Alain de Botton este unul dintre cei mai apreciați filosofi ai zilelor noastre. Pasionat de psihic și de existența omului modern, Botton este un excelent orator, dar și un prolific scriitor. Multe dintre cărțile sale au fost traduse în limba română și se bucură de un real succes. Iar luna aceasta, pentru rubrica #LecturaNeFaceBine, psihoterapeuta Simona Matei ne recomandă Ce se întâmplă în iubire, unul dintre textele de referință ale lui Botton.
„Cartea lui Alain de Botton ne invită la o incursiune frustă, captivantă și plină de compasiune în alcovurile iubirii; de la punctul în care primele presimțiri ale îndrăgostirii se înfiripă, trecând prin trama complexă a iubirii mature, până la decizia conștientă și matură de a rămâne împreună, dincolo de un idealism convențional, așteptări nerealiste, frică.
Povestea lui Kirsten și a lui Rabih este povestea obișnuită a unui cuplu modern, cu parteneri de naționalități distincte, ale căror destine se intersectează într-un moment în care fiecare, în felul lui, încearcă să-și găsească sensul și să-și potolească foamea impetuoasă de apartenență și comuniune. Povestea lor seamănă foarte mult cu aventura relațională prin care trec cuplurile din timpurile noastre, ai căror parteneri sunt ademeniți de setea romantică de reîntregire cu un suflet pereche, capabil să-i înțeleagă pe deplin.
Setea de senzații și emoții clocotitoare face din îndrăgostire un afrodiziac magnetic, căruia îți este imposibil să-i reziști. Pentru cei care se aruncă în apele tumultoase ale iubirii, îndrăgostirea este la început o promisiune a unei vieți trăite extatic, din abundență, într-o stare continuă de fericire pătimașă. Este promisiunea unui acordaj emoțional perfect, prin care cei doi protagoniști sunt scoși dintr-odată din anonimatul unei vieți mohorâte și previzibile. Dorința de reînnoire și bucuria reîntâlnirii cu o versiune mai atrăgătoare a sinelui îi subjugă iremediabil pe cei doi, care, într-o frenezie debordantă a clipei, aleg să-și unească destinele. Dorul de a aparține și nostalgia unei vieți netrăite, precum și toate idealizările și fanteziile romantice despre iubire îi fac pe Rabih și Kirsten să facă saltul în necunoscut.
Ideile romantice sabotează iubirea
Clipele de început aduc cu sine o savoare ludică revigorantă, oblojesc răni de neîncredere și suferință pe care fiecare le acumulase de-a lungul timpului, îi conectează cu un sentiment eliberator de căldură afectivă si simt că pot, în sfârșit, să respire. Dar nu trece mult timp până ce fiecare află cu stupoare că celălalt este diferit de cum și-a imaginat. Tensiunile de început sunt forme de reajustări reciproce, care par firești în această etapă, dar care încep, treptat-treptat, să se adâncească, atunci când nu au parte de susținerea pe care doar înțelepciunea personală și o singurătate bine trăită cu sine o pot aduce. În această fază, Rabih și Kirsten, asemenea multor cupluri aflate la începutul relației, nu reușesc încă să deslușească că ciocnirile care apar între doi oameni își au sursa în complexitatea ființei umane, dar, mai ales, în multitudinea de forțe contradictorii care acționează inconștient în interiorul lor.
În fața stihiilor interioare care le inundă sufletul, ei încearcă inconștient să-și clădească piloni de susținere în interior și când nu reușesc, se lasă pradă deznădejdii și se baricadează în spatele răcelii afective, furiei și reproșului. Nu au învățat încă cum să recunoască rănile, să-și numească nevoile dintr-o zonă de vulnerabilitate caldă, cultivând intimitatea. În plus, există tot felul de curenți subterani care riscă să pună în pericol acest eșafodaj familiar, precum fumul fragil al fanteziilor romantice.
Marele neajuns al idealizărilor romantice este că ignoră multe dintre pornirile sufletești și instinctuale, aspirațiile care populează viața unei persoane de-a lungul evoluției ei. Sanctuarul psihologic al căsătoriei și al iubirii romantice nu poate proteja și nu poate oferi un cadru suficient de flexibil și cuprinzător, în care să poată fi reconciliate atât nevoile individuale de împlinire, integritate, autonomie, cât și cele relaționale, de intimitate. Sufletul uman este o dihanie foarte subtilă și complexă, care are nevoie de regenerare continuă. Sufletul este animat de nostalgia unei vieții trăite pe deplin. Armonia unei vieți conjugale este doar o fericire evanescentă, ba chiar riscă să se transforme într-o închisoare psihologică, dacă partenerii nu depun eforturi constante de introspecție și nu-și resetează așteptările, pe măsură ce relația evoluează.
℗PUBLICITATE
Alain de Botton reușește, într-un stil de o franchețe aproape corozivă, să demistifice stereotipurile despre iubire care au fost canonizate în epoca modernă prin filme, cărți, împinse de transformările sociale. Astăzi fiecare partener nu doar că aspiră la o fericire deplină, dar se simte îndreptățit să o primească. Povestea celor doi este o exemplificare vie și necosmetizată a ceea ce se întâmplă în iubire, astăzi. Ce extragem cu claritate din povestea celor doi este că, sub jugul convențiilor și al rănilor afective nevindecate din trecut, iubirea riscă să fie sufocată și degenerează pe nesimțite în suferință sfâșietoare, răceală glacială și furie clocotitoare. Neglijența afectivă și sexuală, lipsa intimității emoționale, disprețul, respingerea ‒ toate transformă iubirea într-un teren înfiorător de război.
