Studiile și observațiile de specialitate ne arată că nici copiii și nici adulții nu sunt pe deplin imuni la traumă. Pe parcursul existenței noastre, anumite experiențe pot lăsa în sufletele și corpurile noastre urme și cicatrici adânci, mai ales dacă nu sunt abordate din timp cu empatie și implicare emoțională. De curând, Editura Pagina de Psihologie a publicat bestsellerul Trauma prin ochii copilului, de Peter A. Levine și Maggie Kline. De aceea, am invitat mai multe psihoterapeute de renume să facă parte din acest panel online și să ne ajute, prin răspunsurile lor, să le oferim copiilor noștri sprijinul emoțional, atunci când au cea mai mare nevoie.
Repondentele acestui panel sunt: Oana Niculae (specializată în psihiatrie pediatrică și formatoare în cadrul Parenting MasterClass) ● Mihaela Svet (absolventă a programului de formare în psihoterapia familiei și specialistă în psihologia somatică) ● Diana Stănculeanu (psihoterapeută specializată în psihoterapia copilului și a adolescentului, formatoare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie – AMPP) ● Anca Pavel (absolventă a programului de formare în psihoterapia familiei și specialistă în psihologia traumei).
Ce este și ce nu este trauma?
Diana Stănculeanu: Orice experiență copleșitoare pentru corp și creier, în care resursele personale de a face față sunt insuficiente (sau percepute ca insuficiente), care lasă în urmă schimbări neurobiologice și din care ieșim cu credințe modificate despre sine, ceilalți, lume, viață, viitor, este una cu impact traumatic.
Oana Niculae: Mulți copii experimentează evenimente stresante pe parcursul vieții lor, precum divorțul părinților sau pierderea unor ființe dragi, dar pentru ca acestea să fie considerate traume, ele trebuie să îndeplinească câteva condiții. Asociația Americană de Psihologie a definit în anul 2000 traumele ca fiind: „situații neașteptate sau bruște, care produc stare de șoc, care includ aspecte amenințătoare de viață sau integritate și asociază sentimente de groază, deznădejde, neajutorare“. Câteva exemple care pot fi integrate aici: expunerea la violență, abuzuri fizice sau sexuale, boli grave (cancer, arsuri etc.), război, dezastre naturale, decese în familie.
Mihaela Svet: „Trauma nu este ceea ce ni se întâmplă, evenimentul în sine, ci ceea ce trăim în interior (răspunsul de supraîncărcare și dezorganizare al sistemului nervos), în absența unui martor empatic. Trauma nu este o tulburare sau o boală, chiar dacă a fost numită așa, ci este o rană a psihicului și a sufletului nostru, care ne lasă deconectați de noi înșine și de ceilalți“, după cum menționează Peter A. Levine. Prin urmare, trauma este o experiență extrem de individuală, iar ceea ce poate fi traumatizant pentru o persoană poate să nu fie traumatizant pentru alta. Deși „toate evenimentele traumatice sunt stresante, nu toate evenimentele stresante sunt traumatice“.
Anca Pavel: Trauma este o experiență intensă, subiectivă, ce depășește capacitatea individului de a-și integra trăirile emoționale, în timp ce trăiește o amenințare la adresa vieții, a integrității corporale sau a sănătății sale psihice. Trauma nu este o tulburare psihică, ci este cea care poate contribui la apariția sau exacerbarea unor afecțiuni mintale.
Care este legătura dintre traumă și corp?
Oana Niculae: Desigur că trauma va avea impact asupra biologiei noastre, deoarece există o strânsă legătură între structura și funcția creierului. Nivelul receptorilor cerebrali pentru neurotransmițători este crescut sau scăzut ca răspuns la stres, iar activitatea hormonală și răspunsurile biologice (precum tensiunea arterială, ritmul cardiac, frecvența respiratorie, perfuzia musculară) suferă modificări care se pot permanentiza. Pe lângă răspunsuri uzuale de tip somatizare, multe studii au identificat chiar modificări la nivelul volumului cerebral, precum și ale unor părți specifice ale creierului la copiii expuși la violență domestică, abuzuri fizice sau sexuale repetate.
Anca Pavel: Despre legătura dintre traumă și corp avem un cumul extraordinar de informații în cartea lui Bessel van der Kolk – Corpul nu uită niciodată. Ideea de bază este că în corp se depozitează amintirea tuturor senzațiilor traumatice, absorbind trecutul sub forma unui disconfort interior chinuitor. Reacțiile fiziologice insuportabile concentrează energia individului pentru a suprima haosul interior, în detrimentul investiției în trăirea firească a vieții.
Diana Stănculeanu: Legătura este una complexă, cu impact atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung. Trauma rupe echilibrul dintre sistemul nervos simpatic (responsabil cu răspunsul de tip luptă-fugă-îngheț) și parasimpatic (responsabil cu starea de odihnă sau relaxare), generând stări prelungite și stabile de supra-/sub- activare, neadecvate contextelor reale de viață.
Mihaela Svet: Trauma ne afectează nu doar mintea, ci și corpul, așa cum menționa în cartea sa, expertul în traumă Bessel van der Kolk. Corpul își poate aminti trauma, chiar dacă nu suntem conștienți de acest lucru, determinând sistemul nostru nervos să rămână în „alertă maximă“, întotdeauna gata să facă față următoarei amenințări. „Trauma apare atunci când organismul nostru este forțat, dincolo de capacitatea sa adaptativă, în ceea ce privește reglarea stărilor de activare. Activarea nerezolvată este stocată în corp ca o energie blocată și se va manifesta ca simptome traumatice“, după cum ne amintește Peter Levine.
Care sunt semnalele și simptomele traumei la copii?
Mihaela Svet: Semnele stresului traumatic sunt diferite la fiecare copil, iar copiii mici reacționează diferit față de copiii mai mari, pentru că și capacitățile lor sunt diferite. Unele dintre simptomele traumei la copii sunt legate de probleme cu somnul, mâncatul, furia, atenția, comunicarea și socializarea: prea mult sau prea puțin somn, coșmaruri, pierderea poftei de mâncare sau supraalimentare, iritabilitate și furie inexplicabile, probleme de concentrare la școală, refuz școlar, dificultăți în interacțiunea cu ceilalți, îngrijorare obsesivă, dificultăți de separare de părinți, plâns excesiv, manifestări somatice.
Oana Niculae: Răspunsul copiilor la un eveniment traumatic este direct mediat de nivelul lui de dezvoltare. Un studiu din 2001 (Cohen et al) confirmă faptul că copiii mici sunt mult mai influențați de răspunsul părinților lor la trauma respectivă decât de severitatea expunerii lor la traumă. Dacă părinții lor au mecanisme bune adaptative, copiii mici nu vor dezvolta simptome severe sau îndelungate consecutive expunerii la traumă. Cu toate acestea, atunci când trauma are impact, cele mai frecvente manifestări sunt: la nivel cognitiv (convingeri nerealiste care să explice trauma, scheme cognitive negative de responsabilizare, disociere), la nivel comportamental (evitarea situațiilor, a persoanelor, a locurilor sau supracompensare nepotrivită) sau la nivel somatic, precum și dificultăți emoționale direct legate de experiența traumatică (frică, tristețe, furie sau disregulare emoțională și incapacitatea de a tolera stări emoționale negative).
Anca Pavel: Mulți copii (și mulți adulți) nu pot pune în cuvinte ceea ce simt, pentru că simptomele traumatice sunt copleșitoare, nefirești. Evidente pot fi schimbările de comportament (agresivitate, izolare, evitare, auto-vătămare), modificări în performanța școlară, probleme cu somnul (insomnie sau coșmaruri frecvente), tulburări de alimentație (pierderea poftei de mâncare sau consum alimentar excesiv), somatizări (dureri de cap, de stomac sau altele, fără cauze medicale), regresii comportamentale (specifice unui stadiu mai timpuriu al dezvoltării).
Diana Stănculeanu: Toate simptomele traumei la copil și adolescent pot fi grupate în patru mari categorii – hiperstimulare, contractură, disociere, împietrire – cu manifestări specifice și diferite, în funcție de etapa de dezvoltare în care se află copilul la momentul experimentării traumei.
℗PUBLICITATE
Cum arată primul ajutor emoțional în prevenirea traumei?
Anca Pavel: În special în cazul copiilor, este esențial ca adulții din preajmă să fie capabili să identifice semnele unei traume. Impactul major al traumei constă în supraîncărcarea sistemului nervos cu emoții și experiențe dificil de procesat în momentul evenimentului traumatic. Copiii au nevoie să simtă că nu sunt singuri în fața emoțiilor grele, că au pe cineva aproape care-i înțelege și îi susține. Redarea sentimentului de securitate se poate face și prin atingeri fizice, în funcție de nivelul de confort (îmbrățișare caldă, ținere de mână, atingere ușoară pe umăr, un sărut delicat pe frunte sau pe obraz).
Diana Stănculeanu: Primul pas este despre adult: ai grijă de tine și ajută-te să restabilești starea ta de calm. Paul doi: verifică nivelul de copleșire și/sau șoc trăit(e) de copil – culoarea pielii, tonusul muscular, temperatura, transpirația, respirația, gura și ochii larg deschiși sunt primii indicatori pe care este important să-i observăm. Pasul trei: ajută copilul să se reconecteze cu corpul său, prin întrebări puse cu calm și răbdare.
Mihaela Svet: Pentru a preveni sau pentru a minimiza efectele cu potențial traumatic la copii, este important ca adulții să intervină dintr-un loc echilibrat și cu o prezență calmă, pentru a nu agrava senzațiile de frică, rușine, jenă sau vinovăție, pe care copilul probabil le simte deja. Pașii de intervenție, așa cum sunt prezentați și în cartea Trauma prin ochii copilului, scrisă de Peter A. Levine și Maggie Kline sunt următorii: „Verifică mai întâi reacțiile corpului tău, evaluează situația, ghidează treptat atenția copilului către senzațiile sale, încetinește și urmează ritmul copilului tău, observând schimbările apărute, continuă să validezi răspunsurile fizice ale copilului tău, ai încredere în capacitatea înnăscută a copilului tău de a se vindeca, încurajează copilul să se odihnească, acordă-i timp să vorbească despre sentimentele lui și despre ce a trăit și ajută-l să dea un sens celor întâmplate“.
Oana Niculae: Primul ajutor emoțional în prevenirea traumei, constă în menținerea copilului lângă o persoană de atașament, care să rămână calmă, astfel încât copilul să poată avea un reper de siguranță. În lipsa acesteia, o altă persoană trebuie să preia acest rol care să aducă securizare, iar după formalitățile de prezentare, copilul trebuie îndepărtat de orice stimul situațional sau senzorial ce poate fi asociat evenimentului traumatic. Verificarea integrității și a nevoilor lui trebuie urmată de strategiile de calmare fizică, dacă disconfortul somatic este prezent. Facilitarea accesului la informații, comunicarea cu alte persoane dragi, precum și menținerea contactului vizual, psihic și, dacă dorește, fizic (de exemplu, ținut de mână, mângâieri sau îmbrățișări) sunt utile în primă etapă.
Cum îi ajutăm pe copii să-și plângă sau să-și jelească pierderile?
Diana Stănculeanu: Experimentarea durerii asociate pierderilor nu este un proces linear, presupune stadii diferite care vor fi vizitate de către copil în mod repetat. Știm că durerea a fost experimentată până la capăt când copilul verbalizează mesaje de acceptare, pare să-și dorească continuarea vieții și a experiențelor cu încredere și curiozitate, când a internalizat un sens pentru ceea ce s-a întâmplat.
Mihaela Svet: O atitudine echilibrată a adulților, între a-l susține pe copil să-și exprime emoțiile dificile (de furie, tristețe, durere, vinovăție, îngrijorare) și, în același timp, transmițându-i încredere și speranță asupra viitorului, făcându-l să înțeleagă că „nu va durea mereu la fel de mult“, ne va ajuta să stabilim repere ale normalității atunci când apare un astfel de eveniment care destabilizează viața de zi cu zi. De asemenea, copiii trebuie să știe că „lucruri rele“ se întâmplă și ne întristează, dar, în același timp, se pot bucura de altele bune din viața lor, fără să simtă vinovăție pentru asta. Copiii mai mici nu știu să-și numească emoțiile și le poate fi de ajutor să le deseneze, pe când copiii mai mari și adolescenții e posibil să nu vrea să vorbească despre propriile emoții, având nevoie de spațiu pentru procesare, sau vor să vorbească cu prietenii lor despre asta, asigurându-i că suntem acolo oricând sunt pregătiți să vorbească cu noi. Este important să verificăm sentimentele copiilor în mod regulat, pentru a observa cum se modifică acestea în timp.
