În zilele noastre, trauma este unul dintre aspectele psihologice despre care se vorbește tot mai mult. Drept urmare, este important să înțelegem la ce se referă știința atunci când vine vorba despre traumă, mai ales în rândul copiilor și al adolescenților. Suferința trăită de copii – în relații interpersonale, în familii sau în comunități în care sunt prezente violența, abuzul fizic sau emoțional, neglijarea, în situații imprevizibile de tip accident, dezastru, calamitate, sau în situații în care sănătatea și siguranța (fizică și emoțională) sunt supuse riscurilor – are, cel mai adesea, un impact traumatic.
Orice experiență copleșitoare pentru corp și/sau creier, în care resursele personale de a face față sunt insuficiente (sau percepute ca insuficiente), care lasă în urmă schimbări neurobiologice și din care ieșim cu credințe modificate despre sine, despre ceilalți, despre lume, despre viață, despre viitor, este una cu impact traumatic. Însă este important să clarificăm că, deși toate experiențele de risc, pierdere, pericol trăite de copii sunt însoțite de multă durere emoțională și au nevoie de un proces de doliu, nu toate generează și impact traumatic.
Suferința și disconfortul fac parte din viață. A-i ajuta pe copii să tolereze disconfortul, fizic și emoțional, în doze mici, însoțiți de prezența noastră caldă și sigură, dezvoltă reziliență și îi învață că durerea nu este infinită și că ei o pot gestiona. A acorda atenție și resurse pentru dezvoltarea abilității de gestionare a emoțiilor proprii și ale copilului, de conectare cu copilul nostru în momentele lui dificile, de a fi consecvenți și autentici în relația cu acesta, asigurându-l constant de iubirea și preocuparea noastră pentru starea sa de siguranță fizică și emoțională, este tot ce putem face mai bine pentru a-l echipa cu resursele necesare trăirii unei experiențe dureroase.
Pe scurt, suferința trăită în conectare, căldură, siguranță fizică și emoțională, căreia îi construim o narațiune cu sens, nu va avea impact traumatic. Suferința copleșitoare, paralizantă, fără sens, trăită în singurătate, care aduce deconectare și neputință, este traumă.
Cum poți recunoaște ca părinte sau ca îngrijitor semnele de traumă la copil sau adolescent
Este important de știut că toate simptomele traumei la copil și la adolescent pot fi grupate în patru mari categorii – hiperstimulare, contractură, disociere, împietrire – cu manifestări specifice și diferite, în funcție de etapa de dezvoltare în care se află copilul la momentul experimentării traumei.
Astfel, putem identifica o combinație stabilă, dar diferită de la copil la copil, din următoarele:
- manifestări somatice (dureri de stomac, de cap, de spate, de mușchi, stări de greață, episoade febrile etc);
- intensificări ale unor frici obișnuite (de exemplu, frica de a sta singur);
- stări persistente de tristețe sau apatie;
- dificultăți de concentrare a atenției, de adormire;
- hipervigilență în raport cu aproape orice din mediul înconjurător;
- comportamente agresive și manifestări intense de furie;
- iritabilitate și prezența intensă a răspunsului de tresărire;
- gândire magică (convingerea că, dacă ne dorim foarte tare sau facem un act de credință ori de magie, situația va fi din nou ca înainte de pierdere);
- retrăirea evenimentului dureros, traumatic prin joc, episoade intruzive și recurente de reamintire, întrebări frecvente despre eveniment, preocupări excesive față de informațiile care au legătură cu evenimentul;
- coșmaruri;
- reacții fiziologice intense în prezența unor stimuli asociați traumei.
Uneori, putem asista la o paralizie a responsivității copilului, manifestată prin izolare socială accentuată, gamă restrânsă de emoții, diminuarea interesului pentru activitățile importante (joc, rutine, școală), evitarea puternică a situațiilor asociate pierderii ori traumei. Uneori, copilul își eliberează tensiunea prin comportamente de auto-vătămare, masturbare cronică, legănare.
Trauma psihologică este o traumă a corpului
Literatura de specialitate, așa cum este Trauma prin ochii copilului, o carte de referință în domeniu (semnată de Peter Levine, probabil cel mai influent terapeut din psihologia somatică, și Maggie Kline, psihoterapeută) ne arată că între traumă și corp există o legătură complexă, cu impact atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung.
℗PUBLICITATE
Câteva dintre aspectele acestei legături vizează:
- Răspunsul natural al corpului la stres, „luptă-fugă-îngheț“, a cărui activare declanșează inundarea corpului cu hormoni (cortizol, adrenalină), care pregătesc corpul de acțiune și îi modifică măcar temporar funcționarea: crește ritmul cardiac, se modifică parametrii respirației, crește tensiunea musculară și hipervigilența senzorială în raport cu mediul. Cu cât copilul este mai mic sau mai paralizat de groază și, ca atare, incapabil să se miște, toată această energie asociată activării răspunsului la stres rămâne blocată în corp, generând ulterior consecințe negative pentru funcționarea sănătoasă, fizică și emoțională;
- Stresul cronic, experimentat în experiența de traumă repetată (de exemplu, traiul într-un mediu familial abuziv), face ca corpul să rămână blocat în această stare de alertă, cu consecințe semnificative pe termen lung asupra stării de sănătate (sistem imunitar compromis, patologie cardiovasculară, gastrointestinală etc.);
- Trauma rupe echilibrul dintre sistemul nervos simpatic (responsabil cu răspunsul de tip „luptă-fugă-îngheț“) și parasimpatic (responsabil cu starea de odihnă și relaxare), generând stări prelungite și stabile de supra-/sub- activare, neadecvate contextelor reale de viață;
- Stabilizarea și activarea unor reacții senzoriale, corporale, viscerale, de disconfort, asociate evenimentului traumatic și declanșate spontan, în prezent, de trigeri diferiți, pe care creierul îi asociază cu trauma (de exemplu, un miros specific). Astfel, corpul se comportă, iar și iar, ca și când ar retrăi trauma.
