Dictonul prezentat în titlu cu siguranță că atrage atenția oricui îl citește și că ar deveni un citat foarte popular pe Instagram. Dar dacă ar fi să analizăm cu atenție ceea ce citim și unde citim, am afla că omul care a spus asta nu este un guru ce umple săli prin vânzarea de rețete ale succesului, ci e unul dintre cei mai influenți scriitori ai secolului XX, Omul în căutarea sensului vieții fiind printre cele mai vândute cărți din istorie, iar asta datorită relevanței pe care o are la nivel psihologic, moral, istoric și social.
Numele autorului acestei cărți este Victor Frankl și este unul dintre supraviețuitorii lagărelor de concentrare din Germania, un ilustru psiholog și un om care a îndurat timp de câțiva ani o existență similară cu cea a lui Hector din strălucita operă a lui Homer (în războiul troian, după ce Hector este omorât de Ahile, acesta nu returnează trupul familiei, ci îl leagă de carul său și îl plimbă în jurul cetății timp de mai multe zile, ceea ce pentru troieni era o adevărată tragedie, pentru că astfel Hector se află la hotarul dintre lumi și nu își poate găsi liniștea). Păstrând această analogie, Frankl a avut o experiență similară pe parcursul anilor de condamnare.
Dacă ar fi să prezentăm foarte pe scurt viața acestui mare psiholog, ar fi de ajuns să menționăm două idei: prima este aceea că în timpul liceului coresponda cu Sigmund Freud pe teme legate de psihologie (da, acel Freud) și la 15 ani, ca și cum ar fi presimțit ce urmează, susținea prima prelegere publică referitoare la sensul vieții. Nu cred că există vreun dubiu că de atunci, cariera sa a urmat doar un trend ascendent, el ajungând, în 1940, directorul spitalului Rothschild. Iar acest spital nu era unul obișnuit, ci era un spital pentru pacienții evrei, iar dacă citim din nou anul, știm exact cine conducea Austria în aceea perioadă. Deci este ușor să ne dăm seama că treaba lui Frankl nu era să îi vindece pe evrei, ci să îi numească pe cei care aveau probleme psihice, urmând ca aceștia să fie omorâți.
Aici, deja putem vorbi despre caracterul lui pentru că a ales să dea diagnostice false ca să poată salva cât mai multe vieți și a făcut asta deși știa că și el era vizat de doctrina nazistă, ba chiar, în Israel a fost nevoit să își schimbe numele. Apoi, primește o viză ca să plece în America și să scape de supliciile ce urmau, dar alege să rămână deoarece nu voia să își lase părinții singuri și, pentru ca totul să fie și mai dificil, soția lui rămâne însărcinată, dar este forțată de naziști să avorteze.
După cum vedem, viața liniștită a lui Frankl se sfârșește încet, dar sigur și totul culminează cu arestarea lui, a soției și a părinților în 1942; după șase luni, tatăl său moare. În 1944, cei trei sunt duși la Auschwitz; mama este dusă la camera de gazare, iar soția este mutată în alt lagăr, aceasta fiind ultima dată când le mai vede pe oricare dintre ele (deși mult timp a crezut că soția sa încă trăiește).
Ca să încercăm să rezumăm și să ne facem o imagine completă, ar trebui să ne imaginăm următoarele: în câteva ore, un om extrem de respectat este luat cu forța împreună cu familia sa, i se confiscă totul, i se ia toată munca de-o viață (manuscrise la care lucra etc.), este dus cu trenul în, poate, cel mai groaznic loc de pe planetă din acel moment și, odată ajuns acolo, își pierde persoanele în jurul cărora gravita întregul sens al existenței sale. Poate acum, faptul că nu avem internet sau că mașina noastră nu pornește dimineața nu mai reprezintă probleme atât de importante.
Moștenirea psihologică a lui Frankl
După cum am spus, există foarte multe lecții care pot fi învățate din experiențele descrise în lagăr, poate atât de multe, încât ar putea fi scrisă o carte, dar noi o să abordăm doar trei dintre aceste lecții.
- Puterea de a ne adapta
Frankl îl citează încă de la început pe Dostoievski: „Omul se poate adapta la orice“ – și nu degeaba alegem să prezentăm această lecție, având în vedere că în anul 2020 unii dintre noi nu s-au putut adapta nici să poarte o bucată de pânză pe față. În schimb, cei mai mulți prizonieri din lagăr care au supraviețuit, așa au reușit: au acceptat. Marele psiholog a acceptat că nu are decât o pereche de pantofi în care îi sângerează picioarele și care îi sunt singura protecție împotriva zăpezii. A acceptat lipsa mâncării și a învățat să prețuiască fiecare firimitură de pâine primită. Și nici nu mai trebuie să menționăm și bătăliile și umilințele constante.
