fbpx
skip to Main Content

Lăsând la o parte alte dureri existențiale bărbătești de început de an, ne lovesc din plin în cele ce urmează două luni în care „trebuie“ să le oferim toată atenția femeilor din viața noastră. Astăzi mă voi raporta la „luna îndrăgostiților“ sau Februarie, cum i se mai spune, din când în când. 

Cum ne jucăm?

Acu’ depinde de fiecare cum vrea să-și joace cărțile – putem oferi propriu-zis atenție și genera sentimente de siguranță sau iubire sau putem deveni maeștri în „a părea“ că le oferim femeilor din jurul nostru pe toate acestea (de aici și ghilimelele de la început, din jurul lui trebuie). 

Ține, până la urmă, de fiecare ce obiective are în relațiile sociale sau în relația de cuplu. Sau, mai neaoș fie spus, apropo de lozincile populare care trimit către „a nu-ți mânia femeia“ – cum îți așterni, așa dormi. 

Din păcate, în România, Valentine’s Day este cu mult mai iubită decât sărbătoarea populară, Dragobetele. Sensul zilei de 14 februarie (pun aici și 24 februarie, de nostalgie) s-a transformat aproape în totalitate într-unul mercantil, dar să nu ne plângem, am alergat toată luna decembrie după cadouri și fleică de porc. Avem încălzirea făcută.

Tarabele și magazinele plâng de roz-roșu, inimioare de toate mărimile, perne pe care poți imprima pe vecie chipul iubitei sau mesaje profunde care sfidează și cele mai înalte culmi ale dragostei („Nicu + Geta = Love“). Ca bărbat, parcă „trebuie“ să fac ceva, să fiu în rând cu lumea și să nu-mi dezamăgesc iubirea vieții. Peste cadou – obligatoriu și în trend – cina la restaurant. Normal că nu m-am gândit din timp, iar acum dau de restaurante extra-pline (dădeam, când se putea merge… ce noroc pe capul meu anii aceștia!), preparate simandicoase, desigur în ton de roșu (ruladă de sărățele cu foie gras cu reducție de pepene servită cu pipeta) și o supra-cerere la capitolul lumânări (desigur, pentru pus în mijlocul mesei). De agitație, nervi și foială, nu mai spun. Ce să mai, pare fi un adevărat ghid de etalare a iubirii eterne. Dar oare acesta o fi sensul?

De unde vin?

Există multe povești și mituri în jurul ambelor sărbători; cert este că punctele centrale se învârt în jurul sentimentului universal și dătător de viață, iubirea.

Se spune că Valentin, să-i zicem Vali, cum probabil îi spuneau prietenii, preot creștin în formarea sa profesională, căsătorea lumea pe ascuns. Împăratul roman Claudiu, care avea nevoie de războinici (șomaj negativ, cum s-ar spune acum) pentru armatele sale, a observat cu stupoare că bărbaților nu le place munca și preferă să stea cu femeile și copiii lor, în liniștea colibei. Împăratul a vrut să facă „bărbat“ din Vali, așa că i-a propus să devină luptător, însă acesta a refuzat și a continuat căsătoriile, pe motiv că iubirea este dar Divin – nu îl putem contrazice deloc aici. Odată cu refuzul, a fost și încarcerat și omorât. Concluzia – iubirea, sentiment suprem, va dăinui mereu și trebuie celebrată (sau, a doua concluzie, cine se împotrivește sistemului piere; dar să nu o dăm dintr-una într-alta). 

Povestea Sfântului Valentin, din punctul meu de vedere, ne îndeamnă să dedicăm o zi din an introspecției – „Cum mă raportez eu la iubire? Cum îmi dau seama că sunt iubit și că iubesc?“ Sentimentul este atât de puternic înrădăcinat în psihicul nostru, încât rareori ne gândim conștient la el. 

De ce să facem asta? Am auzit, poate prea des în era invaziei literaturii motivaționale, „mulțumește-te cu ce ai“, „trăiește prezentul“, „ai încredere în tine“, „tu singur ești suficient“ (aici poți să trăiești reale drame existențiale, dacă ajungi să crezi asta) – toate acestea sunt un rezultat și în niciun caz un proces de învățare sau construcții care pot fi luate de-a gata. Trebuie să facem „ceva“ pentru a le înțelege sensul întru totul, iar pentru fiecare dintre noi, situația stă cu totul diferit (percepția este subiectivă). Introspecția asupra iubirii este unul dintre exercițiile pe care le putem face pentru a ne da seama de poziția noastră într-un anumit moment și care ne ajută să tragem concluzii potrivite nouă.

