Mendeleev a găsit ordinea perfectă pentru tabelul elementelor lui în vis. Un șarpe care își mușca propria coadă în vis l-a inspirat pe August Kekulé să definitiveze structura benzenului. Iar Srinivasa Ramanujan primea, spunea el, soluțiile pentru complicatele lui teorii și ecuații matematice în vis, de la zeița Namagiri.
Interpretarea viselor a preocupat omenirea de mii de ani. Pentru vechile civilizații, visele erau o poartă de comunicare între zei și oameni. Pentru Freud, ele reprezentau dorințe și gânduri refulate. Jung considera că visele aduc la suprafață, într-o manieră simbolică, adevărul nostru natural. Iar alte teorii ne-au spus că visele ar fi doar o colecție de imagini și gânduri aleatorii proiectate în timpul somnului, ca urmare a activității normale a creierului, cărora noi încercăm să le atribuim sens.
Despre vis(e) am vorbit luna aceasta, la #InterviurileSimonei, cu Lavinia Bârlogeanu, profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (Universitatea din București), autoare de cărți și psihoterapeut de orientare psihanalitică.
Preocuparea pentru vise nu este ceva nou, nu ne aparține nouă, o avem din cele mai vechi timpuri. Până acum, ne-am pus de acord asupra vreunui lucru în privința viselor? De ce visăm?
Toate datele ne arată că visul este un rezervor de cunoaștere și experiență. Prin vis, învățăm lucruri, le explorăm din alte perspective decât putem să o facem în starea de veghe și avem acces la anumite lucruri, pe care nu avem de unde să le știm altfel. Putem anticipa evenimente, putem să ne conectăm mult mai bine la stările noastre emoționale, care ne sunt străine în starea de veghe. Prin vis, refăcând anumite lucruri din experiența noastră curentă, putem să ne dăm seama și care este afectul nostru, care însoțește o experiență sau alta.
Important este să știm că putem să ne explorăm visele și că asta va face ca viața noastră să fie mai bogată și mai completă. Cred că e foarte important să fim măcar atenți la ceea ce visăm. Și chiar dacă nu știm să lucrăm cu visele noastre, măcar să încercăm să vedem care a fost starea noastră în vis: ne-am speriat?, ne-a plăcut visul? – adică să sesizăm ce simțim în timpul visului și ce simțim când ne trezim. Pentru că s-ar putea să fie lucruri diferite: în vis să simțim una, și când ne trezim să simțim un afect cu totul diferit.
Experiența pe care o trăim în vis are toate calitățile unei experiențe pe care noi o trăim și în stare de veghe. Și atunci, o întrebare care ar rezulta de aici este: lumea visului în care intrăm în timpul somnului este aceeași lume cu cea în care noi trăim în stare de veghe?
S-au făcut cercetări care arată că sunt mult mai multe elemente asemănătoare între starea de vis și starea de veghe decât diferențe. Diferențele sunt referitoare doar la faptul că în vis lipsesc constrângeri morale și fizice, că putem face lucruri pe care nu le putem face în realitate.
Sunt visele ale noastre sau cumva, în timpul visului, ne legăm la un izvor universal de cunoaștere? Și legat de asta: visăm diferit, în funcție de gradul nostru de inteligență și educație? Sunt visele oamenilor cu IQ ridicat mai complicate decât cele ale oamenilor cu un IQ scăzut?
Eu cred că da, pentru că visul rezultă dintr-o prelucrare a informațiilor depozitate în structurile noastre de memorie. Cu cât viața noastră intelectuală e mai complexă, cu cât afectul nostru este mai nuanțat și capacitatea noastră de a îndura emoția este mai consistentă, cu cât experiențele de viață sunt mai intense și mai reflectate, visele noastre sporesc în complexitate.
Există și o influență culturală în ceea ce privește visele: visăm la fel, indiferent că ne-am născut în București sau în Antarctica?
