fbpx
skip to Main Content

Vârsta nu te protejează de iubire, dar iubirea te protejează, într-o oarecare măsură, de vârstă. — Anaïs Nin

Este psihoterapeutul care a pornit (R)Evoluția Relațională în România și omul care a scris Revoluția iubirii

Gáspár György este ferm convins că putem învăța să iubim indiferent de vârstă. Că nu ne putem iubi noi pe noi mai mult decât ne-a iubit cineva vreodată. Și că ne naștem dintr-o relație, suntem răniți într-o relație și ne vindecăm printr-o relație.

Într-o toridă zi din august am stat de vorbă „la rece“ cu Gáspár, despre vârstele iubirii, proiecțiile noastre în cuplu și încăpățânările noastre în dragoste. 

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, relațiile noastre sociale devin mai bune – ne arată studiile. Pentru că avem mai puțini factori de stres, pentru că devenim mai empatici etc. Ce se întâmplă cu relațiile noastre de iubire? Este iubirea mai bună pe măsură ce trece timpul, ca vinul, sau doar se „oțetește“?

Eu cred că la fel ca în cazul relațiilor sociale, relațiile de iubire capătă calitate, pentru că suntem noi ceva mai șlefuiți, pentru că avem mai multă experiență de viață, pentru că ne dăm seama ce contează mai mult sau mai puțin. În timp, devenim un pic mai conștienți de valoarea noastră și de nevoia noastră, dar, din păcate, nu suntem dispuși, în adevăratul sens al cuvântului, să facem schimbări pentru a fi iubiți. 

Pe mine asta mă surprinde foarte tare, că există o mare diferență între ce spun oamenii declarativ, la capitolul iubire, și ce fac, cât de mult sunt dispuși să riște. După o anumită vârstă nu mai ești dispus să riști atât de mult în numele iubirii sau pentru iubire pe cât ai fi făcut-o până la vârsta de, să zicem – să ne legăm de cifra asta de care s-a legat și Freud – 40 de ani. 

Aici e marele meu regret ca terapeut, că nu există această deschidere a minții umane de a spune „Vreau să aflu despre mine cum am învățat să iubesc în copilărie“; „Cum am învățat în adolescență sau în relațiile mele importante?“; „Cum au iubit părinții mei?“; „Cum au iubit bunicii mei?“. Pentru că ei ne transmit niște modele, fără doar și poate, și modelele lor influențează foarte mult felul în care ne trăim viețile, mai ales în situații de criză.

Adică iubim ca părinții și bunicii și străbunicii noștri?

Exact. Și iubim mult prea puțin așa cum am putea noi iubi, iar asta pentru că nu avem nici disponibilitatea, nici practica necesară, pentru a descoperi ce înseamnă pentru noi iubirea. Adică facem o serie de lucruri pornind de la ceea ce am văzut, de la ceea ce ni s-a transmis, de la ceea ce aflăm în continuare, dar nu de la ceea ce ne dorim noi cu adevărat. Nu există exercițiul ăsta, să ne dăm seama care e nevoia noastră. 

Undeva pe la 5-8 ani, ne facem o așa-numită „hartă a iubirii“ în virtutea căreia ne căutăm partenerii de viață – spun specialiștii. E posibil, totuși, să ne reconfigurăm traseul acesta?

Teoretic, e posibil orice. Și e adevărat că undeva în jurul perioadei ăsteia de preadolescență, în special fetele, dar și băieții, încep să fantasmeze – odată cu ieșirea din complexul lui Oedip și al Electrei  –  la viața adultă. Și aceste hărți sau scheme mi se par al naibii de periculoase, pentru că acolo, la vârsta respectivă, nu ai capacitatea necesară de a cuprinde din punct de vedere cognitiv, mental, tot ce înseamnă viață, familie, copii. Și, din păcate, la vârsta asta, fetele își imaginează cum vor fi soții, cum va fi rochia de mireasă, cum va fi familia, câți copii vor avea, ce meserie vor avea și toate informațiile nu se bazează pe nevoile personale, ci pe povești, pe filme, pe desene animate. Și ajungem la vârsta adultă și ne întrebăm de ce e suferința atât de mare? Pentru că e o mare discrepanță între ce am visat, ce spun eu că îmi doresc declarativ, fără să fie, de fapt, cu adevărat ce îmi doresc, și ce se întâmplă în viața mea. 

