Alexandra Irod este terapeut specializat în terapie gestaltistă, psihologia traumei și constelația intenției. Este, de asemenea, pasionată de psihologia relațiilor și crede că interdependența este o expresie sănătoasă a ființei umane. Consideră relațiile drept spațiul pe care oamenii îl creează împreună și care contribuie la descoperirea sinelui. Mai multe informații despre activitatea ei sunt disponibile pe alexandrairod.ro. În plan personal, Alexandra este partenera de viață a lui Paul Olteanu, alături de care obișnuiește să vorbească în podcastul Mind Architect.
Cum ai defini relația de atașament dintre părinte și copil?
Cea mai importantă dinamică în viața oamenilor și cel mai important factor în dezvoltarea emoțională și psihologică sănătoasă a ființelor umane este atașamentul: conexiunea cu altă ființă umană. Prin asta, înțelegem capacitatea de a fi prezent, de a o vedea, a o înțelege și a o accepta pe cealaltă ființă așa cum este ea și de a-i transmite că este binevenită, dorită.
Relația de atașament este relația primordială dintre părinte și copil, în care copilul caută și menține proximitatea, apropierea și conectarea fizică, psihologică și emoțională față de îngrijitorul său principal și care are rolul de a-i asigura supraviețuirea. Copilul este complet dependent de părinții săi în primii ani din viață, iar relația de atașament îi oferă cadrul vital de siguranță, iubire și dezvoltare.
Cum influențează acest atașament viitorul relațional al copilului?
Pornind de la teoria atașamentului a lui John Bowlby, ce ne confirmă și studiile neuroștiințifice este că experiențele timpurii ale copilului în relațiile principale de atașament sunt întipărite în memoria inconștientă, care se dezvoltă începând cu ultimul trimestru de sarcină.
Sunt îngrijitorii prezenți și atenți când copilul trăiește stres, își dau seama ce se întâmplă, care sunt nevoile lui și îl ajută să revină la o stare de calm și siguranță? Atunci, atașamentul va fi unul sigur.
Sunt îngrijitorii indisponibili, deconectați de la nevoile copilului și nu au capacitatea de a-l ajuta să se simtă mai bine? Atunci, atașamentul va fi unul nesigur.
Experiențele timpurii trăite în relația cu părinții influențează capacitatea de a ne simți în siguranță și liniștiți emoțional în relații. Aceste tipare ale memoriei inconștiente (schema de atașament) vor fi activate în viață adultă și vor determina modul în care relaționăm cu ceilalți. În funcție de propriul stil de atașament dezvoltat în primii 2 ani de viață în relația cu îngrijitorul principal, de regulă mama, viitorul relațional poate fi influențat în mai multe moduri.
Dacă am dezvoltat un stil de atașament sigur cu părintele, în viața adultă ne vom simți în siguranță în relațiile noastre și vom avea încredere în alți oameni. Vom putea fi flexibili și deschiși la dialog și cooperare atunci când apar dificultăți în relații. Vom putea să ne autoreglăm emoțional și vom cere ajutorul când simțim că avem nevoie. Vom fi conectați la propriile emoții și nevoi, în timp ce luăm în considerare și nevoile oamenilor cu care avem relații de atașament.
În schimb, dacă am dezvoltat un atașament nesigur, în viața adultă vom trăi mai degrabă nesiguranță în relații și vom dezvolta diferite strategii de protecție. Dacă vorbim de stilul de atașament anxios, vom dezvolta strategii precum vigilența ridicată la schimbările care apar în relațiile semnificative, control, posesivitate, cerere constantă de reasigurări că suntem doriți și iubiți și dependență emoțională față de ceilalți.
În cazul unui stil de atașament evitant, vom trăi deconectare de la emoții și amplificarea intelectualizării. Dacă ne îndreptăm spre apropiere emoțională, apare disconfort și atunci luăm distanță. Putem abandona relațiile când apar dificultăți și e nevoie din partea noastră de efort și dialog, pentru rezolvare. Vom cultiva o independență extremă, pentru a ne asigura că nu vom ajunge să depindem în niciun fel de alți oameni. Nu cerem ajutor decât în situații care ne copleșesc și nu ne arătam vulnerabilitatea în relații.