Nu, nu visăm la fel! Mai ales atunci când vorbim de vise care depășesc cadrul biografic al experienței noastre. Pentru că întrebarea pe care ați pus-o (dacă visele sunt ale noastre sau ne legăm la un izvor universal de cunoaștere) e, de fapt, foarte complexă. Unele vise prelucrează date ale vieții noastre de zi cu zi, dar sunt și vise care au o infuzie arhetipală consistentă și atunci visăm structuri colective, visăm mituri, îl visăm pe Iisus Hristos și așa mai departe.
Visele de individuare, care au nevoie de ghizi ce ne conduc prin diverse hățișuri ale existenței noastre, sunt constelate diferit, în funcție de figurile spirituale dominante într-o cultură sau alta. Jung chiar a scris despre aspectul acesta și arăta ca visele occidentalului sunt mult mai infuzate de prezența imaginii christice, pe când cele ale orientalului au alte figuri spirituale.
Din acest punct de vedere, visul are o miză, nu neapărat aici și acum, ci el trasează o direcție a evoluției noastre, conturează calea pe care la un moment dat suntem obligați să mergem.
Simplist vorbind, am putea împărți visele în 2 mari categorii: unele care aduc informații din trecut și te ajută să îți rezolvi conflicte, probleme, situații negestionate și altele care țin, de fapt, de viitor?
Da, putem să considerăm că au mize diferite. Unele sunt pentru a ne rezolva anumite probleme, dar chiar și acestea sunt părți din celelalte vise, visele mari, pentru că există un continuum al viselor, așa cum există și un continuum al vieții. Chiar dacă noi, într-o noapte, ne amintim 2-3 vise, și în cabinet le analizăm pe ele, căci ele sunt materialul recent cu care vine pacientul, totuși, avem în minte serii de vise în care pacientul visează aceeași temă.
E un puzzle în care vin piese noi, care rezolvă o anumită problemă?
Exact! Problema fiind întregirea noastră, problema fiind noi înșine, care suntem meniți să devenim întregi. Asta înseamnă să fii întreg: să aduni părțile cât mai rătăcite ale tale, părțile disociate, părțile cu care nu te conectezi, din cauză că ele ar însemna niște emoții pe care ți-e teamă să le trăiești. Iar visul, care ne vrea întregi și sănătoși, adună, cumva, urletele durerilor noastre împrăștiate în psihic, dar de care nu suntem conștienți, și propune o narațiune, formulează niște imagini, ca noi să ne putem conecta la acele părți. Și apropo de cine face visul, aici e o negociere: există o parte în mine mai conștientă de ce pot, de trecutul meu, de istoria mea, care știe că imaginea pe care o dă visătorul este prea mult pentru ca el să o poată trăi, și atunci, o cenzurează: o reduce sau o deplasează. Nu tata ți-a făcut rău, nu apare tata în vis, ci apare un personaj mai mult sau mai puțin îndepărtat de noi. Nu îl visez pe tata, pentru că e prea greu să tolerez că el a fost autorul unei astfel de experiențe, dar o să visez că vecinul îi face un rău fetiței lui. Și visul a deplasat, pentru ca eu să pot prelucra tema, problema, și pentru ca afectul să nu mă destructureze și să pot evita o retraumatizare sau o cădere psihotică.
Putem visa vise care nu ne aparțin, ca să rezolvăm conflictele generațiilor trecute?
Da, putem să visăm lucruri care vin spre noi din inconștientul mai vast al familiei, al neamului, chiar al culturii din care ne tragem seva, dar dacă ajungem să le visăm noi, înseamnă că ele au prins deja o ancoră și în experiența noastră de viață. Nu e ca și cum am rezolva o problemă a străbunicului, ci reglăm în interiorul nostru o temă complicată cu care s-a confruntat și el, și, probabil, mulți alții din familia noastră, dar e o temă care ne dă de furcă și nouă în viața de zi cu zi. Deci, rezolv pentru mine și pentru viața mea ceva extrem de supărător, iar asta, da, poate să însemne o ușurare a acestei teme, care va fi tot mai puțin o provocare pentru copiii mei, pentru familia pe care mi-am întemeiat-o.
Cum putem să folosim visul ca instrument de vindecare? În terapie, care este abordarea?
