fbpx
skip to Main Content
Un Terapeut Bun Nu Crede Niciodată Că Le știe Pe Toate. Interviu Cu Adela Moldovan

Adela Raluca Moldovan este doctor în psihologie, psihoterapeut, autor și trainer în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Își desfășoară practica clinică la Cluj-Napoca, acolo unde a și pus bazele proiectului Holo – psihologie pentru comunitate. Este implicată activ în programele de formare a psihoterapeuților în domeniul terapiei relaționale Imago și susține importanța prezenței părinților alături de copiii internați în spitale.

Ești unul dintre cei mai apreciați psihoterapeuți din generația tânără; cum ajunge un psiholog să se diferențieze de miile de absolvenți care au terminat aceeași facultate și care crezi că este secretul succesului tău?

Nu știu dacă este un secret. Mai degrabă o serie de evenimente, de momente favorabile, de oportunități sesizate – care m-au dus cumva acolo unde sunt. Un pic mi-e dificil să răspund la întrebare, pentru că nu sunt obișnuită să mă gândesc la mine în termeni de succes. Pentru mine, cariera (și cred că toata viața mea) e o călătorie continuă. Mă bucur de lucrurile bune care se întâmplă în viața mea și aștept provocările ce vor urma. Uitându-mă în spate, pentru mine, povestea vieții mele are mult sens și toate au conspirat, cumva, să mă aducă aici. De la pasiunea pentru limba engleză, care m-a dus la liceul cu profil de engleză intensiv, unde am găsit un profesor de psihologie grozav, apoi la Facultatea de Psihologie, unde cunoștințele mele foarte bune de limba engleză au constituit un avantaj și mi-au permis să mă „remarc“, să particip la programe de formare cu un grup de terapeuți americani, să consum fără dificultate literatură științifică (scrisă, desigur, în engleză), pentru ca mai apoi să fiu terapeut voluntar în proiecte de cercetare și să dau peste frumusețea și provocările acestei pasiuni… Cred că e un parcurs destul de unic, adică specific mie, și nu cred că sunt niște pași standard pe care să-i urmeze și altcineva. Probabil, aceiași pași ar duce un alt elev altundeva.

Cât de importantă a fost facultatea în traseul tău profesional sau, mai bine spus, cum ai devenit psihoterapeutul care ești astăzi?

De curând, povesteam într-un grup de colegi mai tineri că primii mei „clienți“ ai serviciilor de psihoterapie i-am avut în liceu, în persoana unor colege care mi se destăinuiau cu varii probleme emoționale și relaționale. Faptul că oamenii aveau încredere în mine și veneau să îmi spună lucruri dureroase și sensibile pentru ei a fost un imbold major pentru mine. Deloc de neglijat, profesorul meu de psihologie din liceu, care a avut talentul de a ne „traduce“ un manual îngrozitor de dificil și neatrăgător și care a făcut psihologia captivantă pentru mine. Încurajarea lui ca eu să particip la olimpiade și rezultatele bune de acolo m-au dus apoi către Facultatea de Psihologie. Aici am avut ocazia să lucrez îndeaproape cu mai mulți profesori, să prind gustul cercetării în psihologie, dar și să particip la primul meu program de formare. Iar odată ce-am început să practic, să spunem că am fost ca peștele ajuns în apă. Am dus, în paralel, cercetarea cu practica terapeutică, până la momentul în care am devenit mamă. Nu mai era loc de toate, iar la practica psihoterapeutică nu concepeam să renunț (sau să reduc din ea). Cred sincer că pasiunea pentru meseria asta și curajul de a tot spune că nu știu destul, că mai trebuie să învăț, m-au adus unde sunt azi.

 

View this post on Instagram

 

Podcast recordings day. #jocurilemintii #relationshipsmatter #imago

A post shared by Adela Raluca Moldovan (@moldovanadela) on

Dacă cineva își dorește să devină psihoterapeut, care ar fi pașii pe care-i are de parcurs pentru a-și transforma visul în realitate?

E un drum relativ lung. Cred că este important să urmezi studii în domeniu, dar e foarte important apoi să continui să te formezi. Programele de formare în psihoterapie sunt diverse, există programe mai lungi, mai scurte, ateliere de formare profesională continuă. De asemenea, e important și să ai curajul să lucrezi tu cu tine – pentru că activitatea de psihoterapeut te provoacă emoțional și îți atinge anumite puncte vulnerabile.

Care crezi că este motivul pentru care oamenii își doresc să devină psihoterapeuți?