În ce privește stilul de atașament dezorganizat, știm că el rezultă în urma unor experiențe traumatice grave suferite în copilărie, în relația cu părintele. De aceea, ca adult, voi simți un conflict interior puternic între dorința de conexiune cu celălalt și frica de ce s-ar putea întâmpla dacă ne apropiem prea mult. Acest paradox vă duce la comportamente contradictorii, cum ar fi să intru într-o relație de cuplu, să comunic că am nevoie de un ritm lent până ajung să fiu confortabil, și când celălalt urmează acest ritm, să mă simt respins, nedorit și să mă retrag emoțional.
Indiferent în care dintre stiluri ne regăsim, dacă vorbim de atașamentul nesigur, conștientizarea și lucrul cu noi înșine ne pot ajuta să ajungem, treptat, la un atașament predominant sigur. Vorbim de cel puțin 5 ani de muncă susținută în acest sens, conform studiilor. Până atunci, însăși cunoașterea propriului stil de atașament și al oamenilor cu care avem relații semnificative poate aduce mai multă înțelegere și compasiune față de noi și față de ceilalți.
Care sunt comportamentele adulților care au potențial distructiv asupra relației de atașament cu copilul?
În experiența de lucru cu clienții mei în terapie, potențialul de a provoca multă suferință îl au diferite comportamente care neglijează nevoile fundamentale ale oricărui copil: atașament și autenticitate.
Nevoia de atașament a copilului înseamnă ca părintele să fie disponibil fizic și emoțional, receptiv la nevoile sale și să aibă capacitatea de a-l ajuta să se simtă în siguranță și important pentru el. Nevoia de autenticitate a copilului înseamnă ca el să fie în contact cu ce simte și cu ce are nevoie și să înțeleagă că este acceptat de noi așa cum este el, cu propriile emoții și nevoi.
Dacă aceste două nevoi sunt satisfăcute, mai ales în primii 2 ani de viață, asta va pune o fundație solidă în relația de atașament și va susține o dezvoltare sănătoasă a sinelui autentic al copilului.
Prin urmare, comportamente cum ar fi neglijenta, indisponibilitatea fizică și emoțională, ignorarea emoțiilor și nevoilor copilului sau invalidarea lor, retragerea iubirii și a relației când copiii nu sunt conformi cu așteptările părinților au impact negativ asupra relației de atașament. Când se întâmplă asta, copiii vor trăi multă durere, frică intensă și neputință pentru că își simt propria supraviețuire în pericol. În aceste situații, copiii învață că trebuie să renunțe la cine sunt, pentru a proteja atașamentul.
Știința atașamentului vorbește despre trei stiluri de atașament nesigur (stilul anxios, evitant și dezorganizat); ce are de făcut părintele pentru a transforma aceste stiluri într-un atașament sănătos?
Cel mai important aspect ar fi să devină conștient de cauzele care au contribuit la formarea unui stil de atașament nesigur, cum ar fi propriile experiențe traumatice, care au fost, apoi, transferate de la părinte către copil. Tot mai des observ, în procesele de psihoterapie cu clienți care sunt și părinți, că ceea ce contează nu este atât CE FACE părintele, ci mai ales, cum ESTE el în relația de atașament. Pentru a dezvolta un atașament nesigur cu copilul său, părintele este, cel mai adesea, indisponibil fizic și/sau emoțional, deconectat de la emoțiile și nevoile copilului, ca urmare a propriei deconectări de sine. El nu va fi capabil să îi ofere iubire și acceptare pentru cine este el, dacă, la rândul său, nu a trăit el însuși aceste sentimente când era copil și nu le poate simți nici față de sine.
Când începem să ne uităm cu atenție la aceste experiențe din viață noastră și la cum ne-au influențat și lucrăm treptat pentru a avea o relație bună și echilibrată cu noi înșine, putem să le oferim, mai departe, copiilor noștri siguranță, iubire, acceptare și înțelegere, care sunt fundamentale pentru o dezvoltare psihologică și emoțională sănătoasă.
Orice schimbare este un proces; de cât timp are nevoie un părinte pentru a ajusta stilul de atașament pe care-l are cu copilul?
Când vorbim despre procese de schimbare sau transformare, nu există un răspuns universal în ce privește durata lor. Stilurile de atașament sunt, practic, strategii de adaptare pe care copilul le-a adoptat timpuriu pentru a face față emoțiilor copleșitoare pe care le-a trăit în singurătate, fără a simți că are ajutorul îngrijitorilor în ceea ce privește reglarea lor. Cu cât durerea și neputința copilului au fost mai timpurii, mai intense și pe o perioadă mai lungă de timp, cu atât procesul va fi mai îndelungat.
Dacă ne uitam la cauzele care au dus la aceste strategii adaptative – stilurile de atașament –, în loc să ne concentrăm pe a corecta comportamente, putem începe prin a crea, în relația de atașament cu copilul, un spațiu în care el să se simtă în siguranță, acceptat, important și validat pentru cine este.
Cum poate un părinte să-și gestioneze frustrarea pentru a rămâne deschis și disponibil în timpul acestui proces de schimbare?
Dacă părintele a ales să fie parte din acest proces de schimbare, înseamnă că el a avut o motivație care l-a dus la această decizie. Iar motivația principală este iubirea pe care o simte pentru copilul său și la care se poate conecta ori de câte ori simte că își pierde răbdarea și că se înfurie când vede că nu apar schimbările dorite.
℗PUBLICITATE
Procesele de schimbare nu sunt liniare și nu sunt lipsite de durere și d obstacole. Dacă ei reușesc să rămână conectați în cea mai mare parte a timpului la motivația lor interioară și reușesc să accepte că fiecare parte implicată face tot ce poate la un anumit moment, asta poate să aducă mai multă compasiune și înțelegere. Atât pentru sine, cât și pentru copil.
Lucrul cu sine poate să îi ajute să devină mai conștienți de momentele în care trăiesc emoții dificile intense și vizavi de ce se întâmplă atunci în interiorul lor. Copiii pot să activeze deseori, involuntar, exact butoanele sensibile ale părinților – nesiguranțe, frici, condiționări pe care le-au preluat din propriile experiențe timpurii ș.a.m.d. Când acestea vin la suprafață, dacă aleg să se uite la ele cu atenție, au ocazia să se înțeleagă și să se vindece și pe sine, prin proces. Asta va aduce transformări semnificative în relație și, implicit, asupra atașamentului copilului.
Care sunt acele câteva recomandări-cheie de care ar fi bine să țină cont părinții de adolescenți, pentru a proteja relația dintre ei și copiii lor ajunși la adolescență?
Secretul puterii parentale este dependența copilului, atât atunci când este mic, cât și în adolescență. Nu putem avea grijă cu adevărat de un copil dacă nu se bazează pe noi pentru a fi îngrijit. În copilărie și în adolescență, copiii nu se bazează în mod necesar pe părinți, pentru nevoile lor de dependență.
Pentru a ne păstra puterea parentală, avem nevoie de trei ingrediente, despre care Gordon Neufeld și Gabor Maté povestesc pe larg în cartea lor, Hold on to Your Kids: o ființă dependentă care are nevoie de îngrijire, un adult care își asumă această responsabilitate și o relație de atașament funcțională între părinte și copil. Creșterea copilului nu este doar o abilitate. Este, în primul rând, o relație.
Cea mai sensibilă perioadă în care părinții își pierd puterea asupra copiilor lor este adolescența. De multe ori, ei îmi spun în terapie că, în momentele în care copilul lor manifestă comportamente indezirabile, ei trăiesc frustrare, neputință, furie, disperare. Ce observ că îi ajută este să înțeleagă, în primul rând, că maturizarea cerebrală a copilului este încă în plină desfășurare, până în jurul vârstei de 25 ani, când vor avea funcțiile corticale prefrontale dezvoltate complet (de exemplu, inhibiție, gândire analitică, discernământ, reglare emoțională, empatie).