În primul rând, când lucrăm cu un vis, analizăm contextul apariției visului. Un vis nu apare degeaba într-un anumit moment! El apare exact în momentul în care o problemă sau o anumită temă de viață devine foarte supărătoare pentru mine și ea are un grad de stringență. Și atunci, corelez visul cu date din experiența concretă a visătorului. Când facem analiza de vis și analizăm contextul visului, mereu, creăm punți de legătură în minte și între minte și realitate. Vedem care a fost calitatea afectului din acel vis, iar pacientul, care face asocieri libere, aduce în discuție evenimente din trecutul lui, pe care, altfel, nu ți l-ar spune. Deci, visul creează condiții ca pacientul să aducă în terapie teme care sunt importante pentru el și care altfel i-ar scăpa. Noi nu știm, de multe ori, ce contează cel mai mult, doar credem că știm, pentru că noi operăm cel mai adesea cu datele oferite de mintea noastră conștientă, dar mintea noastră conștientă e foarte limitată. Cercetările din neurologie arată că, pe secundă, creierul nostru primește 2 milioane de semnale. Din 2 milioane, doar 37 pot deveni conștiente! Vă dați seama ce operativitate există în inconștientul nostru? Doar că, în legătură cu inconștientul, noi putem doar să formulăm ipoteze! Asta facem în terapie atunci când analizăm un vis: emitem ipoteze. După ce pacientul împărtășește un vis și după ce analizăm împreună contextul visului și asocierile cu evenimente din trecut, vom formula o interpretare prin intermediul căreia propunem un sens al experienței pacientului. Dacă sensul este acceptat de pacient, inconștientul lui a primit un semnal care va genera un alt vis. În psihanaliză el se numește vis de corecție.
În momentul în care noi analizăm un vis și mergem pe niște direcții, nu există un risc să fabricăm alt material într-o direcție care, poate, nu este cea bună?
℗PUBLICITATE
Nu! Trebuie să fim încrezători în inconștient, pentru că el nu ne dezamăgește, formulează mereu corecții ale interpretărilor noastre prin visele care urmează după o ședință analitică în care am analizat un vis. Prin interpretare, noi favorizăm dialogul între cele 2 mari instanțe: psihismul conștient și universul inepuizabil al inconștientului. Și aici, vorbim și de un scop mult mai mare al tratamentului analitic, decât se credea pe vremea lui Freud. El spunea că interpretăm vise și facem analiză, pentru ca noi să devenim tot mai conștienți de noi și de lume. Însă psihanaliza astăzi tinde spre mai mult. Este adevărat, interpretând și analizând vise favorizăm extinderea sferei conștienței noastre, dar tocmai prin faptul că ea se extinde, anumite sensuri dintre cele la care noi ajungem prin interpretările formulate se întorc în inconștient și provoacă o modificare la nivelul inconștientului însuși. Asta înseamnă să realizezi că ai o putere asupra vieții tale și să îți dai seama că soarta nu este pur și simplu un blestem cu care te-ai ales atunci când ai intrat în lume, ci ea poate deveni în mâinile tale un destin.
După ce abordăm aceste aspecte de context și legăm materialul oniric de viața trăită, prin asocieri personale, încercăm să ne dăm seama dacă visul propune și aspecte mai vaste: culturale și mitologice. De exemplu, personajul din vis seamănă cu Oedip, căci în vis el este cineva care se orbește, nu vrea să vadă adevărul. Și atunci, îmi dau seama că visul se pretează și la o amplificare culturală, pentru că pacientul meu este înghițit într-o poveste colectivă: cade în orbirea propriei lui familii. Acesta este un moment foarte greu în terapie, care poate să apară după câțiva ani: pacientul să vrea special să se „orbească“, să nu vrea să afle și să vadă. E o alegere a lui și atunci, evident, procesul se blochează. Dar, din câte am observat, pacienții aflați în situația aceasta, care preferă să se orbească în loc să trăiască pierderea și durerea sunt forțați de viață pe alte căi să se confrunte cu tema pe care ei o resping: apar somatizări, apar boli autoimune, cancere…
Pe piață există tot felul de „Dicționare de vise“. Ce părere aveți despre ele?
