Francisc Doboș este preot, purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, președinte Signis România. Născut în București în 18 august 1976, a aboslvit liceul și Institutul Teologic Romano Catolic din Iași și din 1997 până în 2002 la Pontificia Università Urbaniană din Roma.
Ce vă amintiți despre băiețelul Francisc?
Era timid și ștrengar. Mama ne chema pe mine și pe Mihai, fratele meu, să dormim după prânz. Ca să ne convingă, se culca alături de noi. Ghinion pentru ea: noi ne prefăceam că adormim, dar de adormit adormea mama. Așa că „tiptilment-tiptilment“ ne strecuram afară și fugeam repede în drum, la social network-ul de atunci. Mai apoi, cu timpul, am învățat să facem tot ce făcea mama: spălat, grădinărit și gătit. O ajutam constant. Cel mai mult îmi plăcea să gătesc.
De care dintre adulții responsabili de educația dv. erați mai atașat în copilărie?
Mama, evident. De la ea am învățat generozitatea față de alții. De la tata am învățat iubirea jucăușă. Se juca cu noi când venea de la muncă. Asta, dacă nu făcusem una boacănă… Și făceam adesea.
Ce visați să vă faceți la maturitate?
Visam să rămân copil mai mult, era așa de bine. Nu mi-a trecut de tot, dar a trebuit să învăț să cresc. Visam să fiu pilot. Am învățat să zbor altfel, însă n-am renunțat la ideea de a-mi lua brevet.
View this post on Instagram
Ce materie v-a atras cel mai mult în școală?
Literatura. Îmi plăcea să citesc. La matematică, fizică și chimie eram „bioxid de clei“, adică tufă de Veneția.
Cum a fost prima întâlnire adevărată cu puterea credinței…
Caldă și diafană, mai ales când am realizat că nu eu o puteam, ci ea mă putea…
Credința este…
Atunci când renunți să o dobândești și te deprinzi să o primești. Este respirația divină, dar nu numai pe cont propriu, ci comunitar. Pentru a putea fi trăită în privat, credința se deprinde în familie, în comunitate. Dumnezeu ni se transmite prin Biblia întrupată: chipuri, voci și gesturi. Prinzând drag de „mesagerii“ credinței cu trup, învățăm să identificăm în ei conturul Cerului. Și începi să inspiri și să expiri divin, adică să cre(e)zi.
Care considerați că sunt atuurile celor ce cred în Dumnezeu, spre deosebire de cei care aleg să nu creadă?
Cei care au Cerul în suflet îl emană prin toți porii ființei; emană frânturi de divin. Un divin pe care nu îl dețin prin deprindere, ci pe care îl primesc prin mister.
În mod evident sunteți „atipic” pentru imaginea clasică pe care o avem despre un preot; ce v-a motivat sau vă motivează în a fi atât de prietenos și de accesibil?
Nu mă iau prea în serios. O seriozitate constructivă conține o bună doză de autoironie. Nu poți să dai decât ceea ce primești. Am avut parte de prietenia și căldura multora, așa că încerc să transmit ceea ce am primit.
Cum îi putem apropia pe adulți de credință?
Prin exemplu și mărturie, mai ales personală, nu prin „propagandă“, lecții sau doar teorie religioasă. Când devenim lumină, prietenie și căldură cerească, atunci credința înflorește.
℗PUBLICITATE
Dar pe copii?
Cu ei este cel mai greu sau cel mai ușor. Dacă suntem și noi copii cu ei, este cel mai ușor; dacă nu… Copilul, așa cum este deschis spre povești și basme, tot la fel poate să primească Cerul și Misterul.
La nivel mondial, observăm o deschidere tot mai mare spre spiritualitate. Cum ați descrie spiritualitatea în secolul XXI?
Tendința este a unei spiritualități în care omul se oglindește prea mult în el și mai puțin în Cer. Există tendința unei spiritualități orizontale, în care omul tinde să devină idol. Nu noi ne-am inventat, din fericire. Relația cu „Inventatorul“ întrupat ne divinizează. Iar pentru mine, El este în Cristos. Spiritualitatea nu se cade să fie difuză și aproximativă, ci întrupată.
Care să fie motivele pentru care oamenii se îndepărtează de biserica tradițională?
Nu agreez sintagma de „biserică tradițională“. Unii oameni se îndepărtează probabil pentru că au trăit mai degrabă o relație cu „un Dumnezeu stăpân“ și nu cu „un Dumnezeu tată“. Asta se poate datora unor slujitori ai Bisericii care l-au predicat mai degrabă pe primul decât pe al doilea. Alteori se îndepărtează pentru că rămân scandalizați de comportamentul unor preoți. Avem o mare responsabilitate.
Religia și psihologia, prin ce se aseamănă și prin ce diferă?
Ar trebui să se asemene în multe aspecte și să se armonizeze. Depinde de antropologia pe care se bazează ambele. Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Viziunea antropologică pe care se bazează numeroase curente psihologice din timpurile moderne este în mod clar, în ansamblul său, inconciliabilă cu elementele esențiale ale antropologiei creștine, pentru că respinge valorile și semnificațiile care transcend realitatea imanentă și care-i permit omului să se îndrepte către iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele său ca scop al existenței.” (AAS, LXXIX, 1987, 1453-1459). Pentru mine, cel mai bun psiholog este Isus Cristos, pentru că este și Dumnezeu și om.
Cum ați defini noțiunea „bărbat curajos“ în 2018?
Nu o definesc, o trăiesc!
Probabil că mulți dintre noi au ascultat interviul dv. de la radio cu Andreea Esca, unde v-ați deschis într-un mod impresionant; care vă este cea mai dragă amintire de până acum, ca preot?
Eram acum câțiva ani la spitalul din Siena, unde vizitam bolnavii internați. Un intelectual agnostic de circa 80 de ani, după ce m-a tachinat mai multe zile, a transformat tachinarea în tatonare. La un moment dat, a izbucnit în plâns. În acel moment, a intrat fiul lui de circa 50 de ani și s-a speriat. Nu îl văzuse niciodată plângând. Soția „agnosticului“, o femeie tare credincioasă, mi-a zis că nu îi vine să creadă ce s-a întâmplat: „Părinte, miracol, miracol!“…
Care este sensul prezenței noastre pe Pământ?
Să plantăm Cer în inimi.
Un mesaj pentru dv. la bătrânețe…
Să nu ne descurajăm, să cultivăm Cer în noi și să plantăm Cer în alții.
Un gând pentru cei care au citit acest interviu:
Același gând de mai sus!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