Eu cred că toate schemele astea pot fi schimbate, doar că e nevoie să ne asumăm procesul de restructurare a lor. Și asta înseamnă că e nevoie să mă întorc suficient de mult în trecut, să văd cum am ajuns eu la dorința asta? Cumva, e nevoie să ne adresăm niște întrebări care ne scot din zona noastră de confort. Și în secolul XXI oamenii nu vor să se simtă inconfortabil, mai ales atunci când vine vorba de relația cu propria persoană, pentru că, oricum, e viața atât de complicată și de dificilă, încât te poți simți inconfortabil la fiecare pas. Și atunci, pentru că nu punem sub semnul întrebării aceste hărți sau aceste tipare, ele ne influențează viața și, din păcate, produc multă, multă, nefericire. 

Mă gândesc și la faptul că, uite, sunt fete, băieți, de 5-8 ani, să rămânem la vârsta aceasta, deși cred că lucrurile se extind pe o plajă mai mare de vârstă, care își imaginează  – în cazul fetelor –  că se vor căsători cu un bărbat.  Dar dacă fata respectivă are o altă orientare sexuală și ea, de fapt, deep down își dorește altceva? Dar se căsătorește cu un bărbat, pentru că asta îi spune cultura, pentru că e vocea aceasta din interior care îi spune tu vei fi fericită când te va duce la altar prințul, care nu vine pe cal, dar vine pe-o motocicletă cool, și probabil că ea va face asta în prisma fanteziei respective și va fi nefericită toată viața. Pentru că emoțiile ei, corpul ei, trăirile ei își doresc altceva, dar acolo, la vârsta respectivă, n-a putut să identifice aceste nevoi, pentru că fie nu erau, fie erau foarte puțin dezvoltate.

Din punct de vedere sociologic, vorbim despre generații, și specialiștii încă nu s-au pus de acord dacă o generație durează 30, 20, 10 ani sau mai puțin. Am putea vorbi despre niște generații ale iubirii? Despre niște vârste ale iubirii, care nu coincid neapărat cu deceniile 2, 3, 4… din viețile noastre?

Sunt teorii care spun că în funcție de vârstă iubim într-un anumit fel, pentru că avem anumite nevoi. Și au sens teoriile acestea pentru mine, dar mai degrabă, cred în niște teorii mai complicate de-atât, care spun că noi iubim în funcție de cum am fost iubiți. Și în funcție de ce s-a întâmplat în primii 2-3 ani de viață. Cred foarte mult în capacitatea creierului uman de a-și forma niște tipare, niște rețele, niște șabloane, în funcție de primele experiențe. Iar experiențele timpurii, indiferent de ce facem, cred că vor avea un efect foarte mare asupra alegerilor, obiceiurilor, comportamentelor noastre de mai departe. Deci, cred că mai degrabă depinde de aceste prime experiențe timpurii și după aceea, de felul în care noi permitem ca iubirea să ne influențeze. Oamenii pe care-i întâlnim pe parcursul vieții și care se apropie suficient de mult de noi din punct de vedere afectiv, fizic, erotic, ne pot schimba aceste șabloane pe care le-am dezvoltat în copilărie, dar pentru asta e nevoie de experiențe repetate și de timp. Și e nevoie să-ți permiți să te întâlnești și cu un disconfort. Într-o primă fază nu te simți confortabil când partenera o să-ți ofere atenție și disponibilitate, dacă creierul tău a învățat că iubirea te ține la distanță și că nu te poți apropia.

Așa că nu cred că ține de decada în care ne aflăm, mai ales la vârstă adultă, ci mai degrabă de experiență și de cât de mult am vindecat din traumele din copilărie. Pentru că sunt ferm convins că atunci când alegem în materie de cuplu și iubire, nu alegem cu inima, așa cum oamenii ar crede, ci mai degrabă, alegem pornind de la experiențele noastre timpurii, de care nu suntem conștienți și alegem pornind de la ceea ce inconștient știm că înseamnă să dăruiești și să primești iubire. 

Și un alt lucru pe care-l observ și am scris despre asta mult și-n Suflete de sticlă, este că dacă îi întreb pe adulți ce fel de iubire își doresc, cu toți îmi vorbesc despre o iubire matură, înțeleaptă, aparte, acea iubire care le-a lipsit în copilărie. Dar dacă le analizăm cu atenție comportamentele și alegerile, ei fac din nou și din nou aceleași alegeri, care, cumva, nu le oferă altceva decât posibilitatea de a-și retrăi o copilărie tristă, definită de neglijență, de abuz, de indiferență. E foarte ciudat mecanismul acesta, combinația aceasta de biologie, cu psihologie, cu experiență, conștient, inconștient. 

Ce criterii avem, ce diferențe sunt între modurile în care alegem sau lăsăm să vină spre noi iubirea la anumite vârste? 

De exemplu, la vârsta de 20 și un pic de ani, o femeie va spune că își dorește un bărbat puternic, arătos, influent. S-ar putea ca peste 10-20 de ani să aibă alte criterii, să spună că își dorește un bărbat care să o aprecieze, care să creadă în feminism, s-ar putea să vadă lucrurile diferit. Însă toate astea sunt doar aspecte cognitive și ușor superficiale. Ele reprezintă vârful icebergului relațional. Icebergul e mult mai adânc, aici sunt adevăratele criterii, adevăratele șabloane pe care creierul le-a dezvoltat în copilărie. Pentru că noi, terapeuții relaționali, credem foarte mult că sensul unei relații de iubire sau de cuplu e de a crește și de a ne vindeca. De a ne dezvolta acele abilități, trăsături, părți care nu au putut fi dezvoltate în copilărie și de a ne vindeca traumele, vânătăile psihologice, emoționale și așa mai departe. Și, din păcate, creierul are un obicei foarte pervers: refuză să primească bunătățile psihologice din partea unei persoane care ți le oferă ușor. La început creierul respinge iubirea adevărată, pentru că  nu știe ce înseamnă asta, nu are o familiaritate pe genul acesta de interacțiune. Creierul meu vrea să îmi fie satisfăcute nevoile respective de către o persoană care într-o primă fază nu vrea sau nu poate să le satisfacă (exact cum a fost cu părinții, în copilărie), pentru că am nevoie să retrăiesc ce-am trăit în copilărie, în speranța unui final diferit (fericit). 

Și dacă în copilărie am avut o familie funcțională, niște părinți iubitori și calzi și am învățat modele bune?

Oricât de funcțională ar fi fost familia și oricât de calzi ar fi fost părinții mei, nimeni nu vine din copilărie, din casa în care a crescut, fără să aibă niște lipsuri, niște goluri, pe deprinderi, pe abilități. Nu cred că cineva i-ar putea oferi copilului un parenting „atât de perfect“. Probabil că acolo unde părinții au fost prea prezenți a lipsit spațiul. A lipsit posibilitatea copilului de-a se manifesta pe sine, de a face greșeli, de-a o da în bară. Și atunci, probabil că la vârsta adultă, un astfel de individ se va îndrăgosti din nou de parteneri de tip control freak, care într-o primă fază sunt foarte charismatici și foarte generoși și foarte ofertanți, ca după aceea să aibă nevoie individul care s-a îndrăgostit de un astfel de partener, ca acesta să se transforme. Cred că criteriile cele mai importante în baza cărora ne alegem partenerii au de-a face cu plusurile și minusurile părinților noștri, cu plusurile și cu minusurile noastre. Când țin cursuri, când lucrez cu psihologii care urmează să fie terapeuți de cuplu și vorbim despre aspectul acesta, le vorbesc foarte mult despre teoria Imago, care spune că undeva în creierul nostru, în subconștient, există această imagine, care cuprinde plusurile și minusurile îngrijitorilor noștri, dar și plusurile și minusurile noastre. Și atunci când mă îndrăgostesc, creierul mă încurajează să mă apropii de o persoană care cumva mă face să mă simt cum m-au făcut părinții și îngrijitorii să mă simt în copilărie și o persoană care are acele deprinderi care mie îmi lipsesc. Și o vreme mă folosesc de deprinderile partenerului, pentru că o să am impresia că suntem una și aceeași persoană. După care o să mă frustreze faptul că tu ai acele deprinderi, eu nu le am, și de aici vor apărea certurile. Și dacă ne uităm iar la cum se schimbă iubirea în timp, noi, terapeuții de cuplu, terapeuții relaționali Imago, credem foarte mult că iubirea are mai multe etape. Prima etapă este îndrăgostirea romantică, ce are de-a face cu toate criteriile mai degrabă inconștiente. Mesajul cheie în îndrăgostirea romantică este „te iubesc, pentru că am nevoie de tine“, am nevoie de tine, ca să mă vindec, am nevoie de tine, ca să funcționez mai bine, am nevoie de tine, să fiu din nou un întreg. Helen Fisher spune că atunci când ne îndrăgostim, creierul nostru produce hormonul numit feniletilamină și, amuzant, mi se pare mie, e că creierul nostru nu poate produce sau tolera acest hormon mai mult de 2-3 ani. Deci, îndrăgostirea romantică e posibilă, natura își face treaba, dar după aceea depinde de noi. Și urmează a doua etapă pe care în teoria Imago o numim lupta pentru putere, eu o numesc lupta pentru iubire în Revoluția iubirii – mi se pare că nu avem nevoie de atât de multă putere, pe cât avem nevoie să fim văzuți, să fim apreciați, simțiți și așa mai departe. Doar că în această etapă de luptă pentru iubire, trăim, pe de o parte, pierderea faptului că ieșim din iubirea romantică (nu mai sunt fluturi în stomac, nu mai sunt palpitații, nu mai e toată acea nebunie simbiotică care exista și efectiv trăim o pierdere) și, pe de altă parte, în această etapă de luptă pentru iubire ies la iveală și toate mizeriile, toate strategiile nesănătoase pe care le-am văzut la părinții noștri. Acum începem să luptăm la modul serios pentru a ne fi respectate drepturile, pentru a primi ceea ce nu ne dă partenerul, ceea ce nu ne-au dat părinții și aici scoatem armele psihologice la suprafață, aici luptăm. Și aici, din punctul meu de vedere, se poate produce minunea. Aici se produce alchimia, aici putem conștientiza, aici putem înțelege, pentru ca după aceea să ajungem în cea de-a treia etapă, „nirvana“ relațiilor, interdependența sănătoasă, iubirea matură. 

Oamenii când se îndrăgostesc, când sunt în prima etapă, au impresia că sunt în ultima. Abia în etapa a doua putem învăța, putem crește, dar după o anumită vârstă, oamenii nu vor să crească.

Nu vor sau nu pot?

℗PUBLICITATE


Cred că acest nu pot e o formă foarte frumoasă de a ne păstra empatia față de ei, dar ce văd eu în cabinet de multe ori e că se încăpățânează și nu vor.

Ei vin la mine când sunt în cea de-a doua etapă, cu așteptarea ca celălalt să se schimbe. Nu vin cu așteptarea ca eu să mă schimb, să aflu ce înseamnă iubirea pentru mine, cum m-au iubit părinții, cum știu eu să iubesc, pentru că de asta ar fi nevoie în etapa asta.  Și nu poți să sari peste această a doua etapă, pentru a ajunge la interdependența sănătoasă. Dacă sari peste etapa asta, n-ai crescut, nu te-ai vindecat. Aici se produce compatibilitatea, din punctul meu de vedere, în cea de-a doua etapă. Oamenii au impresia că sufletul pereche îl găsești întâmplător pe stradă și poate că unii dintre ei au norocul ăsta, dar cred că sunt mult prea puțini și nesemnificativi din punct de vedere statistic, însă aici ne putem șlefui personalitatea, ne putem adapta, ne putem ajusta, ne putem regla comportamentele și acțiunile, în așa fel încât să devenim partenerii de care relația are nevoie pentru a merge mai departe. Dacă nu facem asta, partenerii pot rămâne împreună, dar nu mai sunt conectați din punct de vedere psihologic și emoțional. Pe ei, în etapa de îndrăgostire romantică i-a conectat nu iubirea, ci această atracție foarte puternică. Și cu cât e mai puternică chimia, cu cât e mai mare atracția, cu atât e un indicator mai mare pentru mine ca terapeut, că traumele sunt mari. Atracția se face pe paliere de vulnerabilitate, de fragilitate. În momentul în care îndrăgostirea se produce foarte repede, în momentul în care intensitatea este foarte mare, acesta nu este un indicator de sănătate relațională. Și cu cât o să fie atracția mai puternică aici, cu atât o să le fie mai greu în a doua etapă, pentru că cei care au o atracție foarte, foarte puternică în etapa de îndrăgostire romantică își pot scoate ochii la propriu ulterior.

În etapa de îndrăgostire romantică spui te iubesc, pentru că am nevoie de tine, în etapa de interdependență sănătoasă partenerul care și-a găsit sufletul pereche spune am nevoie de tine, pentru că te iubesc și te iubesc pe Tine.

Un studiu arăta că, în funcție de vârstă, vorbim despre 5 ingrediente esențiale pentru o relație de succes: la o vârstă mai înaintată, importante sunt onestitatea, comunicarea, compania, respectul și atitudinea potrivită. Până la mijlocul vieții vorbim despre dragoste, comunicare, încredere, atracție și compatibilitate. Care ar fi după părerea ta, niște ingrediente necesare, nu neapărat și suficiente, pentru iubire, indiferent de vârstă? 

Eu cred că toate ingredientele acestea enumerate au sens și ele definesc diferitele fațete ale unui diamant care ar putea reprezenta iubirea, doar că la diferite vârste, lumina cade altfel. Asta nu înseamnă că la 60 de ani elementele care au contat la 40 de ani nu contează, doar că apreciezi și mai multe aspecte. 

Da, comunicarea este esențială, și oricât de mult am crede noi, oamenii moderni, că știm să comunicăm, stăm foarte prost la acest capitol. Știm să comunicăm atâta vreme cât nu avem de purtat conversații dificile, dar imediat ce e un subiect mai sensibil, nu știm să comunicăm. Nu știm să ascultăm, uităm că, de fapt, comunicarea nu înseamnă doar să transmitem un mesaj. Și nici măcar când transmitem mesajul nu depunem efortul de a sta și de a ne gândi și de a-l prelucra puțin, de a-l edita, astfel încât celălalt să poată să-l audă. 

Este foarte important și angajamentul, să am acel commitment față de relație: să nu vin cu amenințarea, din nou și din nou, că voi pleca. Asta nu e bine nici pentru mine, nici pentru celălalt, nici pentru relație. Nu e bine pentru mine, pentru că sunt tot timpul cu hainele în valiză și plec-nu plec, celălalt trăiește cu garda sus, că va fi abandonat, în mod constant, iar relația dintre noi doi, care e un element la fel de viu din punctul meu de vedere, ca și persoana celor 2 parteneri, are de suferit. Angajamentul înseamnă să îmi asum ca pentru o anumită perioadă de timp – să spunem 10 ani, sau, dacă mi se pare prea mult, 2 ani – să stau în relația asta. Sigur că nu știu ce se poate întâmpla, dar atunci când știi că ceva se încheie, ești un pic mai vigilent, mai prezent, mai atent, decât atunci când ai senzația că toată viața vei rămâne în acea relație. 

La capitolul angajament mai e un aspect de care nu se vorbește în România – ieșirile din relație. Oamenii au impresia că exit-ul din relație e prin infidelitate sau despărțire: nici vorbă. O ieșire din relație este parentingul – în momentul în care îmi duc mai multă energie în interacțiunea cu copilul și prea puțină în interacțiunea cu partenerul de viață. O altă ieșire din relație pe care o folosim mulți dintre noi este munca. Atunci când stăm prea mult pe social media, când citim prea mult, când ne uităm prea mult la televizor, când facem sport prea mult, când povestim cu prietenii noștri mai mult decât povestim cu partenerii de viață – toate acestea sunt ieșiri din relație.

Încrederea – este un alt ingredient esențial. Încrederea se referă la sentimentul pe care-l am când știu că dacă tu, partenera mea, iei o decizie, nu o iei bazându-te doar pe nevoile tale, ci, înainte de a da un răspuns, chiar dacă nu m-ai întrebat, cântărești ce înseamnă asta pentru mine, ca partener. 

Mai e nevoie de un soi de conectare emoțională (una ușor puerilă) – zi de zi să fie momente și mici lucruri care să mă ajute să mă apropii emoțional de tine. Tot aici includem ritualurile care există între parteneri. Momentul în care se întâlnesc, se pupă, se îmbrățișează. Și aici, trebuie să știm că e nevoie de un sărut de minim 6 secunde și de o îmbrățișare de minim 20 de secunde. Sunt foarte multe studii care arată asta. De curând am citit un studiu din Germania, care arată că acei bărbați care își sărută partenerele în fiecare zi, înainte de a merge la serviciu, minim 6 secunde, vor câștiga mai bine, vor avea mai puține probleme cardiace, vor fi mai de succes din punct de vedere profesional. 

Când vorbesc despre conectarea ușor puerilă, mă refer la a face ceva împreună, dar să nu fie ceva mega-intelectual, să nu vorbim despre finanțele familiei sau asigurări de viață, să ne prostim un pic, să ne întâlnim la alte dimensiuni: ludicul din mine să întâlnească ludicul din tine. 

Mai cred că e nevoie constant de apreciere și admirație într-o relație de iubire. Și aici noi stăm rău la acest capitol, pentru că ni se par americănisme, chestii superficiale, inutile. Studiile de specialitate ne arată foarte clar că în momentul în care eu mi-am dezvoltat această abilitate, de a te aprecia pe tine și de a admira ce faci, felul în care arăți, te exprimi și așa mai departe, asta ne ajută să menținem flacăra pasiunii vie. 

Mai e foarte important să fim atenți la nevoile partenerului, nevoi pe care nu le exprimă întotdeauna așa cum ne-am aștepta. E (și) de datoria mea ca partener să traduc, să decodific ce vrei să spui. Cumva să încercăm să identificăm aceste lucruri pe care celălalt nu le poate verbaliza foarte bine din diferite motive și să ne asumăm că „starea ta de bine ține și de mine“. Și, din păcate, există în psihologia zilelor noastre această lozincă – fii bine cu tine și totul va funcționa! – și sună bine, sună interesant, dar mi se pare că sună și extrem de păcătos. Ne încurajează să mergem în cultura individualismului, să cred că îmi sunt suficient, că nu am nevoie de nimeni, ceea ce nu e în regulă.

Ipoteza că „dragostea durează 3 ani“ are, înțeleg, un fundament științific. Presupunând că găsim iubirea, cam care este speranța ei de viață în diferite etape din viața noastră – la 20, 30, 40 de ani?

