skip to Main Content
#EpicTalk Cu Dr. Harriet Lerner – Despre Dansul Fricii

#EpicTalk cu dr. Harriet Lerner – despre Dansul Fricii

În această lume mare există foarte mulți psihologi extraordinari, iar unul dintre aceștia – care întâmplător este și unul dintre preferații mei – e dr. Harriet Lerner, psihoterapeută de familie, autoare și expertă în managementul anxietății, fricii și rușinii. Probabil, cei care vizitează periodic platforma paginadepsihologie.ro sunt deja familiarizați cu o parte din ideile susținute de dr. Lerner; iar cei care încă nu au avut niciun contact cu scrierile sale au acum șansa de a o descoperi prin intermediul acestui #EpicTalk.

Gáspár: De curând, a apărut pe piața de carte din România Dansul fricii, una dintre cele mai populare cărți ale tale. În acest volum – care mie, personal, îmi place extrem de mult – cititorul are posibilitatea de-a descoperi cum să-și învingă anxietatea, frica și rușinea pentru a ajunge la cea mai bună și mai curajoasă versiune a sa. De ce-ai ales să scrii despre aceste trei emoții?

Dr. Harriet: Nefericirea este alimentată de aceste trei emoții: anxietatea, frica și rușinea. Deci m-am gândit că e un subiect fundamental despre care poți să scrii. Toate trei sunt musafiri neinvitați în viețile noastre. Când necazul ne lovește, ele ne devin companioni constanți. Nu putem scăpa niciodată de anxietate, frică și rușine – fiindcă ele vin laolaltă cu statutul de ființă umană. Dar putem să ajungem la o înțelegere mai profundă a felului în care operează aceste emoții în viața cotidiană, precum și a pagubelor pe care ni le pricinuiesc. Putem reduce dimensiunea acestor emoții, ca să ne asigurăm că ele nu ne vor opri să trăim mai deplin în prezent și nu ne vor împiedica să înaintăm spre viitor cu curaj, claritate, speranță și bucurie.

Gáspár: Teama este o experiență umană universală, care ne poate aduce laolaltă, dacă învățăm să-i răspundem înțelept“ – spune un pasaj din carte. Și sunt de părere că această idee conține foarte mult adevăr. Dr. Lerner, spui că anxietatea și frica pot acționa ca o forță pozitivă în viețile noastre. Cum putem înțelege mai bine acest adevăr?

Dr. Harriet: Anxietatea și frica sunt semnale de alarmă esențiale pentru supraviețuire. Uneori, simțim un junghi de frică sau un val de anxietate, fiindcă ne expunem unui potențial pericol. Poate că n-ar trebui să trimitem acel e-mail furios ori să cumpărăm casa aceea adorabilă. Poate că n-ar trebui să ne avântăm spre un anume job sau o conversație sau o aventură ori spre acel mariaj sau chiar divorț. Frica poate opera ca un ghid și un protector înțelept – unul pe care se cuvine să-l respectăm și prețuim.

Gáspár: Ca orice parte a lumii noastre psihologice, anxietatea și frica sunt văzute uneori ca părți pozitive, dar de cele mai multe ori mintea noastră le percepe ca fiind o pacoste. Când sunt anxietatea și frica forțe negative în viețile noastre? Fiindcă atunci când vedem frica și anxietatea ca pe ceva negativ, ne implicăm tot mai des în comportamente de evitare. Ne poți ajuta să vedem mai clar mecanismul psihologic din spatele evitării?

Dr. Harriet: Anxietatea și frica ne pot opri exact atunci când avem noi nevoie să acționăm. Dacă frica ar fi mereu un semnal de avertizare legitim, atunci nu ne-am mai duce niciodată la doctor, n-am mai vorbi despre ceea ce ne pasionează, n-am părăsi o relație nesigură sau nocivă și nici n-am mai încerca să învățăm ceva nou. Există ocazii când e necesar să lăsăm în urmă anxietatea și frica. Trebuie să vorbim și să acționăm, chiar și atunci când inima ne stă în gât.

Când suntem anxioși, ne spunem nouă înșine că nu putem face față, indiferent ce provocare inedită ne stă în față. Lăsăm frica să ne oprească. După care frica devine mai mare și mai puternică, fiindcă nimic nu e mai înfricoșător peste timp decât sentimentele de neajutorare și neputință care vin din inacțiune, evitare și monotonie.

Cercetările întreprinse arată că evitarea stimulează frica. Dacă ceva contează pentru noi, este indicat să vorbim și să acționăm deși ne temem – exact așa cum tragem de noi să vorbim și să acționăm deși suntem obosiți.

Gáspár: Există un pasaj în carte, în care spui: „Simte frica și fă ce-ai de făcut“. Cum știm când ar trebui să ne prețuim anxietatea ca pe un înțelept semnal de alarmă și când ar trebui s-o ignorăm?

Dr. Harriet: Ha! Iată un mare semn de întrebare… Nu e ușor să decodifici ce anume îți transmite frica. Ne simțim anxioși fiindcă explorăm cu îndrăzneală noi teritorii? Sau fiindcă suntem pe cale să facem vreo prostie? Ei bine, nu există un răspuns universal valabil aici.

Gáspár: În calitate de psiholog și bărbat, am rezonat mult cu ideea ta că anxietatea pe care n-o simțim ne poate răni mai mult decât anxietatea pe care o putem identifica. Așadar, care-i diferența?

Dr. Harriet: Când realizăm că suntem anxioși, sunt șanse mari să identificăm anxietatea drept vinovatul din spatele proastei noastre funcționări. Dar anxietatea poate opera și ca un fir nevăzut, care se ascunde sub nivelul nostru de conștiență. Iar când acționează ca o forță subterană cronică, atunci conduce la probleme serioase, precum lăcomia, fanatismul, căutarea de țapi ispășitori și dispariția amabilității și a cooperării. În aceste vremuri pline de anxietate – atât în viețile personale, cât și în cele publice – ideile sunt adoptate și deciziile sunt luate nu pe baza unei gândiri clare (care să aibă în vedere și trecutul, dar și viitorul), ci din străfundul unor inimi pline de frică.

Gáspár: Atât în cartea Dansul fricii, cât și în Confesiunile unei mame imperfecte sau în De ce nu vrem iertarea?, te lași văzută într-o manieră ce nu este specifică psihoterapeutului clasic. Îți scoți la lumină vulnerabilitățile, imperfecțiunile, greșelile și îl lași pe cititor să vadă, pe bune, părți din tine. Cum reușești să fii atât de deschisă? Și cum au reacționat colegii tăi de breaslă vizavi de această transparență?

Dr. Harriet: Dacă aș fi lăsat ca criticile colegilor mei să-mi ghideze munca, n-aș fi scris niciodată o carte – sau, cel puțin, nu una foarte bună. Cititorii mei îmi spun că, dintre toate, istorisirile mele personale le plac cel mai mult. Ei își doresc ca eu să fiu autentică, iar asta înseamnă să-mi împărtășesc cu ei problemele și vulnerabilitățile, alături de înțelepciunea, opiniile și recomandările mele.

Când totul e calm în viața mea, mă pot considera o persoană foarte matură, cu gândirea limpede. Însă când sunt vizibil supărată ori anxioasă, am creierul unei reptile. N-am nicio intenție de a-i pune pe cititori să mă urce pe un piedestal. Un piedestal e ca o închisoare. E un spațiu foarte mic în care poți să ajungi captiv.

Gáspár: Scrii cu foarte mult umor și asta ajută cititorul, mai ales atunci când tindem să ne luăm prea în serios ori atunci când intensitatea fricii crește prea mult. De aceea te întreb: Cât de important este simțul umorului în gestionarea anxietății? Dar în reușita psihoterapiei?

Dr. Harriet: Uneori, e nevoie de bună dispoziție și umor, pentru a aborda cele mai dificile subiecte. Simțul umorului este vital în gestionarea anxietății, în reușita oricărei terapii și în depășirea tuturor dificultăților pe care viața ni le aruncă în cale.

Procesul observării de sine și al schimbării este, în esență, o sarcină care necesită iubire de sine. Nu va înflori într-o atmosferă de seriozitate în stadiu terminal, de autoflagelare și autoînvinovățire. În plus, eu sper că oamenii au râs în hohote citindu-mi cărțile.

Gáspár: În România, există foarte mulți fani ai autoarei și expertei în științe sociale Brené Brown – care a declarat adesea că tu, Harriet Lerner, ești unul dintre eroii ei. După ce am citit cu atenție cartea Dansul fricii, am recunoscut textele tale ca fiind o sursă pentru multe dintre ideile lui Brené. Și nu mă pot abține să te întreb: Care a fost sursa idelor tale?

Dr. Harriet: Noi toți învățăm unii de la alții. Toți ne influențăm reciproc. Munca mea e ghidată de toată instruirea de care am beneficiat și de experiența de-o viață. Nu putem ști cu certitudine care e sursa ideilor noastre sau unde anume își au ele originea. Asta îmi amintește de un citat al lui Audre Lorde, care îmi place nespus. Ea zice așa: „Nu există idei noi. Există doar niște moduri noi de a le face simțite.

Gáspár: O bună parte a cărții Dansul fricii e despre rușine, aceea emoție care în unele momente ale vieții ne face să simțim că suntem cele mai lipsite de valoare persoane de pe fața pământului. Și cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi nu știu să recunoască rușinea. Așadar, dr. Lerner, ce e rușinea?

Dr. Harriet: Ne putem gândi la rușine ca la frica de a nu fi destul de bun. Adică sentimentul că, dacă am fi expuși integral așa cum suntem, s-ar vedea că în realitate suntem inferiori, ridicoli, deficienți și înșelători în mod fundamental.

Gáspár: În cultura noastră, mulți părinți și profesioniști din diferite domenii sunt de părere că rușinea are și o parte bună – una care ne poate educa sau disciplina. Eu, personal, nu sunt de acord cu aceste păreri, dar sunt curios să aflu și punctul tău de vedere. Are și rușinea un rol pozitiv, așa cum au frica și anxietatea?

Dr. Harriet: Eu nu cred asta. Sunt convinsă că rușinea este cel mai devastator și mai nociv sentiment. Rușinea ne face să vrem să ne ascundem în sinea noastră, să ne retragem în colțul cel mai întunecos și să stăm pitiți acolo, fără să scoatem un sunet. Rușinea ne izolează de fluxul conexiunilor interumane. Și fiindcă ea înflorește în întuneric, dacă vrem să scăpăm de rușine, trebuie să ieșim la lumină, să ne facem auzit glasul și să fim văzuți.

Gáspár: Care-i cea mai mare deosebire dintre frică și rușine?

Dr. Harriet: Frica ne face să ne temem de întuneric. Rușinea ne face să ne temem de lumină.

Gáspár: Care-i diferența dintre vinovăție și rușine?

Dr. Harriet: Vinovăția e despre „a face“. Rușinea e despre „a fi“. Vinovăția poate fi utilă: ne dă un șut (sau așa s-ar cuveni), atunci când comportamentul nostru încalcă valorile și credințele noastre fundamentale. Rușinea e diferită. Rușinea are legătură cu cine credem noi că suntem, în adâncul sufletului. Rușinea e strâns legată de convingerea că altcineva n-ar putea să ne iubească și să ne respecte vreodată, dacă ar ști întregul și îngrozitorul adevăr despre noi.

Chiar îmi doresc foarte mult ca cititorii mei să deschidă ochii și să vadă ce daune teribile le provoacă rușinea. Nu e fascinant că, atunci când suntem lezați sau abuzați, tot noi (partea vătămată) purtăm rușinea?!

Se poate întâmpla ca atunci să ne simțim răi, stricați, nevrednici – ca și cum noi am fi de vină pentru răul care ni s-a făcut. Purtăm povara rușinii, în locul persoanei care a comis răul sau fapta reprobabilă.

Trebuie să învățăm a spune: „Ajunge cu atâta rușine!“ Așadar, trebuie să ne gândim cum facem să reducem cantitatea de rușine acumulată. Mi-aș dori ca noi toți să devenim capabili să detonăm rușinea ca pe-o bombă.

Gáspár: Seria de conversații adevărate, #EpicTalk, se încheie de regulă cu o întrebare care vine din partea invitatului. Așadar, mult apreciată și respectată dr. Harriet Lerner, care este întrebarea ta către mine?

Dr. Harriet: Sunt curioasă să aflu: Care crezi tu că sunt sursele majore de rușine în țara ta? Fiindcă, oricare ar fi lucrul pe care o cultură îl face de ocară și îl stigmatizează, acesta va fi profund resimțit în viața de familie și va fi asimilat de fiecare dintre noi.

Gáspár: Este o întrebare foarte bună și mă bucur că ai avut inspirația de-a formula aceste cuvinte. Noi, românii, simțim foarte intens povara rușinii, iar acest fapt se oglindește vizibil în modul în care ne exprimăm nevoile și drepturile. În cultura noastră, este o rușine să îți ceri drepturile, să te respecți pe tine însuți și să vorbești frumos despre propria persoană. Punem mult prea ușor etichete, iar acestea sunt extrem de variate – de la faptul că vedem peste tot narcisici, la acela că suntem nespus de critici și de lipsiți de umanitate unii față de alții. Pe scurt, cred că sursa majoră de rușine rezidă în felul în care ne privim unii pe alții.

Dr. Harriet: Gáspár, ar mai trebui spus că, chiar dacă rușinea e resimțită atât de personal, ea totuși vine din exteriorul nostru, înainte de a-și face sălaș în capetele noastre. De ce anume crezi că le este cel mai rușine femeilor din România? Dar bărbaților?

Gáspár: Oho, aceasta este întrebarea de 100 de puncte! Din punctul meu de vedere, bărbaților români le este rușine să fie percepuți drept slabi și vulnerabili; este o mare rușine să spui că ai nevoie de acceptare și înțelegere – cumva, aceste trăsături le sunt atribuite femeilor, și noi știm că bărbații suferă extrem de mult când sunt percepuți drept efeminați. Dar tot din categoria motivelor de rușine fac parte: lipsa de bani, pierderea locului de muncă, greșeala sau eșecul, emoțiile exprimate în public, divorțul, orientarea sexuală alta decât cea heterosexuală… A, și tot aici aș adăuga comportamentele prin care cerem ajutor.

Iar în ceea ce le privește pe femei, rușinea se ascunde în spatele unui corp imperfect, al unui parenting care nu pune în centrul vieții lor copiii, al lipsei de dorință sexuală, al visurilor care n-au devenit realitate. Le este rușine să aibă îndrăzneala de-a spune „nu“ sau curajul de a-și exprima constructiv și matur dezaprobarea. Și le este rușine când exprimă furie, precum și orice altă emoție negativă care nu este frică sau tristețe.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută