Ce se întâmplă, atunci când suntem copleșiți de propriile emoții? Mulți dintre noi, deși rareori în mod conștient, au tendința să regreseze până la strategiile din copilărie: ne îmbufnăm, ne retragem din încăpere, trântim uși, îngânăm, ne retragem în sinea noastră, ne blocăm și… toată gama de reacții care atât de bine-cunoscute.
În copilărie, părinții noștri obișnuiau să ne „ghicească“ nevoile. În mod uimitor de plăcut, ei știau atunci când ne durea ceva, când ne era foame, când eram răniți de prietenii apropriați sau când, pur și simplu, dormeam prea puțin. Ca adulți însă, în relația cu un partener, situațiile sunt infinit diferite. Partenerul nu posedă magia recunoașterii imediate a sentimentelor și supărărilor noastre. Uneori, nu înțelege prin ce trecem nici măcar atunci când îi explicăm. Iar toate acestea pot duce la frustrare.
Frustrarea, la rândul ei, are tendința să crească în timp – până când devenim copleșiți și regresăm sau, pur și simplu, revenim la copilul nostru interior.
Desigur, noi știm, ca adulți, că furia, îmbufnarea și toate celelalte comportamente ușor copilăroase vin din tristețe. Din durerea că, încă o dată, nu am fost înțeleși. Știm, de asemenea, că, prin comportamente precum cele de mai sus, nu vom rezolva problema. De ce ne este, atunci, atât de greu să ne controlăm aceste reacții?
℗PUBLICITATE
Pentru că, atunci când ne simțim în pericol – fie că este vorba de un pericol fizic, fie de unul psihic sau emoțional – sistemul nostru intră automat în reacția de „luptă, fugă sau îngheț“. În acele momente, suntem inundați de emoții puternice care împiedică mintea noastră rațională să ia decizii de adult (decizii mature, procesate în prealabil). Este normal, astfel, ca – aflați într-un distres atât de mare – să ne fie greu să vedem perspectiva celuilalt sau să vedem compromisul perfect pentru problema noastră. Așadar, recurgem la strategii mai puțin benefice, pentru a ne proteja de durere sau pericol.
Este important ca, în acele momente, să ne amintim următoarele aspecte:
- În astfel de situații, nu ne permitem să fim vulnerabili, blocându-i și ceiluilalt ocazia de a ne ajuta.
- Emoțiile puternice de furie, tristețe și dorință de răzbunare pe partener vin din propriile insecurități sau standarde nerealiste.
- Înțelegerea comportamentului propriu, fără a împărtăși informația aceasta cu partenerul, nu va aduce soluția dorită, deoarece el nu poate învăța legătura dintre ce a spus sau ce a făcut și consecințele comportamentului tău.
Poate fi, totuși, paharul pe jumătate gol și, în același timp, pe jumătate plin?
Da! În mintea celui supărat, a celui care trântește uși, deseori există o explicație foarte profundă a comportamentului său. După cum spuneam mai sus, suntem obișnuiți să ne fie recunoscute ușor nevoile, fără să fie nevoie să comunicăm – din copilărie, de către mama sau o figură parentală pe care o asociem cu iubirea. Astfel, ne așteptăm uneori (rareori, conștient) la același tip de iubire și de la partenerul de cuplu.
Putem însă privi lucrurile din această perspectivă: cel care te face destinatarul acelei furii te asociază, până la urmă, cu o figură plină de iubire. Acele comportamente nu se vor arăta niciodată decât în fața cuiva foarte apropiat. Este, așadar, deși ciudat, un privilegiu să fii ținta acelei furii copilăroase. Și, așa cum ai fi procedat cu un copil, învață și tu, destinatarul, să oferi înțelegere, deși instinctiv nu ai face asta. Vei fi uimit de cât de puternic se schimbă oamenii, când sunt ascultați și înțeleși.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