Așadar, data viitoare când vom avea un eșec (și o să avem), ar trebui să ne oprim și să ne gândim la ce a îndurat el și mulți alții doar din cauză că aveau originile pe care le aveau.
℗PUBLICITATE
2, Fortăreața propriei minți
Când erau duși în lagăr, tuturor prizonierilor li se tatua un număr pe braț; oare la nivel simbolic ce însemnătate avea acest ritual? E simplu: într-un loc în care indivizii sunt tratați ca niște non-entități, aceștia își pierdeau, treptat, orice simț al autonomiei, al încrederii în forțele proprii. Ei erau „dezbrăcați“ de tot ce însemna vechea lor persoană (trecut, prezent și viitor) și foarte puțini au reușit să nu își piardă rațiunea și sufletul din această cauză. Cei care au izbutit să reziste efectului acestei banale, dar pe termen lung devastatoare proceduri, conform lui Frankl, au fost acele persoane care aveau o viață intelectuală bogată, deoarece ei se puteau retrage din împrejurările groaznice ale vieții și se puteau refugia în propriul lor univers, conturat de ceea ce nu le poate fi luat vreodată – mintea lor.
Ceea ce descrie autorul e similar cu ceea ce spunea și împăratul Marcus Aurelius: „Cel mai bun loc în care te poți retrage e în tine însuți“ și deși poate suna mai degrabă poetic, acest lucru este complet adevărat. Ce exemplu ar putea fi mai elocvent, dacă nu experiența pe care a avut-o Frankl atunci când s-a îmbolnăvit de febră tifoidă în lagăr? Ca să rămână treaz pentru a nu suferi un atac vascular peste noapte, el a construit mental cartea ce a inspirat atâția oameni, notând ideile pe bucăți mici de hârtie furată. Ceea ce făcea el era oarecum similar cu tehnica mindfulness și cum, pentru câteva secunde, minute, ore ar fi trăit doar în propria sa conștiință și rațiune. După cum știm, creierul este un mușchi ce nu trebuie lăsat să se atrofieze, iar această poveste este o dovadă clară a acestui lucru, dar și a importanței unui spirit puternic, a unui simț al identității și a unei conștiințe care nu ne face să ne temem de noi înșine pentru că, de multe ori, asta e tot ce avem nevoie ca să ne putem ridica.
3. Motivația
Da, sună a clișeu; știm cu toții ce e motivația, că e importantă și că e tot ce avem nevoie ca să avem succes, bani, case și mașini.
În primul rând, că să definim exact acest concept ar însemna să favorizăm în mod implicit un psiholog în detrimentul altuia, pentru că există aproximativ 140 de definiții ale motivației (Kleinginna, 1981) sau, cel puțin, atâtea erau pe-atunci; acum, sigur le-am pierdut numărul.
Dar noi vom vorbi despre motivație din perspectiva supraviețuitorului Victor Frankl care a reușit, odată eliberat, să își refacă viața pe toate planurile și chiar să promoveze o nouă formă de psihoterapie, anume logoterapia (metodă ce se concentrează pe viitor și pe sensurile la care va ajunge pacientul în viitor). Tot ceea ce prezintă în terapie a aplicat și învățat în lagăr, și anume faptul că motivația de a-și revedea persoanele dragi (nu știa că soția murise) și de a publica manuscrisul din mintea sa l-a determinat să facă față adversităților acelui mediu. Chiar dacă a ajuns să fie un concept mitizat, cu siguranță cu toții simțim concret ce ne motivează și, dacă asta a reușit să ajute oamenii să reziste unor asemenea orori, cu siguranță că ne va ajuta și pe noi să ne depășim limitele.
În concluzie
Dacă ar fi să reținem ceva din rândurile scrise mai sus și din povestea vieții lui Victor Frankl, morala ar fi următoarea: problemele noastre sunt insignifiante în comparație cu ce au trăit alții înaintea noastră; și totuși, ei au reușit să se adapteze, au descoperit că cel mai bun loc în care te poți retrage e propria ta minte și că motivația de a face ceva pentru cineva sau pentru ceva anume ne poate împinge dincolo de limitele propriei percepții.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
