skip to Main Content
Nu știu Unde Duce Drumul Meu, Dar Merg Mai Bine Când Te țin De Mână

Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână

Ce-ați spune, dacă aș afirma că relația perfectă nu există? Dar mai ales dacă aș spune că nu există „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“? (Sau cel puțin nu așa cum am fost învățați până acum să credem.)

Poate că într-o lume a educației emoționale primite încă din clasele mici, în care să fim învățați despre propria fericire și mai apoi despre importanța și rolul relațiilor, am descoperi cu adevărat ce semnifică fericirea în relații. Generații întregi am fost crescuți pentru a avea așteptări nerealiste de la partener, pentru a pune în spinarea celuilalt fericirea noastră în mod constant – ca și cum partenerul ar avea doar un rol de a binedispune și nu de… partener. Câți dintre noi și-au pus problema cunoașterii, în aria relațiilor romantice? Câți dintre noi s-au gândit să se informeze cu privire la ceea ce determină succesul unei relații? Eu, sincer, poate că nu aș fi aflat, dacă eșecul relațiilor nu mi-ar fi bătut la ușă. Dar cu siguranță mi-ar fi fost de ajutor un „ghid“ emoțional. Oare nu am putea evita astfel de etape, dacă am avea curiozitatea de a afla ce presupune succesul relațiilor și de a căuta un ghid?

Ce minunat ar fi fost, dacă cineva ne-ar fi învățat cum să ne exprimăm nevoile asertiv, cum să comunicăm eficient (începând prin a asculta activ, a oglindi, a valida – chiar dacă nu suntem de acord cu partenerul, ci doar înțelegem punctul lui de vedere legat de o situație), cum să empatizăm, cum să gestionăm conflictele într-un mod sănătos (și mai ales fără să lezăm, atunci când suntem în conflict). Abilități relaționale foarte sănătoase, pe care mulți nu le cunosc.

De ce-am învăța să ne dezvoltăm în relații sau de ce-am învăța să ne dezvoltăm abilitățile relaționale? Cred că cel mai simplu răspuns este: pentru a fi împliniți.

O serie de studii longitudinale au demonstrat faptul că relațiile pozitive sunt cele care ne fac fericiți: „Relațiile apropiate, mai mult decât faima sau banii, sunt cele care au menținut oamenii de-a lungul vieții fericiți“. Acele legături au fost cele care au protejat oamenii de dezamăgiri, au întârziat apariția tulburărilor mintale și au ajuns să fie cei mai buni predictori ai unei vieți lungi și fericite – mai relevanți decât tradiționalul IQ, clasa socială sau genele.

Credeți-mă, astfel de relații nu se clădesc pe simplul fapt că el „simte“ că ea este aleasa ori că ea intuiește în vreun fel cum anume să fie bună și iubitoare în relație. Căci dintr-un astfel de raționament apare mitul „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“.

Psihologul Stan Tatkin spune că, mai devreme sau mai târziu, toți avem momente în care suntem nesuferiți. Ceea ce ne face să nu reușim în mod constant să ne păstrăm starea de calm față de partener. Nu suntem antrenați pentru a răspunde constant cu asertivitate sau pentru a nu intra în defensivă atunci când ne simțim criticați. Uneori, dimpotrivă, răspundem răutăcios în mod conștient, din cauza modului în care am fost învățați să reacționăm în experiențele anterioare sau la gândurile negative ce roiesc în mintea noastră, de multe ori haotic.

Am stabilit că nu am fost învățați cum să reacționăm de mici la astfel de situații. Și atunci, cum ar fi cel mai bine să facem?, puteți întreba. Cum se construiesc relațiile pozitive?

Relațiile au nevoie în primul rând de intenționalitate. E recomandat ca partenerii să se asigure că în mod conștient își „programează“ discuția cu partenerul: „Acum ar fi un moment bun pentru mine să discutăm. Crezi că ai timp să vorbim despre asta?“ De asemenea, partenerii au nevoie să păstreze tonul respectuos în discuție și mai ales să conștientizeze că e nevoie să știe cum anume să reacționeze, atunci când simt că devin răutăcioși sau își lezează interlocutorul.

Ce putem face?

1. Câțiva dintre noi (de fapt, generații întregi) au fost destul de ghinioniști – nu au primit acea educație emoțională care te învață cum anume să gestionezi emoțiile. Informațiile din cartea lui Daniel J. Siegel, Creierul copilului tău, pe care cu siguranță le-ați parcurs, de când le promovează paginadepsihologie.ro, le sunt de folos părinților și pentru viața lor de adult. Vă reamintesc doar câteva dintre acele informații. Integrarea emisferelor cerebrale are în vedere următoarele: dacă partenerul este supărat, „conectează-te mai întâi emoțional, emisferă dreaptă la emisferă dreaptă“; identifică problema care necesită rezolvare: „când emoțiile intense ale emisferei drepte au scăpat de sub control“, ajută-ți partenerul sau copilul „să spună ce îl supără; în acest fel, el își va folosi emisfera stângă pentru a înțelege experiența și a se simți mai în control“.

2. Modul în care oferim răspuns sau feedback este foarte important. Nimeni nu a învățat vreodată sub imperiul agresiunii. Iar pentru a avea eficiență, e important chiar să plusăm mai întâi pe ceea ce este ok și mai apoi să numim direct comportamentul care ne deranjează. Eu adesea le spun cuplurilor că o formulă de genul: „Pe mine mă supără atunci când tu faci asta“ (uiți să duci gunoiul, îmi răspunzi greu la telefon etc.) poate face, uneori, minuni.

3. Să conștientizăm modurile de a reacționa și relaționa în anumite situații și, treptat, să învățăm altele eficiente. Îmi aduc aminte de o întrebare simplă, dar plină de răspunsuri, experimentată în cadrul unui curs: “Cum ai fost învățat să-ți iei la revedere?” De aici, puteți generaliza cât vă permite imaginația: cum ai fost învățat să iubești, cum ai învățat să rezolvi conflicte etc.

4. Să evităm cei patru călăreți ai apocalipsei descriși de soții Gottman: criticica, disprețul, defensiva și împietrirea.

5. Să învățăm să ne gestionăm conflictele, atât pe cele interioare, cât și pe cele cu partenerul sau persoanele de referință. De fiecare dată când fac referire la compromis, eu mă duc cu gândul la o zicală care ne întreabă retoric: „Vrei să ai dreptate sau să ai o relație bună?“ Este important să înțelegem că a face compromisuri (a învăța să le facem) este în favoarea relației și a sănătății noastre mintale.

Veți spune că nu este atât de ușor – vă dau dreptate. În teorie toate par așa. Greul vine atunci când ne aflăm în relații, când partenerul ne apasă toate butoanele, iar noi (treptat) avem datoria de a ne autodepăși, de a deveni mai buni în relaționarea cu celălalt și de a crește alături de partener. Adevărul gol-goluț este că tot prin iubire creștem! Și vă mai las cu un adevăral lui Alfred de Musset, care îmi place mult: „Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.

Diana Bocsitan

Psiholog și psihoterapeut cu drept de liberă practică, acreditat de Colegiul Psihologilor din România este specializată în psihologie educațională și în psihoterapia familiei, cu formare în cadrul AMPP. Are o experiență de zece ani în domeniul educației copilului, adolescentului și familiei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută