Viața și moartea sunt legate indisolubil, acestea sunt inseparabile și psihologia ne spune că trăim cu adevărat abia atunci când suntem conștienți de prezența morții. Această conștientizare am putea spune că reprezintă marele dar al morții; iar pentru mulți dintre noi, viața autentică începe în momentul morții – nu moartea noastră, ci a unei persoane dragi nouă. Pornind de la această perspectivă, prezentată în cartea Cele cinci invitații, am stat de vorbă cu câțiva psihologi și psihoterapeuți, pentru a înțelege mai bine binomul viață-moarte.
Repondenții acestui panel sunt: ● Andrei Alexandrescu (coach, psiholog și psihoterapeut în formare, contributor la paginadepsihologie.ro) ● Gáspár György (psiholog clinician, psihoterapeut relațional, cofondator Pagina de Psihologie) ● Zenobia Niculiță (doctor în psihologie, psihoterapeut de familie și cuplu, contributor la paginadepsihologie.ro) ● Sabina Strugariu (psiholog, psihoterapeut integrativ, contributor la paginadepsihologie.ro) ● Alina Uricec (psiholog și psihoterapeut în formare, contributor la paginadepsihologie.ro).
Ce ne poate învăța moartea despre viață?
Alina Uricec: Deși poate părea paradoxal pentru mulți dintre noi, a trăi cu conștiința morții ne poate aduce mai aproape de mirificul vieții. Atunci când alegem să „ne așezăm lângă moarte și să bem o ceașcă de ceai cu ea“, așa cum ne invită Frank Ostaseski în minunata sa carte, Cele cinci invitații, începem să conștientizăm și cât de prețioasă e viața și avem o altă percepție asupra timpului, limitat, care ne-a fost dat. Știind că fiecare zi ne duce mai aproape de un adevăr inevitabil, putem alege să zâmbim mai mult, să fim mai blânzi cu noi și cu ceilalți, să iubim mai mult, să strângem mai mult în brațe și să ne lăsăm îmbrățișați, să facem mai mult din ce ne dorim și mai puțin din ce „trebuie“.
Gáspár György: În psihologie și științele sociale, există nenumărate teorii cu privire la subiectul morții. Viziunea Verenei Kast – un psihoterapeut de orientare jungiană – este aproape de sufletul meu, iar perspectiva lui Frank Ostaseski m-a luminat din multe puncte de vedere. Ostaseski spune că moartea nu ne așteaptă la capătul drumului, aceasta ne însoțește mereu, și există cel puțin cinci lecții prețioase pe care le putem dobândi: să nu mai așteptăm în ceea ce privește transformarea visurilor în realitate, să ne deschidem față de viață cu adevărat (fără să respingem nimic), să ne implicăm cu toate ființa noastră în ceea ce facem, să găsim un adăpost sigur în universul nostru interior și să ne cultivăm mintea neștiutoare. Pe scurt, aș îndrăzni a spune că moartea ne învață tot ce avem nevoie să știm despre viață.
Zenobia Niculiță: Nimeni nu știe ce ne învață moartea, dar iminența ei este întotdeauna zguduitoare pentru fiecare ființă umană. Oricând ne apropiem de moarte, real sau simbolic, suntem nevoiți să ne confruntăm cu propria frică, dar și să conștientizăm un aspect esențial al naturii noastre: efemeritatea. Moartea pune viața în perspectivă. Ne cere să medităm la valorile noastre și la sensul a ceea ce facem, la ceea ce lăsăm în urmă ca moștenire fizică, artistică, relațională sau spirituală. Ne invită să trăim conștient.
Sabina Strugariu: Irvin Yalom afirmă că „moartea ne distruge, ideea de moarte ne salvează“. Moartea, această ultimă certitudine necunoscută, ne însoțește de la început, finalitatea vieții fiind mereu prezentă în noi, chiar dacă de cele mai multe ori alegem, conștient sau mai puțin conștient, să o minimizăm, negăm, bagatelizăm și respingem. Însă a ne gândi la moarte ca parte integrantă a vieții ne așază în realitate cu propria noastră existență − cu limitele vieții, ale timpului și ale spațiului, ale alegerilor și experiențelor pe care le putem avea și ne ajută să ne definim un sens și niște valori, în raport cu care ne mișcăm prin lume. Atunci când trăim cu conștiința finalului ni se schimbă perspectivele și ni se ajustează raportarea la cât timp credem că avem și la cum alegem să prioritizăm oameni, situații și experiențe. Ne forțează să ne confruntăm cu realitatea și să acționăm, mai degrabă, decât să amânăm sau doar să reacționăm la datele vieții. Există o infinitate de lucruri care nu sunt în controlul nostru, însă, așa cum spunea Viktor Frankl, „între stimul și răspuns există un spațiu și în acel spațiu se află libertatea noastră de a alege cum acționăm“. Și dacă între viață și moarte există un spațiu, doar acceptând ambele realități ne putem bucura de libertatea de a alege cine suntem și ce este esențial pentru noi cât suntem vii.