Primul ajutor emoțional pentru prevenirea traumei din copilărie
Așa cum ne spun și autorii cărții Trauma prin ochii copilului, este util ca fiecare părinte sau îngrijitor să dețină „un kit general de prevenire a traumei“. Iată care sunt recomandările:
- Primul pas este despre adult – ai grijă de tine și ajută-te să-ți restabilești starea de calm. Este important ca reacția ta să diminueze suferința copilului, nu să o amplifice. Acordă-ți timpul necesar pentru liniștire și pentru activarea încrederii în capacitatea naturală de vindecare – inspiră profund și verifică picioarele ancorate în podea; de cele mai multe ori, va fi suficient pentru a te reconecta cu corpul tău și cu forța ta interioară. Fața ta calmă și tonul tău sigur și stabil sunt primele care se conectează cu sistemul nervos al unui copil în suferință, transmițând mesajele: „Orice simți acum este în regulă!“, „Acum ești în siguranță!“, „Sunt aici pentru a avea grijă de tine!“.
- Pasul doi presupune să verifici nivelul de copleșire și/sau șoc trăit(e) de copil – culoarea pielii, tonusul muscular, temperatura, transpirația, respirația, gura și ochii larg deschiși sunt primii indicatori pe care este important să-i observi.
- Pasul trei înseamnă să ajuți copilul să se reconecteze cu corpul său, prin întrebări puse cu calm și răbdare: „Ce zice corpul tău?“, „Cum se simt burtica ta, capul tău, mânuțele tale, picioarele tale?“; „Arată-mi unde te doare sau unde simți ceva ciudat!“.
Ulterior, păstrează, atât cât va fi nevoie, prezența fizică și disponibilitatea emoțională: „Sunt aici, lângă tine! Nu plec!“, „Voi sta oricât ai nevoie!“, „Ești în siguranță!“. Mesajele de tipul „Calmează-te!“, „Relaxează-te!“, „Nu plânge!“ NU reprezintă semnale de prim ajutor emoțional. Despre emoții vorbim cu copiii abia după ce starea de siguranță și calm sunt complet restabilite, eventual și cu ajutorul unui episod de somn ori odihnă.
În încheiere, să vorbim și despre pierderile copiilor
Atunci când vorbim despre pierderi, reacțiile noastre, ale adulților relevanți din viața copiilor, sunt foarte importante. Prezența unui adult implicat, receptiv la nevoile copilului, iubitor, reglat emoțional, reprezintă cel mai bun predictor pentru sănătatea emoțională a unui copil în context de suferință și pierdere.
Experimentarea durerii asociate pierderilor nu este un proces linear, ci presupune stadii diferite, care vor fi vizitate de către copil în mod repetat.
- Într-o primă etapă, de negare sau scepticism, pot apărea reacții de șoc, copilul având nevoie de ajutor pentru identificarea și experimentarea senzațiilor și a reacțiilor corporale, până la modificarea acestora;
- Următoarele două stadii sunt despre emoții în totalitate – întâi tristețea profundă și suferința, apoi furia, ostilitatea și resentimentele. Aceste două stadii alternează mult timp, aducând numeroase nuanțe emoționale, precum iritabilitate, frustrare, îngrijorare sau dezamăgire. Exprimarea lor, deși adesea greu de acceptat de către părinte, este întotdeauna un semn bun, deoarece ne arată că copilul iese din etapa de șoc, neajutorare, iluzie și imobilitate (etapă ce ar favoriza instalarea impactului traumatic al experienței dureroase). În această etapă, un părinte sau un alt îngrijitor, stabil emoțional, care să cuprindă furia și durerea copilului, reprezintă resursa de bază.
- Negocierea este penultima etapă în finalizarea procesului de doliu și pierdere. În această etapă, asistăm la deschiderea copilului față de cei din jur, cu verbalizări și solicitări de explicații care să-l ajute în înțelegerea și găsirea unui sens, a unei logici, în experiența de pierdere („De ce s-a întâmplat asta?“). În această perioadă, este foarte important să întărești încrederea copiilor în propriile resurse de a tolera suferința și să eviți modificarea condițiilor de viață, astfel încât lucrurile „să fie la fel ca înainte“ (de exemplu, situațiile în care copilul pierde un animăluț de casă iubit, iar părintele îl înlocuiește rapid cu un altul, pentru a evita ori pentru a încheia suferința copilului).
- Știm că durerea a fost experimentată până la capăt atunci când copilul verbalizează mesaje de acceptare, când pare să-și dorească continuarea vieții și a experiențelor, cu încredere și curiozitate, când a internalizat un sens pentru ceea ce s-a întâmplat.
Dacă ești părinte sau îngrijitor și ai nevoie de mai multe informații cu privire la prevenție și intervenția în tratamentul traumei la copii și adolescenți, cartea Trauma prin ochii copilului poate reprezenta o alegere utilă. Dar posibil să ai nevoie și de ghidaj din partea unui psihoterapeut specializat.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