Eu mi-am dorit să devin terapeut pentru a-i înțelege mai bine pe oamenii din jurul meu care sufereau, despre care percepeam eu că își fac rău cu mâna lor, dar nu se puteau opri. Bănuiesc că urmăream un soi de soluție salvatoare. Din experiența mea în consilierea studenților la Psihologie și din training-urile cu colegii mei mai tineri… acest complex de „salvator“, să-i spunem, e motivația din spatele alegerii. Dorim să salvăm pe cineva, să ne salvăm pe noi, să îi salvăm pe cei dragi, să înțelegem ceva ce nu am înțeles și ne-a rănit. Și, desigur, cu toții ne dorim să fim buni, foarte buni spre perfecți.

Dacă ar fi să ne recomanzi câteva criterii în baza cărora să decidem dacă suntem sau nu potriviți pentru această profesie, care ar fi acelea?

  • Capacitatea de a te pune în locul celuilalt. Cât de ușor sau greu îți este să vezi o situație care te implică pe tine, din perspectiva celuilalt?
  • Dificultatea de a sta cu o persoană în timpul unor trăiri emoționale negative puternice, în special atunci când nu există soluții sau sfaturi „bune“. Adesea, ne grăbim să dăm sfaturi și să găsim soluții, pentru că nu putem tolera durerea emoțională a celuilalt.
  • Gradul de toleranță a soluțiilor imperfecte. Cu cât avansezi în profesie, ai de-a face adesea cu situații de viață din ce în ce mai complexe, unde nu mai poți pune lucrurile în termeni de „probleme“ și „soluții“.

 Ce anume face diferența între un psihoterapeut bun și un altul mai puțin bun?

Cred că aș puncta două aspecte aici: învățarea continuă și autoreflecția. În primul rând, eu cred că un terapeut bun nu crede niciodată că le știe pe toate și că a găsit forma ideală de terapie, ci învață mereu și se expune unor curente și idei variate. Apoi, cred că e important ca, din când în când, să stai tu cu tine și să te gândești la cum te-ai descurcat azi sau în ultima vreme în cabinet și la ce-ai putea face mai bine. Să te evaluezi însă echilibrat, fără să cazi în niciuna dintre extreme. Adică, fără să te justifici și să îi găsești vină celuilalt, dar și fără să te autoînvinovățești și să te devalorizezi pentru o prestație terapeutică mai puțină bună în ziua X. Cred cu tărie că această abilitate e un factor important de progres.

℗PUBLICITATE


Dincolo de viața profesională, ai și o familie frumoasă. Cum reușește un psihoterapeut să treacă peste provocările vieții de cuplu?

Aș vrea să spun că „mai ușor“, însă nu e deloc așa. Acasă nu sunt psihoterapeut și adesea ajung (după zile grele de cabinet) mai puțin disponibilă emoțional pentru partenerul meu decât multe alte soții din cercul cunoscuților noștri. Frumusețea familiei noastre se datorează în egală măsură soțului meu; e un efort de echipă, în care fiecare are momentele lui mai bune sau mai puțin bune. Din fericire pentru noi, până acum am avut puține cazuri în care ne-am „sincronizat“ în momentele mai puțin bune.

Ce te provoacă, din punct de vedere emoțional, cel mai tare în rolul de mamă?

„Butoanele“ sensibile pe care, inevitabil, copiii mei le apasă. Cel referitor la răbdare e defect din fabricație. Aceeași disponibilitate emoțională redusă, care îmi dă de furcă în relația de cuplu, e chiar mai greu de dus în relația cu fiicele mele. Soțul meu înțelege de multe ori această disponibilitate redusă și îmi ia de pe umeri o parte din greul relației noastre de cuplu, însă fetele evident că nu au cum să înțeleagă totul și nici nu mi-aș dori să ducă ele mai mult decât mine, în ceea ce privește relația mea cu ele.

 

View this post on Instagram

 

Wherever you go, whatever you do always wear a dress (motto-ul Antoniei)

A post shared by Adela Raluca Moldovan (@moldovanadela) on

Care este partea din parenting unde crezi că faci cele mai dese greșeli?

Mă grăbesc, nu verific conectarea cu fetele mele și aștept rezultate comportamentale de la ele. Și sigur că e greu așa, iar apoi sunt nemulțumită de mine, mă simt vinovată că nu le acord mai mult timp, mai multe resurse și, desigur, mă tem că le „stric“. Ca multe alte mame.

Dacă ar fi să ne recomanzi o carte pentru viața de cuplu, care ar fi aceea?

Împreună la bine și la greu este cartea de căpătâi, fără niciun dubiu. O recomand și îmi cadorisesc adesea prietenii cu această carte.

Dar una pentru a ne îmbunătăți relația cu copiii?

Aici îmi e puțin mai greu să aleg… Oscilez între cărțile scrise de Daniel Siegel & Tyna Bryne Payson și cele scrise de Adele Faber & Elaine Mazlish. Pentru mine, personal, Rivalitatea dintre frați a celor din urmă a fost de mare folos. Dar depinde mult și de vârsta pe care o are copilul, precum și de câți copii sunt în familie în momentul în care ne punem problema îmbunătățirii relației.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută