Interviu cu psih. Simina Angelescu și dr. Daniela Marincaș: ființa umană nu apare spontan în momentul nașterii fizice, ea există și în viața uterină ca o ființă deosebit de complexă – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Despre știința numită maternologie, am discutat cu reprezentantele Asociației Franco-Română „Bébé Bienvenu“, dr. Daniela Marincaș și psih. Simina Angelescu. „Dacă vrem să înțelegem mai bine ființa umană și societatea în general și dacă ne dorim să creștem calitatea vieții umane, este necesar să ne întoarcem atenția asupra vieții noastre pre- și perinatale, asupra relației primare mamă-copil.” – acesta este mesajul cheie al Asociației care are ca obiectiv principal sănătatea mamei și a copilului. Dr. Marincaș este medic primar de medicină de familie și deține o certificare în maternologie, iar Simina este psiholog, psihoterapeut certificat în maternologie clinică și educator parental certificat Lamaze Internațional (LCCE).  

Ce este maternologia și de ce este important să vorbim despre această știință?

Dr. Daniela Marincaș: Maternologia este o specialitate medico-psihologică care vizează înțelegerea sensului maternității, pentru a ajuta femeile să fie mame atunci când nu simt spontan elanul matern. Maternologia a fost creată în februarie 1987 în cadrul spitalului J.M. Charcot de Saint-Cyr-l’École (Yvelnes, Franța) pentru a înțelege și trata maternitatea psihică și procesele de naștere psihologică. Încă din anii ’80 dr. Delassus a observat necesitatea unui câmp medical nou, care să poată oferi mamelor aflate în dificultate și nou-născuților lor oportunitatea unei îngrijiri diferite ca abordare, care să răspundă în același timp nevoii materne și problemelor copiilor. S-a dezvoltat astfel o specialitate clinică specifică a dificultăților materne timpurii și a bolilor natale ale sugarilor.

Este important să vorbim, dar să și conștientizăm, despre faptul că maternitatea umană necesită o înțelegere și o abordare adecvate. Însuși fondatorul acestei științe ne atrage atenția că „opinia generală crede că știe ce este maternitatea“ și că „în ceea ce privește mama și maternitatea, în general, credem cu toții că știm despre ce este vorba“. Este o idee preconcepută pe care noi toți, societatea, ne-am făcut-o sau pur și simplu am preluat-o despre mamă. Este o imagine prealabilă a mamei, iar dacă mama nu va corespunde acesteia, va avea parte de judecare, etichetare, diagnostice false, poate chiar condamnare. De aceea, avem nevoie de o știință a maternității psihice, maternologia, care să se ocupe de modul în care se construiește legătura emoțională mamă-copil începând de la naștere și următoarele luni de viață, astfel încât să se producă nașterea psihică, absolut necesară a copilului.

Cum vede maternologia relația mamă-copil și ce efecte poate avea această relație asupra stării psihologice de bine a celor doi?

Dr. Daniela Marincaș: Maternologia se adresează mamei și nou-născutului împreună, pentru că ei reprezintă o unitate biologică ce funcționează la nivel fizic, emoțional, mental în strânsă interdependență. Prin prezența ei fizică, psihică, afectivă și simbolică, prin schimburi reciproce senzoriale, mama construiește postnatal un nou univers al totalității, similar celui perceput intrauterin, ceea ce va favoriza nașterea psihică a copilului, dorința lui de a se naște efectiv pentru lumea nouă și necunoscută încă. Este un ciclu nesfârșit al dăruirii. De aceea putem spune că maternologia este medicina primei legături. Din prima zi de viață se creează pas cu pas o legătură între mamă și copil, iar această legătură este în strânsă concordanță cu istoria mamei de la propria ei concepție, viață intrauterină, naștere, copilărie, adolescență, până la momentul devenirii ei că mamă. Este nevoie de o cale de străbătut de către femeie până să aleagă să fie mamă, iar această călătorie va influența calitatea relației emoționale mamă-copil. Nu este ceva ce poți gestiona citind cărți, pregătindu-te teoretic, relația se va instala în funcție de o multitudine de factori. Maternologia își aduce aportul exact în această zonă, putând diagnostica precoce dificultatea maternă, de asemenea observând atent starea copilului, ca indiciu al dificultății relației mamă-copil. Riscul este să banalizăm semne și simptome atât la mamă cât și la sugar, iar în timp să-i tratăm separat: mama poate ajunge la primească medicație psihiatrică anxiolitică, antidepresivă sau chiar antipisihotică, iar copilul să fie permanent consultat de medicul de familie și pediatru pentru afecțiuni frecvente digestive, respiratorii, dermatologice, urinare, tulburări de alimentație sau somn etc. În plus, cu tot tratamentul, starea psihologică nu va putea fi restabilită.

Doar un diagnostic corect, maternologic și o terapie adecvată sunt salvatoare pentru mamă, copil, relația lor și sănătatea plenară fizică-emoțională-mentală. 

Cât de conștienți sunt părinții din România de importanța relației mamă-copil?

Dr. Daniela Marincaș: Am putea spune că  părinții din România sunt din ce în ce mai mult preocupați de aspectele „nevăzute“ ale diverselor probleme ale copiilor. Sunt multe cărți despre perioada de sugar, mica copilărie etc. scrise de psihologi de seamă din țară și străinătate. Ne dorim să venim și noi în întâmpinarea dorințelor lor tot mai mari de a-și înțelege și ajuta micuții prin toate proiectele pe care le derulăm în cadrul Asociației Franco-Română „Bébé Bienvenu“. Într-o lume în care ne preocupăm foarte mult de copil, noi ne dorim să însoțim o reechilibrare. Femeia are nevoie o reașezare în drepturile ei de devenire mai întâi ca femeie, apoi ca mamă. Are nevoie de a-și schimba vechile credințe despre maternitate, pentru a se putea bucura liberă de relația cu puiul ei, iar noi suntem aici, pentru a sprijini transformarea.

Cum recunoaștem o relație mamă-copil sănătoasă și care sunt indicatorii care ne transmit că mama are nevoie de ajutor?

Psih. Simina Angelescu: Maternologia vorbește despre forme variate și subtile de exprimare a maternității. Acest lucru înseamnă că mamele nu trebuie să se încadreze toate într-un standard rigid pentru a fi mame bune, și că dăruirea către copilul lor, manifestarea iubirii materne este foarte personală și unică. Doar copilul este cel care ne poate indica de fapt cât de bine se simte emoțional mama lui. În maternologie bebelușul  este numit „micul clinician“, pentru că este cel care poate să arate cu adevărat abilitatea mamei lui de a-și trăi maternitatea psihică. Un bebeluș sănătos fizic, care se dezvoltă armonios conform vârstei, atât fizic, cât și mental și socio-emoțional, este cel mai bun indicator al unei relații sănătoase cu părinții lui. 

Ce înseamnă până la urmă o relație sănătoasă mamă-copil? Mama să fie capabilă să se acordeze cu copilul, să îi înțeleagă semnalele și nevoile, să ofere prezența și îngrijirea de care el are nevoie, suficient de bine, în funcție de etapa lui de vârstă. Repet suficient de bine, adică nu trebuie să fie perfectă. Părinții trebuie să se poată recunoaște pe sine în bebeluș, la nivel inconștient, și să trăiască în mod plăcut aceast fapt. Trăirea lor depinde de cum a fost istoria lor, de cum au fost ei îngrijiți în perioada copilăriei. De aici vine complexitatea experienței de părinte. 

Sănătatea în relație se exprimă și în faptul de a trăi maternitatea ca o experiență plăcută – mama să simtă și ușurință, bucurie și plăcere în acest rol, nu doar frici, eforturi sau oboseală, care sunt desigur și ele firești.  

Experiența clinică acumulată de către echipa care a fundamentat maternologia a relevat niște indicatori specifici ai unui bun transfer mamă-copil după naștere, vizibili în actul hrănirii, și care ne pot arăta dacă s-a produs nașterea psihică a copilului și care este starea psihică profundă a mamei. Acești indicatori sunt observabili în modul cum se hrănește copilul, la sân sau la biberon, în interacțiunea mamă-copil: cum absoarbe laptele fiziologic, daca este prezentă hrănirea emoțională prin contactul privirilor și dialogul între cei doi, dacă copilul cade în reverie și se deschide către lume când foamea este satisfăcută. Aceste trei etape ale unei alăptări și relaționări sănătoase ne ghidează cel mai bine în înțelegerea stării mamei și a nevoii ei de suport. 

Care sunt obiectivele „Bébé Bienvenu“ și ce servicii sunt accesibile la Centrul de Suport Matern? 

Dr. Daniela Marincaș: Obiectivele principale ale BBB sunt de a promova știința Maternologiei în România, de a informa și educa societatea civilă privind efectele pe care starea emoțională a femeii însărcinate și nașterea le pot avea asupra relației mamă-copil, dar și derularea de programe privind urmărirea, monitorizarea și oferirea de suport terapeutic maternologic pentru mamă și copil, de la naștere și în primii trei ani de viață, extinzând suportul și pentru tată, în cadrul familiei.

Din ianuarie 2018 am inițiat un program – grup de suport emoțional pentru mame și bebeluși „Mama în primul an“, la care au participat anual un număr tot mai mare de mame și bebeluși, inclusiv în ultimul an, nu ne-am întrerupt activitatea, ci am adaptat-o situației, grupurile întâlnindu-se în continuare, online.

Avem activitate științifică: cursuri de inițiere, sensibilizare și informare în maternologie, pentru asistenți medicali (în cadrul formării profesionale continue) și alte grupuri profesionale interesate, articole în reviste naționale și internaționale, participări la conferințe, workshopuri, am organizat prima conferință internațională online cu tema Sănătatea perinatală – abordare medicală, psihologică și socială, care a reunit specialiști  din țară dar și de pe tot globul (Asia, Australia, Europa).

La sediul asociației pe lângă grupurile de suport, avem și consultații individuale mamă-copil și terapii dedicate mamelor aflate în dificultate relațională cu bebelușii lor. Ne dorim desigur să putem deschide în viitor un centru de zi, pentru a putea ajuta mai eficient cazurile cu dificultăți.

Pentru că maternologia pune un accent mare pe relația mamă-copil, încă din perioada intraunterină, cât de important este ca mama să-i vorbească fătului aflat în pântecul acesteia? 

Psh. Simina Angelescu: Maternologia nu este doar o știință a maternității, ci propune o viziune complexă asupra dezvoltării umane, în care se acordă mare atenție și importanță experiențelor trăite încă din momentul concepției. Ființa umană nu apare spontan în momentul nașterii fizice, ea există și în viața uterină ca o ființă deosebit de complexă, ceea ce este demonstrat de neuroștiințe. Copilul are capacități senzoriale care se dezvoltă foarte devreme și devin complet funcționale din luna a cincea de sarcină. Acest lucru face posibil ca el să simtă totul – mișcare, atingeri, vibrații, temperatură, gusturi și mirosuri diluate în lichidul amniotic, sunete interne și externe și, bineînțeles, voci, pe care le percepe atât tactil prin vibrațiile din corpul mamei, cât și auditiv. 

Copilul trăiește deplin întreaga experiență intrauterină având sentimentul totalității și are capacitatea cerebrală de a păstra în memorie această experiență, pe care se așteaptă să o regăsească după naștere. De aceea mama poate, și este benefic, să stabilească o comunicare și o relație conștientă cu bebe încă din această perioadă. Unele femei fac asta în mod spontan, iar acesta este un semn bun de acomodare sănătoasă la noul rol. Le prinde bine și mamelor verbalizarea, pentru că își pot astfel procesa experiențele sau își pot regla emoțiil, și devin și mai încrezătoare în capacitatea lor maternă. Unele poate se simt jenate față de mediu să se adreseze verbal copilului din burtică, dar o fac totuși în gând. Și acesta este un lucru foarte bun, pentru că bebelușul simte atenția mamei asupra lui și mesajele ei ajung la el. Putem observa acest lucru prin reacțiile copilului când mama se gândește la el, sunt evidente mișcările coordonate ale acestuia. De asemenea, este foarte bine ca și tatăl să fie implicat în această comunicare – atât verbal, cât și prin atingere – pentru a consolida atașamentul prenatal. Se poate observa în general că tatăl, atunci când este încurajat, poate trăi intens această comunicare înainte de naștere și se deschide și el către noul său rol, cu mai mare implicare. Această comunicare prin vorbire și atingere în sarcină îi oferă copilului hrana emoțională atât de necesară dezvoltării sănătoase, dar oferă și viitorilor părinți ocazia de a fi mai conștienți și mai pregătiți. 

Înțărcarea reprezintă, adesea, o provocare pentru mame și pentru copilașii acestora. Cum se poate asigura un proces sănătos de înțărcare? 

℗PUBLICITATE



Psih. Simina Angelescu: Pentru că vorbeam mai devreme de cât de importantă este relația de hrănire, căci în cadrul ei se manifestă subtil aspectele profunde ale maternității psihice, trebuie să adăugăm faptul că și înțărcarea este o etapă a acestei relații. Ambele procese sunt experiențe timpurii esențiale care pun bazele unei dezvoltări sănătoase a copilului și a familiei, pe termen lung. 

O înțărcare sănătoasă se bazează pe o alăptare sănătoasă. Acesta este primul nivel pe care trebuie să îl asigurăm. Iar întreruperea alimentării la sân sau biberon nu înseamnă înțărcare. Înțărcarea este un proces complex, un proces psihologic, de maturizare a copilului, dar și a mamei, și de dezvoltare a relației lor.   

Înțărcarea sănătoasă, adică psihică, se poate asigura doar dacă are loc progresiv, cu blândețe, cu respectarea ritmul personal al copilului și al mamei, precum și al dezvoltării lor unice. 

Tranziția copilului nu este o experiență ușoară, și e foarte important de reținut că el nu o poate face fără sprijinul mamei. Tot mai multe mame se așteaptă ca înțărcarea să fie inițiată și rezolvată doar de către copil, din dorința de a nu îl face să sufere, pentru că își doresc autoînțărcare, sau din alte motive profunde care țin de starea și istoria lor. Este posibil ca suferința mamei, singurătatea ei, investirea afectivă doar în relația cu copilul, propria experiență a separării de mama ei  și poate și alte aspect psihologice să fie factori care fac înțărcarea dificilă. 

În maternologie se vorbește de o etapă de dezvoltare psihologică ce apare în jurul vârstei de doi ani, denumită simbolic matricid, etapă în care voința țâșnește din copil, care dorește să devină autonom și devine furios pe mamă. Este acea perioadă de mare intensitate emoțională în care mama trebuie să reziste și să permită copilului să fie supărat pe ea, să o conteste – pentru a se putea desprinde. Această etapă nu este ușor de trăit pentru mamă.

Fie că ne place sau nu, înțărcarea depinde totuși de mamă și, într-o anume măsură, chiar și de tată. Nu este însă doar rolul tatălui să îi separe pe cei doi, ci și mama trebuie să se desprindă și să dea voie copilului să crească. Mama trebuie să aibă curajul de a face față nemulțumirii, plânsului, furiei și tristeții copilului. Așa că, pentru a sprijini înțărcarea, mama trebuie să fie susținută și de partener și de mediu – familial, social – să își poată manifesta și celelalte roluri, de soție, prietenă, fiică, colegă, să fie încurajată să-și reia activitățile sociale și profesionale. Comunitatea care sprijină mama contribuie astfel la separarea treptată, autonomizarea și dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Și încă un detaliu foarte important – înțărcarea trebuie însoțită de vorbire: să se povestească din timp copilului cum se va transforma relația cu mama, cum va crește, care sunt beneficiile faptului că va fi mai mare, că se va hrăni altfel, că se va putea alina în alte moduri. Și de asemenea să i se verbalizeze emoțiile și să fie încurajat să pună în cuvinte ceea ce trăiește atunci când se produce acest proces de înțărcare.

Care este rolul taților în viața copilului, potrivit maternologiei? 

Psih. Simina Angelescu: Vorbim mult despre mame, dar așa cum ați observat deja nu putem să lăsăm deoparte tatăl. Tatăl este esențial pentru ca maternitatea psihică să existe – el este necesar mamei și copilului împreună pentru a avea o relație sănătoasă. Paternitatea sprijină și susține maternitatea psihică. Tatăl este ca un uter social care conține cuplul mamă-copil în primele săptămâni după naștere, filtrând influențele externe, asigurând spațiul intim și protejat necesar adaptării postnatale. Tatăl asigură crearea dublului ciclu al dăruirii: între mamă și copil se instalează transferul matern, susținut însă de energia, afecțiunea care circulă între mamă și tată. Mama își poate accesa maternitatea psihică prin relația cu tatăl copilului care o susține și o confirmă în rolul ei. El nu trebuie să fie critic, în rivalitate cu mama, și nici să îi ia locul. Poate completa rolul matern, fiind implicat în îngrijirea copilului, dar fără a o exclude pe mamă, mai ales atunci când ea se află în dificultate. Fiecare părinte are rolului lui esențial în relația cu copilul, încă de la naștere, sau, mai bine zis, chiar de la început – din sarcină. Dacă mama este cea care după naștere modifică lumea pentru copil, o transformă, o adaptează lui și i-o oferă în doze mici, tatăl este cel care, pe măsură ce crește copilul, îl însoțește să iasă în lume și să se adapteze la ea. Așa cum spuneam și mai devreme, și în înțărcare tatăl poate fi un suport deosebit pentru mamă și copil. 

Maternologia propune și o înțelegere a maternității ca achiziție psihică ce presupune un proces de dezvoltare. Astfel maternogeneza descrie parcurgerea de către copil a mai multor etape ce încep încă chiar din viața intrauterină și care includ și rolul esențial al tatălui. Femeia poate deveni mamă dacă trece bine prin aceste etape și primește ce are nevoie de-a lungul copilăriei ei:  sarcina (originea), primii doi ani de viață (originarul), matricidul (separarea de mamă), asumarea maternului, și în final, confirmarea de către tată! Vedem deci cum tatăl este implicat în dezvoltarea viitoarei mame. Aceste etape de viață sunt importante desigur și pentru băiețelul care devine bărbat și apoi tată, dacă călătoria a fost una suficient de bună.

La Pagina de Psihologie credem mult și în importanța relației de cuplu; cum vede maternologia relația dintre cei doi parteneri deveniți părinți și ce recomandări există pentru a proteja atât intimitatea cuplului, cât și dezvoltarea sănătoasă a relației copil-părinți? 

Psih. Simina Angelescu: Prin modul în care mama și tatăl intră în această nouă etapă de dezvoltare psihică și cum trăiesc experiența de a fi părinte, ei pot trece și la un alt nivel al relației de cuplu. Este dificil când cei doi parteneri se așteaptă să nu se schimbe nimic între ei după nașterea copilului. Această situație este o negare a realității și afectează relațiile între toți trei. 

Atunci când devine tată, un bărbat poate trăi un blocaj în fața cuplului mamă-copil, din care se simte exclus. Această reacție apare atunci când el nu se poate identifica nici cu bebelușul, nici cu mama, ci se simte în rivalitate cu ei și simte că își pierde locul. Dar tatăl este o condiție a dăruirii materne așa cum spuneam și mai devreme, el dăruiește mamei, iar ea își crește astfel disponibilitatea și către copil, iar aceste daruri se întorc înapoi și către tată. Dacă el poate intra în acest rol, de conținător pentru cei doi, atunci și relația de cuplu va evolua. Pregătirea psihologică a tatălui, încă din perioada prenatală, s-a dovedit a fi unul dintre factorii care favorizează păstrarea și evoluția bună a relației de cuplu după naștere, reducând riscul divorțului. 

Posibil însă că și mama să vrea să îl excludă pe tată, să nu îi vadă rolul benefic, să îl îndepărteze. De asemenea este posibil ca mama să îi cedeze locul ei tatălui, când se simte foarte neputincioasă, astfel el preluând rolul matern.  

Cred că situațiile de dificultate postnatală, exprimate cel mai bine de starea de disconfort, suferință sau simptomele pediatrice ale copilului sunt cele care semnalează, de fapt, o dificultate emoțională a unuia dintre părinți sau a ambilor. Și în acest caz este necesar sprijinul de specialitate pentru a-i însoți terapeutic în depășirea dificultății. 

Într-un mod foarte frumos dr. Jean Marie Delassus spunea că „parentalitatea adevărată este o stare superioară a cuplului, un alt mod de a forma un cuplu“.

Important este ca cei doi parteneri să fie atenți la ceea ce simt unul față de celălalt și în raport cu copilul, să învețe să exprime adecvat emoțiile, pentru a comunica, explica și a cere ajutor în situațiile în care unul dintre ei se simte exclus, abandonat sau amenințat de celălalt. 

Timpul petrecut împreună, atenția acordată relației și rolurilor lor de parteneri și soți, răbdarea și disponibilitatea pentru re-crearea noii relații de cuplu, acceptarea ajutorului din partea altei persoane pentru treburile casnice și în îngrijirea copilului sunt recomandări pentru viitorii și proaspeții părinți. Ei trebuie să știe, chiar înainte de naștere, și chiar înainte de concepție, că povestea lor de viață este importantă pentru sănătatea lor de părinți și că relația lor de cuplu este o resursă deosebită de sănătate care trebuie prețuită și îngrijită cu la fel de mare atenție, ca și copilul lor.  

Cum poate sistemul relațional extins – familia de origine, prietenii, comunitatea etc. – să sprijine relația mamă-copil și cât de important este suportul celor din jur?   

Psih. Simina Angelescu: Suntem concepuți și ne naștem în cadrul unei relații. Ființa umană este o ființă socială. Nu putem să ne dezvoltăm și să funcționăm în singurătate. Contactul uman, comunicarea, relațiile interpersonale sunt esențiale pentru noi, ca aerul, ca și hrana. Din păcate am descoperit prin experiența dramatică a copiilor abandonați care sunt efectele îngrozitoare ale neglijării și izolării asupra dezvoltării omului. Nu cred că mai sunt necesare alte dovezi. 

Astfel putem spune că în contextul actual al proaspeților părinți, de separare de familia extinsă, de izolare, este destul de nefavorabil unei bune experiențe pre- și postnatale. Iar în contextul pandemiei acest lucru a devenit chiar mai accentuat și complicat. Frecvent vedem femei însărcinate și mame cu bebeluși care petrec întreaga zi singure, până când partenerul se întoarce seara de la serviciu. Această însingurare nu le face bine și lasă urme pe termen lung. Comunitatea este necesară mamei și copilului. Mama nu trebuie să se descurce singură, iar dorința de a primi ajutor, de a avea alături alți oameni în creșterea copilului, nu este o slăbiciune, ci o nevoie sănătoasă. 

Familia extinsă și comunitatea au un rol deosebit de util în această perioadă pre- și postnatală, pentru a asigura „maternarea“ proaspetei mame, îngrijirea ei – fizică și emoțională – pentru ca ea să se poată lăsa cu încredere în acea stare specială denumită preocupare maternă primară. Aceasta este o stare psihică în care mama regresează parțial și se identifică cu propriul bebeluș pentru a-i simți nevoile și stările. Atunci când mama are dificultăți emoționale, prezența alte persoane cu o atitudine empatică, hrănitoare, o poate susține să își deblocheze elanul matern. În aceste situații mai dificile, atunci cînd mama nu poate fi disponibilă emoțional, prin prezența altor persoane de îngrijire bebelușul are șansa de a primi atenția necesară. Dacă mama este singură și deprimată, speriată sau neputincioasă, și bebelușul are de suferit. Apoi pe măsură ce bebelușul crește, mama are nevoia de a fi sprijinită de alți oameni apropiați pentru a-și diversifica activitățile și relațiile, iar experiența relațională diversă, interacțiunile cu alte persoane cu moduri de a fi diferite de ale mamei, îi este foarte utilă și copilului pentru a se dezvolta sănătos. 

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută