skip to Main Content

Într-o călătorie prin Canada, am întâlnit un om care mi-a spus: „Tot citesc despre cât de importante sunt îmbrățișările pentru sănătatea mintală. În familia mea, nimeni nu îmbrățișa vreodată pe cineva. Rudele nici măcar nu se atingeau între ele, așa că și eu am ajuns să urăsc atingerile altora. Dar copiii mei se cațără pe mine, iar asta îmi face pielea de găină. Chiar și așa, mă forțez să-i țin în brațe și să le fiu aproape. În felul acesta, mă bucur că le pot oferi ceea ce au ei nevoie, chiar dacă nu mă simt bine când fac asta.“

Una dintre căile prin care părinții își arată iubirea pentru copiii lor este aceea de a-i lua în brațe și a-i face să se simtă acolo ca într-un cuib plin de afecțiune și siguranță. E unul dintre primele lucruri pe care le facem pentru cei mici, imediat cum se nasc. Suntem încurajați să procedăm așa. Cercetările întreprinse pe puii de maimuță ne-au dovedit că, dacă aceștia nu primesc niciun gest de afecțiune fizică, se întâmplă chiar și să moară.

Să ții în brațe un copil înseamnă să-i satisfaci o nevoie primară; iar când îl privezi de așa ceva, îi cauzezi niște răni psihologice persistente.

Chiar dacă în copilărie îi fuseseră refuzate îmbrățișările, omul acela din Canada făcuse un legământ neprețuit: să-și îmbrățișeze copiii și să-i țină aproape. Era conștient de vechile tipare din copilăria lui și făcea eforturi pentru a le schimba din mers, pe măsură ce-și creștea copiii.

Numai că omul acela cunoscuse și rușinea. Chiar dacă la nivel cognitiv el știa că nu-i adevărat, în adâncul sufletului încă mai credea că, dacă ar fi meritat mângâierea părintească, ar fi primit-o. Să nu uiți niciodată: faptul că nu-ți atingi sau nu-ți îmbrățișezi copilul îi provoacă acestuia un sentiment de nevrednicie.

Alți oameni care au fost privați în copilărie de ocrotire părintească și mângâieri au, dimpotrivă, o reacție opusă. Canadianul acela se obliga în mod conștient să rămână în contact cu copiii săi. Dar alte persoane vor constata că nu se pot desprinde fizic de copiii lor, simțind o nevoie insațiabilă de a-i mângâia cu duioșie.

Ambele tipuri de părinte au nevoie să găsească echilibrul. Trebuie să înveți cum să distingi nevoile tale de iubire și atingere de nevoile copiilor. Ironia vieții este că deosebirile de natură lingvistică se percep nu doar cognitiv și fizic, ci și emoțional. Când cineva te întreabă „Pot să primesc o îmbrățișare?“ (și tu îl îmbrățișezi), senzația e cu totul alta decât atunci când îți zice „Pot să-ți dau o îmbrățișare?“ (și te îmbrățișează). Privite din exterior de către un observator obiectiv, cele două acțiuni par identice. Însă pentru actorii scenei, rezultatele sunt cu totul diferite. Iar pentru cineva încă fraged, care nu recunoaște diferențele, situația poate fi realmente derutantă.

Când ești îmbrățișat și gestul acesta servește nevoilor tale, se cheamă că ți s-a umplut sufletul de bucurie. Dar când ți se cere o îmbrățișare și gestul acesta nu servește nevoilor tale, s-ar putea să sfârșești golit emoțional. Dacă mai ești și copil pe deasupra, vei rămâne, în plus, cu o senzație clară de repulsie.

Copilăria care nu ne lasă în pace

Am avut în terapie pe vremuri o fetiță a cărei mamă era alcoolică. Ori de câte ori se îmbăta, mama obișnuia să-și pună capul în poala fiicei sale de 8 ani, insistând să fie legănată. În prezent, fetița aceea este femeie în toată firea, dar abia începe să se elibereze de scârbă, când cineva care o îndrăgește vrea s-o ia în brațe și s-o simtă aproape. Și nici nu are copii.

Cei mici pot fi umiliți în numeroase alte feluri. Dar, cum toate au un preț, copiii care au fost pângăriți într-un fel sau altul sfârșesc prin a crede că ființa lor nu merită iubire. Ajung să se convingă că nu sunt vrednici de iubire.

℗PUBLICITATE



Dacă-i spui copilului tău că el e problema vieții tale… dacă-i spui că nu suporți să-l vezi în fața ochilor… că îți dorești să nu se fi născut vreodată… sau că e „un copil rău“… atunci să știi că cel mic, când se va uita la tine, nu va vedea că ți-ai pierdut controlul și că, de fapt, nu vrei să-i spui toate monstruozitățile acelea. E doar un copil, nu-i un adult matur! Din contra. Copilul va crede fiece ocară pe care i-o arunci și va pune la inimă fiecare vorbă rea de-a ta. Mintea lui va gândi că, dacă ar fi fost demn de iubire, tu nu te-ai fi simțit așa de rău în preajma lui și n-ai fi spus toate vorbele acelea blestemate. În consecință, mica făptură inocentă se va convinge până în adâncul ființei sale că nu merită să fie iubită. Odată ce asta se întâmplă, copilul va deveni avid de iubirea ta. Și, ca toți copiii care nu se simt iubiți acasă, va întâmpina grozave dificultăți în a-și face prieteni și în a-și clădi relații sociale pozitive. Va crește cu credința că, numai din vina sa, nu a primit iubirea părintească. Și că există ceva dezgustător în toate fibrele sale, care te-a făcut pe tine, adultul cel mai apropiat, să-i refuzi iubirea. Cu aceiași ochi, se va uita în jurul său și… va considera că toți cei care l-au plăcut vreodată au fost niște oameni pe care el i-a păcălit să-l creadă bun. După care, precaut, îi va ține la distanță. De acum, apropierea emoțională nu va mai fi posibilă pentru mica ființă. Așa că, la maturitate, va prefera scurte relații arzătoare, fiindcă doar pentru scurte perioade va reuși să-și ascundă rușinea că-i un impostor care nu merită iubit.

Și va mai exista o consecință… Când va sosi timpul să plece din casa părintească, îi va fi foarte greu. Încă va mai tânji după iubirea ta și încă se va mai teme de necunoscuții pe care urmează să-i întâlnească în lumea largă. Motivul pentru care încă mai jinduiește după iubirea mamei sau a tatălui e acela că n-a primit niciodată iubirea aceea sigură de care inima sa avea nevoie ca să bată liniștită. Așa că mai stă pe lângă tine, tot sperând că partea aceea lipsă din viața lui va apărea, cumva, până la urmă.

Puterea iubirii necondiționate

Nevoia aceasta de iubire părintească e, prin definiție, una primară. Și nu poate fi satisfăcută decât de către părinți! Mulți dintre cei care se duc la terapie se află acolo tocmai pentru ca să-și împlinească această nevoie care-i macină pe dinăuntru. Într-o terapie de succes, terapeutul joacă – pentru client – rolul părintelui. Procesul se numește „transfer“. Atunci când se petrece, clientul își poate vedea satisfăcută nevoia aceea de demult. Iar când încheie terapia, asta se întâmplă fiindcă a evoluat până dincolo de nevoia lui intensă de a fi ocrotit de un părinte care n-a fost niciodată acolo pentru el.

Dacă-i oferi copilului tău iubire necondiționată când e mic, va căpăta încrederea că e demn de a fi iubit. Și, când vine vremea, va fi în stare să plece din casa părintească având în suflet mai multă siguranță. Asta înseamnă că va avea capacitatea de a-și întemeia noi relații profunde și, în același timp, va continua să rămână apropiat emoțional de tine.

Iubirea necondiționată sună astfel: „Te iubesc, fără să te țin în strune, indiferent cum te porți tu. Asta nu înseamnă că-ți accept orice comportament, ci că te accept întotdeauna pe tine, ca persoană.“

Din cauza trecutului, e posibil ca tu să nu-i poți oferi copilului tău, în mod automat, o iubire necondiționată. Totuși, nu te autoflagela din cauza asta. Trebuie doar să ai veșnic în minte această problemă. Pentru ca, întotdeauna, să faci distincția între ființa umană pe care o ai în față și comportamentul pe care ea îl etalează. Exercițiul acesta de vigilență nu e departe de ceea ce ai învățat să faci, dacă ai trăit în aceeași casă cu un alcoolic. Adică te-ai obișnuit să distingi omul de boala lui.

Nu pot accentua destul cât de grave sunt repercusiunile, în caz că-i pui copilului porecle sau îi ridiculizezi comportamentul. Rezultatul e devastator. Faptul că ți-ai pierdut controlul (indiferent de cauză) nu poate fi o scuză acceptabilă pentru că, mai apoi, l-ai umilit pe copil în felul ăsta. Gândește-te la propria copilărie și la cum te simțeai tu, când părinții te îngropau prin cuvinte și te făceau să te simți ca un nimic. Dacă poți păstra vie în minte senzația ta cumplită de atunci, asta te va ajuta să-ți pui lacăt la gură când te enervezi.

Extras din cartea Mai bun decât părinții tăi.

Dr. Janet Geringer Woititz a absolvit Antioch College, după care a finalizat un program de masterat la Montclair State University și a obținut diploma de doctor în educație la Rutgers University. Încă de la începutul carierei, a fost preocupată de psihologia adulților care au crescut într-o familie cu un alcoolic.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0