Apoi, mai ajută să știe că, în perioada adolescenței, reapare un instinct pe care îl vedem prima dată la copii la vârsta de 2 ani („terrible two’s“): contravoința. Ea este rezistența automată, instinctivă, față de sentimentul de a fi forțat. Se declanșează când o persoană se simte controlată sau presată să se supună cerințelor altcuiva.
Contravoința are o dublă funcție de dezvoltare. Pe de o parte, este un sistem defensiv care respinge ordinele și influenta celor din afara cercului de atașament al copilului. Îl protejează, astfel, să nu fie indus în eroare și constrâns de străini. Pe de altă parte, ea sprijină creșterea voinței interne și a autonomiei copilului.
În adolescență, contravoința ajută persoana să se elibereze de dependența psihologică față de familie. Pentru a afla ce vrea, trebuie, mai întâi, să aibă libertatea de a nu vrea. Pe măsură ce se dezvoltă adevărata independență și apare maturizarea, contravoința scade. Odată cu maturizarea, ființele umane câștigă abilitatea de a tolera emoții amestecate (își doresc independența, dar își doresc și păstrarea relațiilor de atașament).
Când se confruntă cu contravoința copilului, efortul părinților de a-și recâștiga autoritatea parentală ia, de multe ori, două forme: recompense și pedepse. Acestea sunt forme exterioare de motivație, iar atunci când se opresc, se va opri și comportamentul dorit de adulți din partea adolescentului. Alternativa sănătoasă este relația de atașament, care este o formă de motivație internă. Daca adolescentul este, în principal, atașat de părinți, contravoința va fi mai ponderată și mai puțin reactivă, pentru că el își va dori să păstreze relația de atașament și se va orienta către ei, pentru a-și lua reperele.
Știm că atașamentul securizant este cea mai bună modalitate pentru a ne exprima autonomia; cum poate un părinte să protejeze atașamentul și, în același timp, să susțină autonomizarea copilului?
Cheia stimulării maturității este grija pentru nevoile de atașament ale copilului. Pentru a sprijini independența, trebuie să cultivăm întâi dependența; pentru a încuraja individualizarea, trebuie să oferim întâi sentimentul de apartenență și unitate; pentru a-l ajuta pe copil să se separe, trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a-l ține aproape. Ajutăm un copil să se desprindă oferindu-i apropiere și contact. Ajutăm copilul să facă față separării atunci când merge la culcare sau la școală prin a-i satisface nevoia de apropiere. Astfel, povestea maturizării este una paradoxală: dependența și atașamentul favorizează independența și separarea autentică.
Copiii trebuie să știe că nevoile lor de atașament vor fi satisfăcute cât de mult posibil; doar atunci poate avea loc schimbul de energie necesar individualizării, procesul de a deveni o persoană cu adevărat individuală, cu propriile gânduri, sentimente, aspirații, valori, opinii, interese.
Noi, cei de la Pagina de Psihologie, credem în #puterearelațiilor și considerăm dependența interpersonală ca fiind normală și firească. Cum vezi tu diferența dintre dependența eficientă și dependența ineficientă?
Rezonez tare cu cele două valențe ale dependenței. Dependența sănătoasă se regăsește în interdependență, iar cea nesănătoasă, în codependență.
În orice relație constructivă și sănătoasă, oscilăm între nevoile noastre de dependență (să fim văzuți, auziți, validați, să avem sprijin emoțional, afecțiune, apropiere emoțională, contact fizic) și cele de independență (să avem propriile percepții, emoții, nevoi, interese, să ne simțim liberi, să luăm decizii pentru noi înșine).
A fi dependent de o altă persoană poate părea înfricoșător sau chiar nesănătos. În copilărie, suntem adesea învățați să punem mare preț pe independență, să devenim autonomi cât mai repede, cu mare valoare pusă pe faptul că nu avem nevoie de alții pentru sprijin emoțional.
