultan (ale noastre și ale altcuiva) permite celor doi oameni dintr-o relație să se simtă văzuți și să se simtă reali, chiar dacă există diferențe.
℗PUBLICITATE
Mergând pe această idee în clădirea și menținerea legăturii cu copilul tău, pornește de la presupunerea că poți lua decizii pe care le consideri ca fiind cele mai bune și, în același timp, să-ți pese de sentimentele copilului tău cu privire la aceste decizii.
Atunci când încercăm să ne convingem copilul să facă ceva ce nu-i place sau nu-și dorește, avem un singur scop: de a avea dreptate. Și iată consecința nefericită a acestei dreptăți: copilul se simte nevăzut și neauzit, moment în care devine furios și combativ, pentru că se simte ca și cum părintele nu acceptă și realitatea lui. Astfel, se instalează deconectarea care face legătura imposibilă. O resursă utilă pe o perioadă îndelungată, deoarece acoperă informații și strategii pentru diferite grupe de vârstă, este cartea Parenting pentru succes de dr. Madeline Levine.
Înțelegerea (multiplicitatea) și convingerea („un singur lucru este adevărat“) sunt două moduri de abordare diametral opuse în relația cu copilul, deci un prim pas puternic în acest demers este să observi în ce mod te afli. Iar pentru a înțelege cum te poți îndrepta spre un scafandru înțelegător și ferm în relația cu copilul tău, o să abordăm una din cele mai frecvente situații de conflict.
Menținerea limitelor
Copilul tău vrea să se uite la o emisiune sau la un film pe care-l consideri nepotrivit pentru vârsta lui. El este foarte supărat, insistând că toți prietenii lui l-au văzut, că ești cel mai rău părinte. Abordând situația cu perspectiva că două adevăruri pot fi valabile în același timp (nevoia ta de a pune limite și furia copilului tău) îi poți spune: „Am decis că nu poți vedea acel film. Înțeleg că decizia asta te supăra și că ești supărat pe mine. Aud și înțeleg asta. Ai voie să fii supărat“.
În astfel de situații reamintește-ți:
- Să respiri înainte să acționezi sau să comunici (astfel reduci reactivitatea).
- Că nu trebuie să alegi între o decizie fermă și validarea iubitoare față de copil. Poți oferi ambele atitudini.
- Să rămâi constant în această abordare, deoarece un parenting bun nu este întotdeauna recompensat cu o reacție bună. (Păstrarea limitelor ferme și empatice de care are nevoie copilul îi poate amplifica furia).
- Să păstrezi limita în fața protestelor. Cuvintele urâte și reacțiile furiei sunt doar vârful aisbergului.
Acum știi că, dacă discuția s-ar încheia aici și furia copilului tău s-ar calma, te-ai putea declara un adevărat magician. Însă cel mai probabil vei auzi: „Te urăsc! Ești un părinte îngrozitor!“. Răspunsul unui părinte care-și pune costumul de scafandru ar putea suna așa: „Hmm… oare ce putem face? În calitate de părinte, este treaba mea să am grijă de tine și de siguranța ta, iar acum siguranța înseamnă să verific filmele pe care-ți dorești să le urmărești. În plus, îmi imaginez că-ți place să iei propriile decizii și nu-ți pică bine să ai un părinte care-ți spune ce să faci. Sunt o mulțime de alte filme noi pe care le poți urmări! Anunță-mă dacă vrei să alegi unul dintre ele sau mă întreb dacă există alte lucruri pe care le putem face în seara asta care ți-ar face plăcere“.
În astfel de situații reamintește-ți:
- Să-ți validezi perspectiva: „Știu că am luat o decizie bună să pun această limită. Am încredere în mine!“, atunci când simți că-ți vine să cedezi în fața reacțiilor emoționale ale copilului.
- Să respiri adânc din nou și să-ți pui ochelarii de scafandru, chiar dacă ești tentat să reacționezi la cuvintele copilului.
- Copiii se simt văzuți atunci când își percep părintele ca un coechipier. Invită-l să colaboreze în rezolvarea problemelor.
- Să validezi experiența emoțională a copilului. Are sens să se simtă furios din cauza neputinței în fața unei decizii.
- Că suntem mai puțin dispuși să colaborăm în oricare decizie, dacă nu ne simțim văzuți.
- Comportamentul neplăcut al copilului vine din lipsa abilităților de reglare emoțională. Nu din faptul că ești un părinte groaznic.
- Ca adult, poți numi comportamentul care te supără („Mi-ai vorbit lipsit de respect!“), dar nu-l transforma în adevăr.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