Oana Niculae: Doliul necomplicat reprezintă procesul de jelire după pierderea unei relații semnificative, având manifestări similare cu ale depresiei. Forma de doliu complicat conține elemente de doliu nerezolvate, precum și simptome de stres posttraumatic. De multe ori, se recomandă abordarea prioritară a dificultăților legate de traumă, înaintea celor legate de doliu. Un prim pas util este legat de crearea unui spațiu al siguranței și al acceptării, în care copiii să se poată exprima având în noi un bun ascultător, să poată pune întrebări (foarte important este să oferim informațiile necesare pentru ca ei să poată procesa pierderile corect, în funcție de vârstă), în care să se poată manifesta cu încredere (mulți pot avea comportamente inadecvate, provocatoare, agitație, regresie).
Anca Pavel: Primul pas important este cel de a le recunoaște copiilor suferința, apoi de a le crea un mediu în care se simt în siguranță și acceptați, cu toate emoțiile pe care le au. Este contraindicat să le minimalizăm sau să le invalidăm tristețea prin mesaje de genul „Fii puternic!“, „Nu trebuie să plângi!“, „Mergi la joacă și distrează-te că o să uiți!“. În schimb, de ajutor este recunoașterea și validarea: „Îmi dau seama că ești trist(ă). Este normal să simți durerea și să plângi. Sunt aici pentru tine“. De asemenea, îi putem încuraja să deseneze, ca modalitate alternativă de exprimare a emoțiilor, fără presiunea vorbirii directe.
Când este cazul să cerem ajutorul unui specialist?
Oana Niculae: Semnalele de alarmă sunt reprezentate de suprapunerea manifestărilor post-traumatice cu cele de doliu sau/și menținerea manifestărilor peste trei luni. Prezența disocierii mai mult decât ca mecanism adaptativ inițial, sau a altor elemente disfuncționale la nivelul percepției și al gândirii (halucinații, delir, interpretativitate extremă) reprezintă semne de alarmă certe, care necesită consultul unui medic psihiatru. De asemenea, prezența atacurilor de panică cu suita lor de manifestări sau a comportamentelor de autorănire sunt indicații pentru consultul unui specialist în sănătatea mintală (psihiatru, psiholog).
Anca Pavel: Din cauza naturii subiective, nu putem anticipa efectele pe care le poate avea o experiență traumatică asupra unei persoane. Prin urmare, când identificăm prezența unei traume, este recomandat să apelăm și la ajutorul unui specialist. În schimb, intervenția de specialitate devine crucială dacă simptomele posttraumatice persistă pe termen lung și afectează calitatea vieții copilului.
Mihaela Svet: Ajutorul specialistului îl putem solicita ori de cate ori simțim că e ceva în neregulă cu copilul nostru, când sunt modificări care ne îngrijorează în atitudini, gânduri, comportamente și dispoziție afectivă: depresie, izolare socială, acte de punere în pericol a propriei vieți, durere și tristețe prelungite după o pierdere, anxietate de separare, frică generalizată, îngrijorare sau grijă excesivă pentru ceilalți, comportamente de risc, tulburări ale somnului, modificări ale comportamentului alimentar, accese de furie, declin în performanța școlară, joc traumatic repetitiv, acuze somatice diverse (dureri de stomac, dureri de cap etc).
Diana Stănculeanu: Specialistul poate fi accesat în orice situație de pierdere – preventiv, specialistul poate pregăti părinții pentru însoțirea sănătoasă a unui copil care trăiește o experiență de pierdere și suferință. Dacă semnele traumei sunt deja instalate și vizibile, întreaga familie va putea beneficia de sprijinul unui specialist care va ghida demersul terapeutic.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