Andrei Alexandrescu: Moartea este singurul lucru cert din existența noastră. Cu toate acestea, modul în care diada creier-minte funcționează nu lasă loc morții să ne invadeze spațiul conștient, astfel încât să o putem privi și simți. Această diadă ne învață, astfel, că putem umple conștiința cu tot ce ne dorim, ne lasă să ne folosim imaginația și ne mobilizează să punem în act chiar și cele mai complicate visuri. Și, să nu uităm, moartea este paradoxală – pe de o parte, îi conferim o conotație negativă și dureroasă, pe de cealaltă parte, este eliberatoare.
Cum ne afectează lipsa de conștientizare a morții?
Sabina Strugariu: Lucrurile pe care nu le conștientizăm ne guvernează din inconștient. Negarea morții este și o negare a vieții. A trăi fără conștiința mortalității ne face mai puțin capabili de a face alegeri în cunoștință de cauză, ne creează iluzia că timpul este nelimitat și, la fel, și șansele noastre de a o lua de la capăt, și ne face mai neatenți la ce este cu adevărat important pentru noi. Faptul că negăm moartea, de altfel, nu înseamnă că nu-i simțim prezența, ci doar că nu o putem confrunta și nu ne putem confrunta pe noi înșine în fața acestei realități. Atunci când oamenii se află pe patul morții și sunt întrebați dacă au regrete sau dacă ar face lucrurile altfel, cei mai mulți spun da − întrucât conștientizarea mortalității noastre este, de fapt, conștientizarea vieții noastre cu limitele ei fizice și psihice, cu ideea de alegere și renunțare, cu ideea de creștere, înflorire și dispariție, cu ideea de pierdere și cu toate întrebările fundamentale care ne influențează clipă de clipă.
Zenobia Niculiță: În prima parte a vieții noastre este natural să nu conștientizăm inevitabilul morții. Una dintre cele mai duioase părți ale copilăriei este deschiderea către toate posibilitățile, capacitatea de a se juca, a explora și a învăța lucruri noi, ca și cum ar avea o veșnicie de trăit. Un studiu publicat în 2019 de către Dor-Ziderman, Lutz și Goldstein aduce dovezi pentru existența unor mecanisme neuronale care au ca scop negarea sau evitarea conștientizării propriei mortalități. Creierul nostru încearcă să ne protejeze de contactul direct cu o realitate copleșitoare.
Pe măsură ce ne maturizăm și dezvoltăm o mai bună percepție a timpului, conștientizarea finalității vieții devine inevitabilă. Pentru unii, aceasta este continuă și copleșitoare, în timp ce alții o evită cu disperare. Atunci când conștientizarea morții este constantă și apăsătoare, se instalează anxietatea profundă și disperarea. Unele studii realizate în SUA arată că persoanele confruntate acut cu propria mortalitate manifestă mai multe prejudecăți și sunt mai punitive față de ceilalți.
La extrema cealaltă, când conștientizarea este evitată în mod constant, viața devine trivială și lipsită de sens. Când nu realizăm că timpul și resursele vitale sunt limitate și se vor termina într-o zi, tindem să ne tratăm pe noi înșine neresponsabil și lipsit de considerație. În efortul de a ține ideea morții departe de noi, ajungem deseori să consumăm tocmai aceste resurse limitate pe care le avem, să ne abuzăm corpul, emoțiile și relațiile. Dar tocmai evitarea confruntării cu ideea limitării vieții noastre sugerează faptul că a existat măcar un moment de conștientizare, care a fost copleșitor și intolerabil. Între cele două extreme, căutăm cu toții un loc al acceptării.
Andrei Alexandrescu: Lipsa de conștientizare urmează tiparul paradoxal al întregii noastre existențe. Aparent, ne permite să funcționăm fără a fi guvernați permanent și conștient de teama de moarte. Inconștient, teama există și reprezintă combustibil pentru supraviețuire, altfel, „de ce să supraviețuiesc, dacă nu mor?“. Pe de altă parte, aducerea morții în conștiință ne ajută să câștigăm motivația necesară chiar și în cele mai grele momente, tocmai pentru a trăi și da sens vieții noastre, în conformitate cu valorile și aspirațiile pe care le avem.
Alina Uricec: Suntem aici, în această dimensiune fizică, într-o vizită prelungită și atunci când ne ducem viața pe pilot automat, tindem să uităm acest lucru. Luăm de-a gata faptul că ne trezim dimineața, că ochii noștri percep o explozie de culori, că inima noastră bate. E ca și cum e de la sine înțeles că suntem în viață. Dar pericolul, de care ne avertizează și Ostaseski, este că a trăi fără a ne aminti de moarte ne poate duce într-o căutare nesfârșită a autogratificării și ne îndepărtează de esența noastră. Riscăm să trăim astfel într-o permanentă cursă a acumulării de bunuri, experiențe, status și în fuga acesta continuă să ne depărtăm de sinele nostru autentic.
Gáspár György: Aș spune că la fel ca orice lipsă de conștientizare – prin multă frică, angoasă și panică. Uneori, trăim atât de puțin și de prost, încât nici nu realizăm cum ne risipim cel mai prețios dar, numit timp. Ne limităm viețile, ne amorțim emoțiile și ne lezăm relațiile, doar pentru că ne este teamă să ne aventurăm cu adevărat în ceea ce numim viață. Este atât de important să avem un limbaj prin care să punem în cuvinte ceea ce trăim și simțim, inclusiv când vine vorba despre moarte. Iar cartea Cele cinci invitații este profesorul potrivit în acest sens.
Cum ar fi bine să ne raportăm față de moarte?
Andrei Alexandrescu: Conștienți, inteligenți și curajoși. Moartea semnalează că viața poate fi trăită oricum, tocmai pentru că finalul acesteia este cert și imprevizibil. Această înțelegere profundă ne eliberează și ne ajută să gândim în termeni de „nu am nimic de pierdut“, în loc de a trăi o întreagă viață în frică, anxietate și neliniște.
Zenobia Niculiță: Din punct de vedere psihologic, atitudinea câștigătoare față de moarte este cea care ne menține funcționali, capabili să ne purtăm responsabilitățile, să ne adaptăm, să menținem relații semnificative, să fim creativi și sănătoși. Această atitudine se poate cultiva atunci când ne menținem într-o zonă de echilibru între preocuparea obsesivă și evitarea oricărei confruntări. Atunci când abordează o astfel de atitudine, oamenii se angajează într-o mai mare măsură în comportamente de menținere a sănătății și de transmitere a valorilor personale prin ceea ce pot crea sau dărui generațiilor următoare. Acceptarea propriei mortalități este un ideal spre care tind eforturile conștiente ale celor care încearcă să-și înțeleagă viața și semnificația ei. În realitate, cu toții ne găsim prinși între lupta cu ideea morții și evitarea unor gânduri cu care nu ne putem împăca.
℗PUBLICITATE
Gáspár György: Știm despre moarte că reprezintă o certitudine. Cu toate acestea, probabil că moartea este certitudinea de care nu am vrea să luăm niciodată cunoștință. Această păcăleală a sinelui nu cred că ne ajută, doar ne îndepărtează de noi și de esența noastră. Personal, îmi cultiv în mod asumat relația cu moartea din 2020, și dacă la început era multă frică, acum pot spune că există și puțină relaxare, compasiune și încredere. Experiența îmi arată că noi toți avem o raportare față de moarte, chiar dacă nu vrem să vorbim despre aceasta sau dacă refuzăm să o conștientizăm.
Sabina Strugariu: Ca în fața unui dat al existenței. Moartea este un dat al existenței, asemenea vieții. Indiferent care ne sunt credințele sau valorile cu privire la cum am ajuns să fim și cum va fi să murim, nu putem evita ca aceste lucruri să nu se întâmple odată întâmplată viața, putem doar să alegem ce anume are sens pentru noi și să trăim în acord cu acesta. A ne raporta la moarte ca un dat al existenței nu înseamnă că devenim imuni sau indiferenți, că nu ne sperie, îngrijorează, întristează, doare sau dimpotrivă, că nu ne alină, mobilizează, mângâie, încununează. În etape diferite, putem avea raportări diferite. Pe măsură ce creștem, ne dezvoltăm, trecem prin diferite experiențe, ne confruntăm direct sau indirect cu pierderea oamenilor dragi sau cu propria mortalitate, prin diagnostice necruțătoare, și raportarea noastră la moarte se schimbă și ne schimbă. Important e să rămânem deschiși, să privim și în direcția ei, să îi acceptăm realitatea și să ne dăm voie să ne trăim emoțiile și să ne manifestăm alegerile cât încă suntem în viață.
Alina Uricec: Ar fi tare bine dacă am putea să (ne) cultivăm o relație cu moartea. Cei mai mulți dintre noi am învățat că moartea e un subiect tabu. Nu vorbim despre ea, ne facem că nu există, și când apare în viețile noastre e ca un tsunami. Unii dintre noi ne simțim copleșiți și ne destructurăm emoțional și psihic, alții ne rigidizăm și ne blocăm emoțiile și gândurile. Însă, atunci când am trăit cu conștientizarea faptului că fiecare zi a vieții noastre reprezintă încă un pas către moarte, când am ales să celebrăm fiecare zi trăită, ne dăm voie să simțim toate emoțiile pe care finalul, al nostru sau al altora, le aduce către noi – tristețe, furie, melancolie, regrete, dar și recunoștință pentru o viață trăită împreună, pentru faptul că am fost martori la această existență mirifică.
În acceptarea morții cât de mult ne poate ajuta religia?
Zenobia Niculiță: Religia oferă un răspuns transcendent la problema morții, la nivel general, uman și individual. Credințele religioase reprezintă un ajutor pentru credincioși, consolare și speranță în momentele grele ale vieții. În căutarea semnificației transcendente, persoanele care participă în actul religios găsesc semințele pentru ceea ce Viktor Frankl numea ultima libertate a omului: aceea de a-și alege atitudinea față de ceea ce i se întâmplă.
Alina Uricec: Credința, în orice formă a ei, ne conectează cu un spațiu sacru și aduce această speranță că suntem parte din ceva mai mare, atotcuprinzător, care excede granițele acestei dimensiuni și în care energia sufletului nostru va dăinui. Gândul că există ceva dincolo de moarte, chiar dacă nu știm ce anume, ne oferă consolare și posibilitatea unui nou început și ne poate ajuta să ne acceptăm mai ușor trecerea, a noastră și a celor dragi.
Sabina Strugariu: Cred că religia îi poate ajuta pe oamenii religioși, la fel cum spiritualitatea îi poate ajuta pe oamenii spirituali, știința pe oamenii iubitori de știință, filosofia pe iubitorii de filosofie, poezia pe iubitorii de poezie etc. Am întâlnit oameni religioși paralizați de ideea morții și oameni religioși transfigurați de lumină și iubire și împăcare și așteptare la ideea unei vieți veșnice și plină de recompense pentru toată suferința vieții, dar am întâlnit și oameni pentru care religia nu este un pilon de referință, dar care erau într-o relație sănătoasă cu ideea de mortalitate − o acceptare a necunoscutului, poate o credință într-un univers aleatoriu și liber de cauze sau, pur și simplu, o curiozitate față de ceva ce încă nu cunosc și pentru care nu au certitudini. Cred că pentru fiecare, cultura, educația, experiențele subiective și atmosfera în care el trăiește aduc credințe și valori mai funcționale sau mai puțin funcționale, însă suntem liberi să căutăm să descoperim ce are sens pentru noi, în conștiința noastră și să trăim conform propriului sens și propriilor valori în raport cu moartea și viața.
Andrei Alexandrescu: Poate ajuta, în măsura în care suntem interesați de perspectiva religioasă sau dacă suntem practicanți ai unei confesiuni. Sunt de părere că acceptarea morții poate fi realizată mai ușor într-o manieră integrată − prin descoperirea nuanțelor din mai multe culturi și religii, antropologie, biologie, psihologie. La fel ca în practică, nu oricine poate fi ajutat de religie, cel puțin, nu în orice moment de timp și context.
Gáspár György: Pentru mintea mea, creștinismul și budismul au mult sens. Din ele încerc să facă o viziune care să implice elemente din ambele abordări – cred într-o forță superioară, chiar dacă nu îmi imaginez că este un domn în vârstă stând pe tron, așa cum cred și în faptul că moartea este doar un portal către o altă dimensiune a existenței umane. Din acest punct de vedere, religia mă ajută să găsesc unele explicații, pe care singur mi-ar fi imposibil să le dibui.
Cum ne gestionăm frica de moarte?
Sabina Strugariu: Cum gestionăm frica în general − acceptând că există, că e o emoție ca oricare alta și vine să ne spună ceva despre noi în lume la un moment dat. Nicio emoție nu este bună sau rea, însă interpretările noastre cu privire la emoții pot să devină distructive, atunci când nu ne putem ancora în realitate și nici nu avem capacitatea de a ne regla emoțional. Frica ne vorbește despre o amenințare, despre un pericol, real sau imaginar, din interiorul sau exteriorul nostru și ne cere o acțiune sau o reacție, cu scopul de a diminua sau înlătura pericolul. Având în vedere că suntem instinctual construiți să identificăm pericolele pentru a supraviețui, frica de moarte este în strânsă legătură cu iubirea și dorința noastră de a trăi și atunci când apare frica, ar fi important să ne amintim că motivul pentru care ea apare este pentru că nu suntem pregătiți să renunțăm la viață, nu am trăit încă suficient, nu am făcut tot ce ne-am dorit, etc. Și am putea să ne mutăm atenția la ce anume încercăm să menținem viu și ce e atât de prețios și important în viața noastră și nu vrem să pierdem și ce ține de noi să gândim, alegem, acționăm, pentru a trăi cât mai deplin tocmai acel lucru.
Alina Uricec: Moartea este implacabilă, dar să alegem să ne întoarcem privirea de la ea nu va face altceva decât să ne sperie și mai tare. Frica noastră va crește până ne va copleși. Așa că primul pas este să ne luăm frica de mână, să stăm cu ea și să vedem ce vrea să ne spună. Poate că mesajul este că nu trăim în acord cu noi înșine și cu valorile noastre, poate că ducem în spate multe regrete și neîmpliniri, poate nu suntem conectați cu noi și cu alții. Orice ar fi, e nevoie să fim curajoși și să alegem să ducem o viață conștientă, în care să ne bucurăm plenar de ce ne-a fost dat. Bucuria fiecărei zile trăite conștient e cel mai bun antidot împotriva fricii de moarte.
Andrei Alexandrescu: Prin a găsi plăcerea și a ne (re)conecta la existență – eforturile de a gestiona ceva ce este inevitabil, fără a pune altceva în loc pot devenit lipsite de sens. La fel ca în perioade de criză, ca de exemplu, războiul, luptătorul luptă pentru un ideal, pentru eliberare, pentru valorile personale, pentru bucuria de a apăra țara și a alunga inamicul, punând acestea mai presus de teama sa de moarte.
Zenobia Niculiță: Atunci când sunt întrebați cât de tare se tem de moarte, oamenii tind să-și nege anxietatea sau să raporteze o teamă scăzută, legată mai mult de propriii copii sau alte persoane care depind de ei. Dar negarea fricii nu duce la dispariția ei. Frica de moarte, în toate formele ei, de la anxietate difuză până la tanatofobie, reprezintă mobilul ascuns pentru multe dintre comportamentele umane inexplicabile. Irvin Yalom, psihoterapeutul care și-a dedicat munca de o viață acestei teme și a scris, împreună cu soția sa, în ultimul ei an de viață, una dintre cele mai înduioșătoare și sfredelitoare cărți referitoare la moarte și doliu, consideră că anxietatea de moarte se alimentează din viața netrăită. Este vorba despre toate dorințele, aspirațiile, speranțele și impulsurile vitale neaduse la existență. Din această perspectivă, antidotul pentru teama de moarte se regăsește în ceea ce Erikson definește ca fiind conflictul specific vârstei de mijloc, etapa în care omul se confruntă inevitabil cu tema propriei morți. Erikson caracterizează această etapă prin dialectica dintre generativitate și stagnare. Și tocmai aici rezidă una dintre cele mai eficiente modalități de gestionare a anxietății de moarte. Nevoia de a lăsa în urmă o moștenire, prin ființa urmașilor noștri, prin munca și creația noastră, prin contribuția pe care o putem aduce la îngrijirea și educarea celorlalți ne mobilizează și ne ajută să diminuăm sentimentele de disperare și lipsă a sensului. Nevoia de generativitate corelează cu eforturile de a menține un stil de viață sănătos și cu valorizarea dezvoltării emoționale și spirituale.
Gáspár György: Dând dovadă de curaj, compasiune și conectare. Toate exemplele din cartea lui Ostaseski sunt dovezi grăitoare în acest sens – oamenii care se apropie de moarte sau care, efectiv, îi percep prezența dau dovadă de mult curaj, dându-și permisiunea să simtă. Curajul nu înseamnă să-mi anesteziez simțurile, asta este mai degrabă o formă de auto-rănire. Iar compasiunea ne ajută să tolerăm ceea ce simțim, și conectarea cu ceilalți să realizăm că nu suntem singurii (cărora le este teamă). Este firesc, normal și sănătos să ne fie teamă, nu emoția este problematică, ci strategia sau încercarea noastră de-a ne amuți emoția.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
