Așa cum v-am obișnuit, la rubrica Cititorii întreabă răspundem la îngrijorările sau neclaritățile pe care le aveți din domeniul psihicului uman sau relațiilor. Cea mai recentă astfel de solicitare venită pe e-mailul Paginii de Psihologie este despre gândurile intruzive și frica de a spune sau face gesturi necontrolate. Cititoarea noastră ne mărturisește că s-a confruntat cu „frica de a pierde controlul atunci când vorbește: de exemplu, să nu zică ceva defăimător“. Din mesajul primit, am reținut că și-a învins într-o oarecare măsură această frică expunându-se, însă tot persistă gândul că și-ar putea pierde controlul în gesturi sau mimică sau poate un cuvânt pe care nu dorește să-l spună i-ar scăpa, totuși, fără să vrea, astfel că se confruntă cu teama produsă de „dar dacă…“.
Fără a încerca să punem un diagnostic, lucru care ar fi total lipsit de etică, din moment ce informațiile primite sunt extrem de puține (respectiv, nu avem informații concrete privind istoricul persoanei, circumstanțierea în prezent a dificultăților specifice și modul în care se manifestă comportamentul sau activarea emoțională), vom da, totuși, câteva elemente de răspuns pornind de la criteriile diagnostice care reies din mesaj și recomandăm cititoarei noastre ca pentru o intervenție personalizată să facă apel la un terapeut care o va ghida în găsirea unor strategii adaptate.
Ipoteze diagnostice
Primul lucru la care mi-a fugit gândul citind mesajul a fost sindromul Tourette, o tulburare de neurodezvoltare care se manifestă prin ticuri, adică mișcări și/sau sunete incontrolabile. Aceste ticuri pot fi însoțite și de coprolalie, adică tendința de a rosti cuvinte obscene și de a repeta automat cuvinte sau zgomote auzite de la alții. Sindromul Tourette nu este o tulburare foarte comună și are o mare componentă genetică, astfel că este puțin probabil ca tulburarea să apară în lipsa unei rude care să sufere de acest sindrom. De asemenea, băieții prezintă un risc crescut față de fete, iar vârsta de debut este până spre 20 de ani, motiv pentru care dacă aveți peste această vârstă și până acum nu ați manifestat simptomele este puțin probabil ca ea să debuteze acum.
În cazul în care un astfel de diagnostic ar fi eliminat, ceea ce rămâne este, de fapt, frica cu care se confruntă cititoarea noastră și gândurile că ar putea să se comporte inadecvat, să piardă controlul. Astfel că, pornind de la elementele menționate în mesaj putem merge pe mai multe ipoteze, și anume o anxietate de boală, o anxietate socială sau o tulburare obsesiv-compulsivă.
Anxietatea de sănătate: O persoană poate să dezvolte o anxietate de sănătate (o tulburare nosofobică) atunci când, în lipsa unor afecțiuni medicale constatate de un medic, aceasta trăiește cu foarte mare disconfort teama de a avea sau de a dobândi o boală gravă. Cele mai comune nosofobii sunt circumscrise unor afecțiuni medicale grave cum ar fi cancerul, o boală de inimă, o afecțiune cerebrală sau pur și simplu convingerea că „am o boală atât de gravă încât nici măcar doctorii nu reușesc să o diagnosticheze“. Putem, deci, formula ipoteza că se poate dezvolta o tulburare nosofobică privind sindromul Tourette.
Anxietatea socială este caracterizată prin frica excesivă pe care o persoană o resimte în contexte sociale, când este expusă analizei din partea celorlalți și se gândește că va fi evaluată negativ sau când evită complet expunerea la astfel de situații. Cea mai comună manifestare a anxietății sociale este frica de a vorbi în public, însă sunt persoane care trăiesc cu multă anxietate însuși faptul că se înroșesc sau că transpiră. Această tulburare este mai des întâlnită la femei decât la bărbați, iar foarte multe persoane afectate se descriu ca fiind timide.
Tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) este acea tulburare în care persoana are gânduri sau imagini intruzive, recurente și nedorite (obsesii) însoțite de disconfort semnificativ și/sau de comportamente sau acte mentale repetitive prin care persoana încearcă să reducă disconfortul provocat (compulsii). Cel mai adesea, compulsiile constau în comportamente (de exemplu, ritualuri de curățarea mâinilor, verificări, ordonarea obiectelor etc.) sau acțiuni mentale (rugăciune, numărare, repetarea unor cuvinte etc.).
În terapie, în partea de evaluare, terapeutul va încerca să identifice împreună cu clientul care sunt convingerile mai profunde ale persoanei, adică regulile sale de viață și credințele de bază privind sinele, lumea și ceilalți, precum și care sunt comportamentele sale. Această identificare se face pentru a se putea pune un diagnostic diferențial, adică pentru a se înlătura diverse ipoteze diagnostice alăturate. Terapeutul va pune, cel mai probabil, întrebări precum: „Ce ar însemna pentru dumneavoastră să vă pierdeți controlul?“ sau „Și dacă spuneți ceva defăimător sau neadecvat, ce se va întâmpla?“
℗PUBLICITATE
Odată ce terapeutul stabilește diagnosticul și, eventual, îl validează prin administrarea unor chestionare sau scale de evaluare, îi va explica clientului cum s-a construit tulburarea făcând o formulare de caz sau o conceptualizare, după care va trece la etapa de intervenție.
Tratamentul psihoterapeutic
În cele ce urmează mă voi referi la elemente de intervenție în abordarea cognitiv-comportamentală, singura pe care o cunosc, însă sunt convinsă că și alte abordări terapeutice pot fi benefice.
În terapia cognitiv-comportamentală, intervenția se plasează pe două paliere: pe de-o parte la nivel cognitiv, prin restructurarea unor convingeri dezadaptative, prin flexibilizarea unor scheme cognitive sau emoționale și pe de altă parte la nivel comportamental, pentru eliminarea unor gesturi sau comportamente care mențin sau întrețin emoția sau gândurile.
Dacă în cazul de față se confirmă o anxietate de sănătate, prin terapie vor putea fi flexibilizate convingerile persoanei despre boală, despre a fi bolnav, despre medici. În cazul anxietății sociale, intervenția cognitivă ar putea fi la nivelul standardelor internalizate de client privind imaginea pe care o arată în public (tendințe perfecționiste) sau asumpții eronate privind interpretarea celorlalți în baza manifestării anxietății (de exemplu, „Dacă transpir, ceilalți vor vedea cât sunt de stresat și vor considera că sunt jalnic.“). În cazul TOC, unul dintre mecanismele psihologice pe care se va lucra în intervenție este eliminarea fuziunii gând-acțiune, adică eliminarea convingerii că dacă îmi trece prin minte că voi spune sau face ceva, acest lucru chiar se va și întâmpla. De asemenea, se va putea interveni asupra responsabilității crescute pe care o resimte clientul, precum și pe oprirea gândurilor intruzive. În speță, dorim să subliniem faptul că cititoarea noastră are convingerea că „gândurile nu pot fi controlate“, ceea ce nu este întru totul adevărat. Procesele noastre mentale pot fi modificate sau stopate. Oamenii au ceea ce numim în psihologie metacogniții, adică gândurile despre gânduri sau analizarea propriilor procese mentale, iar din această perspectivă avem capacitatea să ne schimbăm gândurile, ceea ce poate conduce la control.
Din punct de vedere comportamental, având în vedere că emoția care stă la baza celor trei tulburări amintite este frica, intervenția va consta preponderent în expuneri. Exact așa cum a menționat și cititoarea noastră că a încercat să facă, terapeutul va învăța clientul cum să se expună fricii în mediu controlat (adică în cabinet, in vitro) și apoi în viața curentă (in vivo) în funcție de contextele cu care persoana se confruntă. O posibilă explicație pentru faptul că expunerea încercată de cititoare nu a funcționat ar fi că nu a fost suficient de îndelungată (este nevoie ca exercițiul de expunere să fie făcut pe o anumită durată și într-un anumit număr de zile consecutive) sau nu s-a urmărit scăderea până la dispariție a intensității emoționale. În cazul anxietății sociale, o posibilă axă de intervenție ar fi și antrenamentul abilităților sociale sau trainingul asertiv. În cazul TOC, tipul de expunere este specific, aceasta fiind însoțită de prevenirea răspunsului.
Toate aceste tehnici de intervenție se adaptează specificului clientului, adică se personalizează în baza istoriilor personale și narativului clientului, precum și trăsăturilor de personalitate ale acestuia, astfel că recomandarea noastră pentru cititoarea care ne-a trimis întrebarea este să intre într-un proces terapeutic cu un terapeut cu care să se simtă înțeleasă și confortabil. În funcție de tipul de terapie abordat și de implicarea clientului, durata procesului variază de la câteva săptămâni la câteva luni sau chiar și ani, nefiind exclus ca anumite tulburări să se mențină pe întreaga durată a vieții. Chiar și în acest caz, odată ce clientul învață să adapteze și să introducă tehnicile în cotidian, calitatea vieții sale va fi net îmbunătățită, iar acesta va accepta să trăiască cu tulburarea și să îi facă față.
Dacă aveți nevoie de ajutor pentru alegerea unui terapeut, pe site-ul Paginii de Psihologie există o listă de psihoterapeuți și specialiști în sănătate mintală recomandați. Puteți lua un prim contact sau vă puteți alege un terapeut și citind câteva articole scrise de aceștia, ceea ce vă va permite să vă faceți o idee despre omul din spatele imaginii.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
