Atât viața din noi, cât și viața din afara noastră se desfășoară în cicluri: răsărituri și apusuri, activitate și odihnă, expansiune și retragere, anotimpuri, ani, secole, milenii etc. Acestea reprezintă tiparul fundamental al devenirii căreia aceste cicluri îi imprimă ritmuri specifice. Oamenii au învățat să marcheze prin anumite rituri și ritualuri anumite momente și etape ale acestei transformări perpetue: Anul Nou, zilele de naștere, declararea oficială a primăverii și a celorlalte anotimpuri, sărbătorile și tradițiile lor specifice, toate acestea având o funcție de sculptare a identității individuale și colective: reținem și cultivăm anumite lucruri și, în același timp, lăsăm în urmă – parțial sau complet – alte lucruri, ne schimbăm, dar rămânem aceiași.
Ne pregătim pentru primăvară prin conștiință în conexiune sau flexibilitate
Însă la un nivel mai profund, toate aceste polarități coexistă, coexistența lor reprezentând însăși continuitatea, conexiunea la viață: revenirea la viață nu e posibilă acolo unde nu există nicio sămânță de viață. Primăvara e anotimpul în care sămânța de viață înflorește, procesele de creștere și expansiune spectaculoasă fiind în prim-plan și, în același timp, acest început, pe măsură ce se dezvoltă, ne aduce tot mai aproape de etapa următoare. Din punctul meu de vedere, ne pregătim pentru primăvară dezvoltându-ne această conștiință a unității, a complexității, a seminței de primăvară ce există și în miez de iarnă și a seminței de iarnă ce există în orice primăvară.
Învățând să observăm ritmurile și întâmplările vieții din interior și din exterior, ne putem racorda mai fluid la ele, putem crea, mai conștient, propriul nostru dans cu viața, primind și savurând toate darurile prezente și descoperind cum să susținem și să hrănim transformarea în direcțiile dorite de noi. Dacă e să traducem aceste metafore într-un limbaj mai psihologic, putem spune că ne pregătim pentru primăvară prin conștiință în conexiune sau flexibilitate: fiind prezenți cu zâmbetele și cu lacrimile din interior și din exterior deopotrivă, învățând să susținem și să hrănim lucrurile ce fac lumea un loc mai bun pentru viață, din nou, în interior și în exterior deopotrivă.
„Sunt suficient“ Vs. „Trebuie să fac mai mult“. Cum facem față dualității?
Această dualitate o putem resimți cu toții atunci când căutăm să găsim un răspuns de tip „sau/sau“: „Sunt suficient sau trebuie să fac mai mult?“. Dacă ne gândim la cele două perspective ca la expresii cu funcții diferite ale inteligenței fizice-psihice a organismului nostru, putem descoperi o valoare potențială în fiecare, rămânând ca noi să căutăm un sens și o formă de exprimare adaptive și constructive, în acord cu ceea ce e important pentru noi.
Spre exemplu, pot alege să mă uit la mine prin lentile ce așază cele două perspective într-o construcție mereu neterminată (cel puțin atâta timp cât trăiesc!), unde baza o reprezintă treapta aprecierii, a recunoștinței și a acceptării (compasiunii) pentru ceea ce este, iar „Trebuie să fac mai mult?“ poate lua forma lui „Despre ce vreau să fie călătoria mea în continuare?“.
Cu alte cuvinte, „sunt suficient“ înseamnă că pot aprecia și că pot fi recunoscător sau recunoscătoare pentru lucrurile bune din viața mea; pot fi mândră sau mândru pentru ceea ce am realizat până acum, pentru drumul parcurs până acum; că azi pot fi mulțumit și pot sărbători, în timp ce pot face loc, pot accepta, pot oferi suport și pentru lucrurile mai puțin bune sau pentru cele grele, inevitabil prezente și ele, mai mult sau mai puțin. În același timp, cum fiecare moment conține și sămânța momentului următor, știu că nu mă opresc aici și, dacă am privilegiul unui mâine, el poate începe cu această întrebare „Despre ce vreau să fie călătoria mea, în continuare?“.
Cred că „trebuie“ din acel „trebuie să fac mai mult“ s-a născut din limitările unui ochi speriat, care a învățat să se uite la mine (și la sine!) prin prisma unor condiționări, a unor reguli ce spun că sunt demn(ă) de iubire doar dacă sunt perfect(ă), dacă am terminat tot ce se poate face. Or asta presupune o serie de paradoxuri, în realitatea liniară, determinată de timp și spațiu: pe de o parte, ochiul acesta se uită la mine ca la o formă finită și definitivă, unde nu mai e loc și nici timp pentru evoluție; pe de altă parte, această perspectivă despre mine presupune și lipsa identității mele, căci nu mă întreabă nimeni: Eu cine vreau să fiu? Eu unde vreau să ajung? Eu ce vreau să creez cu viața mea? „Eu“ nu poate fi toți oamenii și atunci eu devin eu doar prin alegerile mele, ceea ce inevitabil implică și renunțări.
Ce fac psihologii și psihoterapeuții pentru a aduce primăvara în mentalitatea lor?
Dacă mă gândesc la mine și la onorații mei colegi de breaslă (dincolo de spațiu și timp), cred că – indiferent de orientarea noastră teoretică și de conceptele pe care le folosim – reușim să cultivăm primăvara atunci când facem lucruri care ne ajută să fim prezenți într-un mod conștient. Singura clipă asupra căreia avem în mod direct putere de influență este cea prezentă, așa că pot planta și îngriji în mod real un copac doar acum.
În timp ce-l plantez și-l îngrijesc, îmi exercit cu adevărat puterea de a crea acest copac în realitatea materială a vieții. Khalil Gibran o spune atât de frumos: „Ieri e doar un vis, iar mâine e doar o viziune, dar trăind bine ziua de azi, pot face ca fiecare ieri să fie un vis fericit, iar fiecare mâine, o viziune a speranței“.
℗PUBLICITATE
Desigur, nu trebuie să ne gândim la „fericire“ într-un sens (strict) hedonic, ci mai degrabă eudaimonic: adică ceva ce are sens pentru mine și-mi aduce o mulțumire mai profundă, tocmai prin acest sens pe care i l-am creat eu. De asemenea, mintea noastră critică se poate agăța și în gânduri precum „Dar eu nu mă pot gândi la fiecare ieri ca la un vis fericit“; sau „Nu mă pot gândi la fiecare mâine ca la o viziune plină de speranță“. E normal să avem astfel de gânduri. Eu mă gândesc la citatul de mai sus mai degrabă ca la o utopie, dar o utopie prețioasă, ce-mi arată o direcție în care viața poate fi bună. Ca om, probabil că nu voi putea face întotdeauna din fiecare ieri un vis frumos și din fiecare mâine o viziune plină de speranță, dar căutând în fiecare azi să trăiesc cât mai bine pot, dau cu atât mai multe șanse trecutului și viitorului să se aștearnă într-o poveste despre mine, despre lucrurile importante pentru mine, la care să mă pot uita ca un autor mulțumit.
Revenind mai direct la întrebare, din punctul meu de vedere, putem cultiva primăvara în sufletele noastre prin orice fel de practici auto-reflexive (meditație, auto-hipnoză, concentrare sau orice altă formă de dialog cu noi înșine) ce ne ajută să ne dezvoltăm acea conștiință în conexiune, acea conștiință a unității despre care vorbeam mai devreme. Prin orice fel de practici auto-reflexive care ne ajută să ne clarificăm identitatea (vocea și fapta care vrem să reprezinte viața noastră), iar apoi, bineînțeles, orice fel de practici ce ne ajută să aducem în realitatea materială a vieții de zi cu zi această identitate.
Dincolo de conținutul concret al acestor practici (medităm, citim, facem de mâncare, plantăm copaci, dansăm, ne uităm la televizor etc.), ceea ce am descris aici se referă la flexibilitate (în accepțiunea modelului Terapiei prin Acceptare și Angajament, pe scurt, ACT). Steven C. Hayes (fondatorul ACT) obișnuiește să spună că flexibilitatea psihologică înseamnă pentru minte ceea ce înseamnă flexibilitatea fizică pentru corp. Trup și suflet deopotrivă, organismul nostru are nevoie de flexibilitate pentru a se adapta schimbării continue care e viața, iar evoluția (și evoluționismul) ne arată că există viață mai multă și mai bună acolo unde există adaptare, responsivitate mai bună la schimbare.
Cum ne putem cultiva relația cu Natura astfel încât noi cât și Natura să fim câștigați?
Pe de o parte, cred că e fundamental să ne aducem aminte că suntem și noi Natură, o parte a ei. Pe de altă parte – și în același timp, strâns legat de asta – putem spune că atât istoria noastră (individuală și colectivă deopotrivă), cât și științele ne-au arătat că doar relațiile acestea de tip win/win pot fi cu adevărat câștigătoare, pe termen lung. Cooperarea funcționează mai bine pe termen lung decât antagonismul. Cu alte cuvinte, putem avea o relație bună cu Natura (inclusiv cu natura noastră umană), astfel încât să fim câștigați cu toții, pornind de la cunoașterea și respectarea legilor și ritmurilor ei (care sunt și ale noastre!). Nu degeaba se spune că, dacă vrei ca floarea ta să înflorească, e nevoie să ai grijă ca ea să aibă condițiile ce-i sunt ei necesare.
Ce ne ajută și ce ne împiedică să avem grijă în moduri eficiente?
Într-un articol publicat în 2009 în Behavior and Social Issues, Anthony Biglan prezenta date de cercetare asupra flexibilității psihologice sugerând că comportamentele de grijă (față de noi înșine, față de ceilalți, față de mediul nostru) sunt facilitate de dezvoltarea abilității de a accepta gândurile și sentimentele noastre dificile, fără a crede că forma în care ele se exprimă (conținuturile lor) formulează adevăruri absolute. Cu alte cuvinte, ca în orice relație, și în relația noastră cu Natura, ne șlefuim capacitatea și practica iubirii învățând să nu ne lăsăm hipnotizați de frică sau mânie, de (pre)judecăți, învățând să nu ne lăsăm hipnotizați de iluzia unui „eu“ singur, izolat fie în turnul puterii, fie în cel al neputinței, învățând să ne extindem conștiința unității, a apartenenței la un „noi“ mai mare decât „eu“ – atât în spațiu, cât și în timp – unde putem descoperi cum să accesăm cu compasiune durerea lipsei de conexiune, adică să plantăm acolo o sămânță de viață.
O carte bună pentru a ne împrospăta mentalitatea
În vara lui 2022 am citit romanul Abandon de Abdulrazak Gurnah, un scriitor născut în Zanzibar și care s-a mutat în UK în anii ’60 ai secolului trecut, refugiindu-se în timpul revoluției din țara sa, actualmente și profesor de engleză și literaturi post-coloniale la Universitatea din Kent.
Cartea a fost laureată cu premiul Nobel pentru Literatură în 2021 pentru „prezentarea, lipsită de compromisuri și plină de compasiune, a efectelor colonialismului și a sorților refugiaților din abisul dintre culturi și continente“, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cartea m-a impresionat profund, am citit-o cu sufletul la gură. Autorul – un psiholog desăvârșit și un povestitor magic – m-a condus în intimitatea unei lumi necunoscute până atunci, dând viață, cu infinită meticulozitate, blândețe și finețe unor personaje din timpuri și locuri atât de diferite, și în care aproape că ești uimit cât de bine te regăsești, în amănuntele cele mai profund umane. Cartea e, în același timp, despre renunțare, despre renunțarea la tine, prin renunțarea la ceea e important pentru tine, într-o lume întunecată, tulbure și scindată, care își caută siguranța în reguli ce nu au legătură cu viața, în judecăți și polarizări ce îngheață semințele de primăvară. Iată ce spune autorul despre (pre)judecată și dezumanizarea implicată: „Credem că știm că miracolul este o minciună și căutăm întotdeauna explicația ascunsă […] Nu ni se mai permite nici măcar să avem un suflet, iar spațiile secrete dinlăuntrul nostru sunt doar locurile unei agitații nepotolite, cu răni vii care palpită“.
Când am terminat cartea, am rămas (și) cu gustul acelor „răni vii care palpită“ și nu mi-a plăcut. O carte superbă, pe care citind-o, am trăit-o cu toată ființa mea. Mi-ar fi plăcut să fie mai „ușoară“. Mă durea viața înghețată. Mi-a trebuit ceva timp să-mi regăsesc disponibilitatea de a mă întoarce către această durere, de a mă întoarce la mine din nou, pentru a alege să o privesc în moduri ce pot aduce viața la viață. Făcând loc acestei dureri în inima mea, îmi aduc aminte că vreau să-mi permit să am un suflet, vreau să încerc să aduc alinare rănilor. Vreau să slujesc viața. Și aici cred eu că începe primăvara.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