Dicționarul de vise este alcătuit după un corpus oniric și indică, în mod rigid, anumite semnificații care se anchilozează, sunt rigide și nu au o relevanță pentru situația concretă a unui pacient. Dicționarul nu știe nimic despre identitatea omului care vine în cabinet. Când lucrăm cu un pacient studiem mai multe vise pentru a vedea care este valoarea medie a unui simbol pentru el anume. Nu poate să îmi spună autorul unui dicționar de vise ce înseamnă pentru mine șarpele, de exemplu. În același timp, există foarte multe valențe culturale ale unor simboluri, pe care dicționare foarte bine construite ni le pun la dispoziție și ne pot orienta în cabinet. Aș da exemplul Dicționarului de simboluri (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant) un produs cultural excepțional, care analizează diverse simboluri în contexte culturale diferite și cu valențele lor pozitive sau negative. Un astfel de document te ajută să-ți înțelegi propria minte mai bine, și te susține să devii flexibil, căci noi avem tendința să ne fixăm doar pe o semnificație a unui simbol. Acesta este motivul pentru care prind site-urile pe care le consultă profanii și unde află că dacă s-au visat mire sau mireasă vor muri. Or, visele sunt urzite într-un spațiu de semnificație generativ, ele ne propun explorarea unor traiectorii simbolice diferite, chiar opuse, și astfel ne susțin să putem explora lucrurile, evenimentele, personajele vieților noastre din mai multe perspective. Dar nici măcar când studiem niște opere culturale foarte serioase, nu preluăm ad litteram o semnificație, ci explorăm toate valențele unui simbol, la care putem ajunge cu mintea noastră. Sunt autori care spun că noi nu vom ajunge niciodată la semnificația ultimă a unui vis. Arhitectura unui vis adună toate datele identității noastre dintotdeauna. Trebuie să fim foarte smeriți în fața visului!
În afara unui proces ghidat de terapeut, la nivel individual, putem să ne folosim de vise? O practică din ce în ce mai des întâlnită este să ții un Jurnal de vise. Ne ajută?
Foarte mult! Disciplina aceasta, de a scrie visele în jurnal, ne face și să ne amintim mai ușor visele. Atunci când ne trezim, mintea noastră se conectează imediat la registrul diurn și pierdem informația care, uneori, poate să fie foarte prețioasă, dacă nu o înregistrăm într-un jurnal. Sunt și situații în care oamenii nu vor să-și amintească vise. Am cunoscut pacienți care, având coșmaruri din copilărie, din cauza unor evenimente traumatice, mi-au spus: Am luat hotărârea să nu mai visez. De fapt, nu putem să nu mai visăm, noi suntem obligați să visăm, doar că putem să nu mai avem niciun contact cu ce se întâmplă în viața noastră în timpul somnului.
Deci, de visat, visăm toți? Eu nu-mi amintesc ce visez.
În mod normal, avem cam 5 cicluri de somn pe noapte. În fiecare ciclu de somn există fază REM, în care visăm. Și în fiecare fază REM avem cam 2 vise. Acesta este ritmul visării, iar media reamintirii viselor este de 2 vise pe săptămână.
Dar când visăm într-o noapte, sunt episoade ale aceluiași vis sau sunt vise diferite?
Se poate întâmpla să fie episoade ale aceluiași vis. Și putem duce activitatea mai departe în analiză, când pacientul ne spune visul sau ce crede el că a fost un vis (dar, de fapt, pot fi mai multe), și noi mai venim cu asocieri și amplificăm visul. Continuăm procesul de visare, căci mintea noastră nu este în funcționalitatea obișnuită în timpul asocierilor libere, este în starea de „între“, în spațiul tranzițional dintre inconștient și conștient.
Din ce se vehiculează despre vise, ce vă deranjează cel mai mult?
Mă deranjează pozițiile extreme. Văd că se conturează în spațiul social un așa-zis punct de vedere științific, care tinde să respingă un corpus de cunoaștere atât de impresionant, cum este cel al psihanalizei și al interpretării visului, doar pentru faptul că obiectul de studiu al acestei discipline – inconștientul – este multidimensional și ultrasofisticat, pentru mijloacele de investigație folosite în cercetarea psihologică. Și atunci, apare riscul respingerii și al unui atac lipsit de onestitate academică, de tipul: Ce nu pot măsura și dovedi cu mijloacele științei actuale nu există. Evident că această exagerare atrage după ea o alta: respingem și cultura umanistă pentru motivul că ar fi mai puțin importantă, decât cultura științifică. Efectul pervers al acestei viziuni își arată deja chipul hâd dacă ne uităm în jurul nostru, dar nu este contextul pentru o abordare mai aplicată a acestei anomalii.
Pe de altă parte, mă deranjează discursul opus, care vine din zona religiei și care e de tipul: Nu te ocupa tu de visele tale, căci doar eu știu dacă visul e dat de Dumnezeu sau de Dracul.
Ruptura pe care o antrenează în cotidian jocul acestor instanțe diferite – ambele aberante, căci tot ce e la extremă este aberant – mă deranjează. Ambele abordări mi se par atacuri directe la mintea omului.
Cum vi se pare că ar fi mai bine să ne raportăm la vise?
Cu mirare și smerenie. Să mă mir de mintea mea, care poate să producă ceva atât de inteligent, cum eu în stare de veghe poate nu aș reuși! Să nu uităm că multe lucruri au fost descoperite în vis, cum spuneați și dumneavoastră la începutul discuției noastre!
Bebelușii visează, animalele la fel. Știm (de) ce?
Despre animale, știu mai puțin. Știu că ele sunt protejate de visele lor când se trezesc, sunt obligate să le uite, ca să nu confunde fantasma cu realitatea și să creadă șoricelul că pisica va fi prietena lui, cum îi apare, poate, în vis.
La bebeluși, e altă poveste. S-a dovedit că în ultimul trimestru de sarcină și primul de viață se visează cel mai mult și asta se întâmplă pentru că este nevoie ca bebelușul să se adapteze și să facă față unui rit de trecere extrem de complicat, de provocator și de riscant: intrarea în lumea omenească. El are nevoie de o minte care să încerce să prelucreze angoasele cele mai mari. Să nu uităm că nașterea este prima experiență care ne confruntă cu proximitatea morții. Angoasa de moarte, cea mai terifiantă dintre toate spaimele noastre, are legătură de multe ori cu modul în care a decurs experiența nașterii pentru mamă și bebeluș. Visele bebelușilor au legătură cu angoasa existențială, cu prăbușirea, cu spaima de vid și putem observa teroarea care-i bântuie, dacă suntem atenți la gesturile, mimica, grimasele și sunetele pe care le exprimă bebelușii. Mama este cea care trebuie, dacă poate, să traducă în semnificație această comunicare a copilului, să genereze o narațiune despre ceea ce observă la copilul ei și să-i ofere îngrijirea potrivită, să știe când să-l aline, când să-l hrănească, să-l susțină cu brațele și să-l conțină în mintea ei, pentru a-i da încrederea că viața lui este protejată.
Ca resurse pentru cei neinițiați, dar deschiși să afle mai multe despre subiect, ce puteți recomanda?
Aș recomanda câteva cărți: Visele și viața (Étienne Perrot), Visele și moartea (Marie-Louise von Franz), Apariții: Fantome, vise și mituri (Aniela Jaffe). Sunt cărți pe care le poate citi oricine, nu trebuie să fii specialist în psihologie sau psihanaliză.
Ați lansat de curând cartea „Rătăciți în labirint“. Simbolic vorbind, ieșim vreodată din acest labirint sau rătăcim toată viața?
Depinde! Unii așa își trăiesc toată viața, în capcana propriei minți. Dar nu toți. Se poate ieși din labirint. Și, probabil, suntem confruntați cu mai multe labirinturi. Orice serie de vise, ce se întinde pe o perioadă de câțiva ani, e un astfel de labirint, pe care trebuie să-l descurcăm și din care trebuie să ne eliberăm. Iar analiza, este, după părerea mea, o cale de ieșire. Este o cale în care am încredere, pentru că am urmat-o eu însămi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