Cu umor și sensibilitate și fără a fi deloc relativizant, autorul ne provoacă să revizitam, printre altele, ideologia romantismului, care acordă un loc privilegiat fidelității sexuale din cadrul ideii de iubire. În lumina idealizantă a iubirii romantice, monogamia este percepută că forma de implicare emoțională. Or, monogamia sexuală, sugerează el, ar trebui să fie o alegere personală, nu o obligație. Sexualitatea este tărâmul absolut al alegerii și al libertății, al instinctului care funcționează distinct și independent de legile sociale. Prin urmare, sexualitatea ar trebui să fie o expresie a vitalității și a curgerii nestingherite a vieții, în măsura în care, sigur, este asumată și nu-l lezează pe celălalt. Există persoane pentru care loialitatea este una eminamente emoțională, la fel precum există persoane care pot iubi și se pot dărui doar în spațiul protectiv al exclusivității sexuale.
Rata divorțurilor, democratizarea sexuală, evoluția socială, toate ne vorbesc despre cât de irespirabilă au devenit ideile că oamenii au nevoi identice, că ar trebui să se comporte la fel sau că o relație trebuie salvată cu orice cost. Când partenerii nu sunt pe deplin diferențiați, vor transforma adesea iubirea și sexualitatea într-un târam al posesivității și al sentimentelor haotice. Într-o relație de lungă durată, sexul și iubirea au, uneori, probleme de coabitare, și să conciliem dorințele erotice cu nevoile emoționale devine una dintre cele mai laborioase sarcini. Secretul pentru cum să conciliem dorințele erotice cu nevoile emoționale constă în autonomie. Așa cum sugera Esther Perel (2017), relațiile care rezistă se petrec între parteneri care sunt confortabili cu ambiguitatea, autonomia și misterul. Cu ajutorul încrederii, trebuie să învățam să trăim cu incertitudinile, atracțiile, fanteziile. Încrederea devine, astfel, un angajament pe fondul imprevizibilului.
Iubirea se îngrijește
Iubirea este un organism viu care are nevoie constantă de hrană, protecție si grijă. Soluția salvatoare pentru cum putem vindeca rănile din relație si cum putem avansa nu se găsește în exterior ‒ în precepte sociale, în etaloane absolutiste și general valabile despre fidelitate, monogamie exclusivistă, comportamente acceptabile. Iubirea nu este un fenomen unitar, la fel precum un om nu seamănă cu altul. Iubirea este ceva ce se construiește pas cu pas, în doi. Este o energie vitală care, asemenea vieții, are nevoie, pentru a înflori, să curgă nestingherită într-o acumulare fluidă de experiențe, emoții, reușite comune, conflicte salvatoare. Ceea ce fortifică iubirea ‒ pare să ne sugereze Alain de Botton ‒ este tocmai maturitatea emoțională a partenerilor, conștientizarea cât mai precisă a așteptărilor și bagajelor emoționale pe care le aducem în relație și pentru care rămânem iremediabil responsabili la nivel personal. Vom trăi crunte dezamăgiri când vom încerca să facem din partener depozitarul absolut al fericirii noastre.
Dacă nu putem să avansăm individual în același ritm cu al relației, și nu putem accepta transformările inerente unei relații, nu putem progresa împreună. Vom da bir cu fugiții la primele semnale de plictiseală, sau când intensitatea magnetică a pasiunii de început face loc, printre altele, grijilor domestice, vieții rutinate și monotone. Și pentru că nu reușim să identificăm cu claritate sursa stagnării și a nefericirii nostre, partenerul devine primul inculpat și responsabil pentru toate neajunsurile personale.
Povestea celor doi ne înduioșează, pentru că zbaterile lor sentimentale ne evocă propria suferință și dezamăgirile pe care le-am trăit în relațiile noastre. Iubirea este pentru noi atât de atrăgătoare, pentru că permite reconectarea cu miezul nostru mai autentic. Abia când fiecare partener își poate repatria părțile rănite din interior și se poate uita la ele cu blândețe, va putea să-l privească pe celălalt cu compasiune, înțelegere și acceptare, pentru tot ceea ce are frumos și distinct. Abia atunci pot redescoperi farmecul și prestigiul vieții naturale, simple și autentice, pe care relația de familie le oferă. Marele dar al iubirii constă în efectul tămăduitor de a ne reda nouă înșine, ca ființe întregi, demne de a fi iubite, în ciuda defectelor și nebuniilor noastre: «Iubirea atinge apogeul în clipele când se dovedește că persoana iubită înțelege, mai limpede decât au fost vreodată capabili ceilalți, ba, poate, chiar și noi înșine, acele părți din noi care sunt haotice, stânjenitoare și rușinoase. Faptul că altcineva își dă seama cine suntem, iar apoi ne oferă, deopotrivă, compasiune și iertare, scoate în evidență întreaga noastră capacitate de a avea încredere și de-a dărui. Iubirea rămâne, înainte de toate, o formă de dăruire de sine, mai degrabă decât un dar pe care-l merităm» ‒ Alain de Botton.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