Cred că lucrurile depind mai mult de comportamentele în care se implică partenerii, nu neapărat de vârsta acestora. Așa cum spuneam, relația, din punctul meu de vedere, e vie. Și ea va crește, se va dezvolta, dacă noi ne vom implica într-o serie de comportamente care să hrănească relația respectivă. Dacă voi ignora relația, dacă o transform într-un coș de gunoi, atunci, încet și sigur, ea se va stinge. Cred că maxim 2-3 ani durează îndrăgostirea romantică, după care avem posibilitatea de a descoperi ce înseamnă adevărata iubire. Etapa de îndrăgostire romantică e etapa în care proiectăm foarte mult. Voi transfera asupra ta tot ceea ce ai și tot ceea ce nu ai. Și dacă la sfârșitul etapei de 2-3 ani ești foarte diferită de persoana pe care eu mi-am imaginat-o, relația se va încheia. Dacă nu ești atât de diferită și ești dispusă să te identifici cu o parte din proiecțiile mele, va putea continua. Noi o să rămânem într-o relație pentru că ceva foarte puternic ne leagă: pentru că tu mă faci să mă simt cum m-am simțit în copilărie, și eu te fac să te simți cum te-ai simțit în copilărie. De aceea, dacă există și această compatibilitate, este atât de greu să închei o poveste de iubire. 

Vârsta are avantajul că îți aduce înțelepciune (deși, unii dintre noi doar îmbătrânim), pe de altă parte, vine și cu setul de traume, pe care le tragi după tine de-a lungul vieții. Ne ajută sau ne împiedică vârsta să iubim mai frumos, mai profund?

Cred că ne poate ajuta, dar cu această condiție: de a ne fi vindecat o parte din zbuciumuri, din traumele din copilărie. Pentru că dacă nu, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne vom acri din ce în ce mai tare, vom fi din ce în ce mai puțin generoși cu noi, cu celălalt, vom deveni niște „murături“, în sens metaforic – nici mie nu mi-e ok cu mine, dar nici celor din jur. Sunt multe lucruri care se complică dacă pe parcursul vieții nu am avut experiențe suficient de intime și de profunde, încât să vindecăm câte ceva.

În viața unui copil avem vârsta de 2 ani, apoi preadolescența și adolescența, care sunt și ele dificil de gestionat. Când este vorba despre iubire, ce astfel de etape dificile, critice avem?

Sunt ipoteze care spun că după primii 2-3 ani e un moment dificil, pentru că s-ar face trecerea asta de la îndrăgostirea romantică la lupta pentru putere sau pentru iubire. Sunt unii care spun că după 7 ani de relație s-ar putea iar să fie un moment dificil, și ne legăm de faptul că pe la 6-7 ani merg copiii la școală și e o altă pierdere semnificativă și o schimbare majoră. Și alții mai spun că pe la 14 -15 ani de relație s-ar putea să fie, iar, un hop, și sunt unele voci care leagă acest hop de criza vârstei de mijloc, care apare și la bărbați și la femei – femeile își dau seama pe la 40 de ani că ele contează și din punct de vedere profesional, nu doar matern, și atunci se duc spre profesie, iar la bărbați e invers. Criza bărbatului pe la 40 de ani e reprezentată de faptul că își dă seama că are o situație financiară suficient de bună, a făcut suficient de mulți bani și vrea să pună un accent mai mare pe relații. De aceea, infidelitatea devine o amenințare mai semnificativă la vârsta respectivă. Deci, sunt niște cifre de care cumva ne putem lega, dar cu foarte multă precauție. 

Helen Fisher (din nou) spune că iubirea romantică e foarte dificil de controlat, e ca o febră care vine și pleacă, indiferent de voința noastră. Și tot ea crede că 40-60%  din cine suntem și cum ne comportăm ține de biologie. Dat fiind că biologia ne sabotează de la o vârstă încolo, crezi că poți „să ai febră“ la orice vârstă?

Eu sunt ferm convins că da. Cred că avem această capacitate de-a ne îndrăgosti, dacă nu suntem într-o depresie foarte mare, indiferent de vârsta pe care o avem și, se pare că, indiferent de diferența de vârstă între noi și „obiectul“ iubirii noastre.

Simona Calancea

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Back To Top
×Close search
Caută