Este jurnalist, soție și mamă. Echilibrată, profesionistă, mereu cu zâmbetul pe buze, intră în casele noastre, de luni până vineri, de la 12-14, în cadrul „Observator 12“. Este discretă cu viața personală, introvertă, iubește lectura și găsește frumos în tot ce o înconjoară. Despre rolul de mamă, despre mirajul televiziunii, al social media și nu numai, am discutat în rândurile de mai jos cu Mihaela Călin.
Cum îți dorești să rămâi în amintirile fiului tău, când acesta va deveni adult?
Aceasta este o întrebare complicată la care eu mă gândesc foarte des și de asemenea foarte des răspunsul se schimbă. M-aș bucura ca băiatul meu să își amintească despre mine că mă jucam cu el, că îl învățam lucruri, că îl duceam la spectacole și la film, la locul de joacă, să își amintească de copilăria lui ca de timpul în care mamă făcea ceva bun, ce îi plăcea lui să mănânce, și tot așa, răspunsul se tot schimbă de câte ori fac ceva cu dragoste pentru el, pentru bucuria lui. Dar dacă mă uit către mine, eu pentru mine îmi doresc ca fiul meu să își aducă aminte că eram prezentă cu toată dragostea. Atât. Dacă își va aminti prezența și iubirea mea cred că eu, ca mamă, sunt împlinită.
Dacă ți s-ar oferi posibilitatea de a-ți schimba profesia, ce drum ai alege?
Eu am studiat jurnalism la Timișoara, la Universitatea de Vest, și am aflat din timp că urma să dau examen de admitere acolo. Un examen deloc ușor, așa că atunci când am mers la înscriere pentru examen tatăl meu a insistat să mă mai înscriu undeva totuși că e păcat să rămân acasă, la Severin, dacă nu iau examenul, mai ales că eram copil bun, cu notă mare la Bac. Și m-a întrebat acolo ce mi-ar plăcea altceva. Iar eu i-am spus că psihologie. Am mers așadar la altă coadă să punem un dosar, iar acolo mi s-a spus că urmează să susțin un test chiar în acea zi, deși admiterea se făcea pe bază mediilor. Mi-a plăcut atât de mult acolo, oamenii pe care i-am întâlnit în acele două ore, întrebările lor, lucrurile pe care le-am povestit cu cei din comisie încât am plecat puțin întristată că ei sunt a doua opțiune pentru mine. Plus că toți mi-au urat… să mă răzgândesc. Cred că aș fi urmat cu mare pasiune această cale, dacă era să fie.
Ce te deranjează cel mai mult la comportamentele oamenilor din social media?
Pe mine mă deranjează social media, în general. Și de multe ori m-am gândit că dacă nu aș fi persoană publică și nu aș înțelege foarte bine de ce am eu nevoie și de părticica aceasta, probabil că ori nu aș avea conturi pe rețele, ori nu aș… socializa. Mă deranjează agresivitatea, lipsa de responsabilitate și de răspundere a celor de pe rețelele acestea, violența verbală, impertinența. Mă deranjează enorm manipularea pe care eu o văd aplicată cu nerușinare, ca la carte cum se spune, dar în care își pun încrederea oameni de bună credință. Mă deranjează copiii expuși în social media, bullyingul, sexismul și sexualizarea. Mă deranjează așadar destul de multe lucruri, dar algoritmii sunt blânzi cu mine și trăiesc în social media într-o bulă a mea, foarte interesantă.
Care este știrea pe care ai citit-o despre tine, care te-a deranjat cel mai tare?
Adevărul este… că nu prea mă interesează ce se scrie despre mine. Nici nu cred că am văzut chiar tot ce s-a scris despre mine în 16 ani de când sunt la televizor. S-a întâmplat la un moment dat să îmi caut numele pe Google și să găsesc articole scrise cu multe luni în urmă despre mine.
La fel de adevărat este și că eu nu fac obiectul presei tabloide și probabil că și de asta nu prea mă interesează ce se scrie despre mine.
Care este amintirea cea mai dragă, întipărită în minte de acasă, din familia de origine?
Am multe amintiri dragi din copilărie. Am avut o copilărie frumoasă, m-am simțit iubită, respectată și susținută de familia mea. Și acum am o relație bună cu părinții mei, onestă și echilibrată cumva.
Cele mai dragi amintiri rămân totuși cele cu bunicii. Oameni de la țară, care ne-au iubit infinit pe mine și pe fratele meu. Bucuria copilăriei la țară îmi aduce un sentiment de nostalgie.
Care este sacrificiul pe care nu l-ai face niciodată în numele carierei?
Toate componentele vieții noastre ne solicită, ne cer sacrificii. Deja am trăit destul cât să înțeleg că nu poți împăca pe toată lumea în același timp. Am învățat cu timpul să prioritizez și să mă revanșez. Da, sunt momente în care prioritizez munca, dar nu cred că sacrific ceva, e mai mult vorba de a fi atent să menții balanțele în echilibru. Și evident că nu aș face pentru serviciu ceva imoral sau ceva ilegal, dar asta eu cred că este valabil pentru fiecare dintre noi.
Toate cuplurile se ceartă; voi pe ce subiect ați avut păreri diferite, în ultima vreme?
Pe echilibrul despre care povesteam mai sus.
Uneori ne mai apasă butoanele job-urile, copilul cu nevoile lui și diferențele noastre de opinii despre toate acestea. Am învățat în relația mea de cuplu că nu tot ce te supără trebuie spus neapărat aici și acum, că relația de cuplu cere răbdare cât să lași frustrarea să se facă din nou mică, la aceeași dimensiune cu toate celelalte sentimente pe care le ai față de partenerul tău și abia atunci să vorbești despre ea. Că doar așa poți să le faci dreptate tuturor: și supărărilor și frustrărilor, dar și empatiei, grijii, iubirii.
℗PUBLICITATE
Ce părere ai despre ședințele de psihoterapie?
Am o părere foarte bună despre ședințele de terapie, pe mine m-au ajutat în momente foarte importante din viața mea. Dar mi se pare esențial să îți alegi cu mare grijă specialistul cu care lucrezi. Eu simt că e deja o inflație de terapeuți, oameni cu care nu aș risca să fac psihoterapie.
Ce rol joacă credința și momentele de rugăciune în viața ta?
Credința este importantă pentru mine. Au fost momente, nu puține, când doar în Dumnezeu mai puteam să nădăjduiesc. Și a fost bine, am trecut cu bine. De rugat însă nu mă rog foarte des. Rugăciunile mele nu se împlinesc de obicei așa cum cred eu sau când cred eu că ar fi bine. Dar am mereu sentimentul prezenței lui Dumnezeu în viața mea, al unui suflet palpabil care este sufletul meu și de care trebuie să mă îngrijesc pentru că dincolo de toate el este cel mai important, este totul.
„Profesia“ de mamă este cea mai solicitantă. Ce faci când simți că nu mai ai răbdare și te enervezi ușor?
Am învățat încă de când Petru era bebeluș că mamele au nevoie de pauze. Scurte, dar contează foarte mult. Când simt că nu mai pot nu insist, nici cu el, dar nici cu mine. Un minut mă detașez, mă îndepărtez. Poate chiar mai puțin de un minut. E suficient cât să mă recalibrez de cele mai multe ori și să încerc reconectarea cu un toddler de 4 ani și jumătate care tot mai des știe foarte clar ce vrea, cum vrea, când vrea, doar că nu se poate să oprim ploaia sau să facem în mijlocul nopții – dimineață.
Cum a fluctuat, în timp, stima ta de sine?
Nu știu. Poate ar trebui la un moment dat să aflu și asta. În general fac și eu ce pot.
Ce nu i-ai spune niciodată partenerului de viață?
Nu i-aș spune niciodată soțului meu că nu s-ar putea descurca fără mine. Afirmația aceasta este un refugiu de confort pentru cei care o spun mai degrabă, din câte am observat, dar văd în jur aruncate destul de ușor aceste vorbe. Ei bine, eu știu că sunt o alegere pentru soțul meu nu o necesitate și nu aș folosi aceste cuvinte nici măcar pentru confortul meu.
Părinții simt atât emoții pozitive, cât și emoții negative – în cazul tău care este emoția cu care ai nevoie să înveți să faci pace?
Cred că cel mai greu îmi este să fac față emoțiile contradictorii pe care le simt când sunt cu copilul față de serviciu și când sunt la serviciu față de copil. E din ce în ce mai ușor, copilul crește și evident că devine, puțin câte puțin, tot mai independent, dar încă simt că ceva nu e bine când el este acasă cu bunicii sau cu soțul meu, bolnav, iar eu sunt la serviciu. La fel de copleșitoare sunt și emoțiile pe care le simt când sunt acasă și mă ocup de nevoile de bază ale lui Petru: gătesc, pun la spălat, fac curat. Sunt și momente în care simt că nu sunt unde trebuie.
Ce este ciudat este că eu credeam că sunt pregătită pentru aceste emoții. Nu puține au fost prietenele mele care mi-au povestit, înainte să îl am pe Petru, că într-un fel, oricum ai face, de multe ori simți că nu faci ce trebuie. Credeam că va fi mai bine, că voi gestiona mai bine. Dar nu… emoțiile sunt toate acolo, la locul lor: frustrare, neliniște, nesiguranță.
Cum gestionezi mesajele venite din partea comunității tale online și care par să depășească anumite limite în sfera vieții personale?
Primesc puține mesaje deplasate. Nici nu mă lansez în dezbateri controversate pe rețelele sociale, nu îmi doresc să… influențez pe nimeni, așa că nici nu prea au oamenii de ce să trimită mesaje. Elimin doar mesajele care conțin cuvinte sau păreri vulgare, dar asta se întâmplă foarte rar.
Dacă s-ar realiza un film biografic după viața ta, cine ai vrea să te interpreteze?
Sincer, nu îmi pot imagina un motiv pentru care cineva ar face un film biografic după viața mea. Dar dacă ar face, îmi place să cred că Natalie Portman ar fi… eu. A, sau Anne Hathaway!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