Pe cât de important este sentimentul de independență, dus la extrem sau forțat să apară prea repede, ne poate împiedica să ne putem conecta emoțional la ceilalți în mod semnificativ. Intimitatea emoțională cu un partener poate fi dificil de realizat, mai ales dacă în copilărie nu am simțit-o în relația cu părinții noștri. Persoanele cu stil de atașament evitant manifestă în relații o independență extremă de acest tip.
Interdependența implică un echilibru între sine și celălalt în cadrul relației, recunoscând că ambii parteneri lucrează pentru a fi prezenți și pentru a-și satisface reciproc nevoile fizice și emoționale în moduri adecvate și semnificative.
Într-o relație interdependentă, partenerii nu au așteptarea că celălalt să le satisfacă toate nevoile. Acest lucru îi oferă fiecărui partener spațiu pentru a-și menține un sentiment de sine, spațiu pentru a se deplasa unul către celălalt în momentele de nevoie și libertatea de a lua decizii fără teama de ce se va întâmpla în relație. Ce caracterizează acest tip de relație sunt granițe stabilite clar, ascultarea activă, timpul pentru interese personale, asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni, spațiul sigur pentru vulnerabilitate și intimitatea emoțională, stima de sine ridicată, angajament și receptivitate. Cei cu stil de atașament securizant pot trăi cu ușurință interdependența în relații.
Codependența este neglijarea cronică a propriei persoane pentru a câștiga aprobarea, iubirea, validarea sau identitatea prin cealaltă persoană. Învățăm tipare codependente în dinamicile de familie unde nu au existat granițe personale și emoțiile unuia dintre membri au fost simțite de restul membrilor familiei în cicluri repetate. Drept urmare, persoana codependentă va crede că este responsabilă pentru sentimentele altora, va pierde conexiunea cu sinele său autentic și va dezvolta o teamă cronică față de cum vor răspunde ceilalți oameni la ea. Cei cu stil de atașament anxios au înclinația spre codependență.
Printre trăsăturile unei relații codependente, se numără lipsa granițelor, tendința persoanei codependente de a-l mulțumi constant pe celălalt, în timp ce se trădează pe sine, reactivitate emoțională ridicată, comunicare ineficientă, stimă de sine scăzută, lipsa unor interese personale dincolo de planul relației, lipsa nevoilor proprii diferite de ale partenerului. Relațiile codependente nu sunt sănătoase și nu le lasă partenerilor loc să fie ei înșiși, să crească și să fie autonomi.
Cea mai importantă relație pe care o avem este cea cu noi înșine. Ea va influența toate celelalte relații pe care le avem. Calea spre vindecare este să ne reconectăm la cine eram înainte să apară toate condiționările preluate din mediu, mai ales cel familial.
Dacă avem de ales, când suntem mici, între atașament și autenticitate, cele două nevoi fundamentale, vom alege inconștient și involuntar, de fiecare dată, atașamentul, de care depinde supraviețuirea noastră. Și, în acel moment, ne rupem de noi înșine, de cine suntem. Partea bună este că sinele autentic nu dispare niciodată, chiar dacă pierdem legătura cu el, atunci când ne cream un sine fals pentru a putea păstra relația de atașament.
Dacă ar fi să le transmiți părinților care au citit acest interviu un mesaj-cheie, care ar fi acesta?
M-aș bucura dacă oamenii care citesc interviul rămân cu un gând, acela că cel mai mare cadou pe care îl putem face copiilor, în calitate de părinți, este propria noastră fericire.
Propriile experiențe din copilăria noastră ne vor influența în rolul de părinte, dacă nu sunt conștientizate și integrate. Important este să ne cunoaștem cât mai bine, să lucrăm la a reface conexiunea pierdută cu noi înșine și apoi, acceptându-ne limitele, neputințele și complicațiile, putem să le oferim copiilor tot ce avem noi mai bun, în fiecare moment. Așa putem fi cu adevărat prezenți în relația cu ei, începând prin a fi prezenți în relația cu noi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