Din seria „dacii și romanii“, se spune că Dragobetele se trage de la primii. Este fiul Babei Dochia, fata lui Decebal – un tânăr frumos și care a studiat îndelung arta seducției, cucerea tot ce îi stătea în cale. Simbolic, pe lângă iubire, înseamnă fertilitate, renaștere, speranță, un nou început și găsirea sufletului pereche. Ce îmi vine în minte când aud de această sărbătoare este goana populară după gagici sau „Dragobetele sărută fetele“. Obiceiul spune că fetele alergau către sat, iar în funcție de simpatii, bărbații care le întreceau urmau să fie sărutați de acestea în văzul tuturor. După aceea, depindea de fiecare. Cert este că „era păcat să nu ai parte“ în ziua Dragobetelui, întrucât tot anul nu te mai întâlneai cu iubirea. 

℗PUBLICITATE



Cu așa obicei frumos, de ce să mai pierdem timpul și să ne stricăm genunchii la maratoane și sprinturi?

Ce făceam când eram mici

Știu clar că cele două sărbători nu aveau impactul de astăzi. La grădiniță și în școala generală ne spuneau că trebuie să ne arătăm aprecierea, dacă vrem, față de fata pe care o plăceam. 

Îmi aduc bine aminte cum îmi tremurau mâinile pe ghiocei – era un moment încărcat de emoție, mai ales că făceam publicitate amoroasă de față cu toată lumea. Era ziua din an când apărea un nou catalog – acela al lui „cine o place pe cine?“ Erau momente de vulnerabilitate totală și puritate – știam ce e de făcut și puțin contau, în momentul respectiv, judecata și chicotelile celorlalți. 

Din nefericire, clipele au murit în fașă odată cu înaintarea în vârstă. În adolescență, marcată de un coeficient mai mare de „șmecherie“ decât de vulnerabilitate, cădeam cu toții pradă curentului business as usual. Adică – dacă ai prietenă îi iei ceva, dacă n-ai, încerci să-ți faci. Încercările erau, de această dată, în universul SMS-urilor – cum spuneam, lipsa vulnerabilității nu ne mai permitea așa de ușor să luam inițiative față în față. 

Cum să facem acum lucrurile diferit 

Pandemia și distanțarea socială au fost o pacoste pentru cei fără de partener, dar care și-l doreau – am văzut pe pielea noastră că nu suntem chiar așa de împliniți când trăim singuri (dacă există, vreodată, acest „singuri“).

Am avut multe sesiuni și discuții în sfera relațiilor. Oamenii simt (emoții influențate de credințe) că nu se mai pot conecta unii cu alții „ca altădată“, că „lucrurile s-au schimbat în rău“, că „nu mai găsești bărbați sau femei ca lumea“, „nimeni nu își mai asumă responsabilitatea unei relații“ etc. sau, cel mai des întâlnită în ultimul an și preferata mea, „nu am unde să întâlnesc persoane noi“. Ei bine, există locuri, și nu mă refer aici la Tinder, Facebook sau alte rețele on-line. Nu le exclud, însă, personal, mereu am preferat contextele care oferă posibilitatea întâlnirilor directe. Despre efectele și rezultatele posibile ale folosirii rețelelor on-line pentru a intra într-o relație probabil că voi scrie un alt articol. 

În pandemie, zic eu, au existat contexte în care puteam cunoaște persoane noi – întâlniri în format restrâns, voluntariat, ateliere sau cursuri în persoană (mai ales pentru cultivarea talentelor), cu respectarea regulilor sanitare. Să nu uităm că puteam fi vulnerabili (oameni!) și discuta cu apropiații despre intențiile noastre de a fi cu cineva („care să fie în x, y, z fel). Nu putem lăsa perioadele de genul acesta să „scoată“ toată socializarea din noi. 

Revenind la luna „îndrăgostelii“ – putem să găsim un Valentin care să ne căsătorească în secret sau putem iniția maratoane, poate-poate ne-o pupa cineva (asta ar fi chiar mișto!). Mai important, putem ieși din zona trendului și mercantilului și lucra mai mult cu esența simbolului. Pe scurt, ce pot să fac ca persoana iubită să se simtă împlinită alături de mine sau dacă ea încă nu există, cum pot folosi acest prilej astfel încât ghioceii să ajungă la cine trebuie? Iar dacă aveți nevoie de inspirație, nu ezitați să dezvoltați o relație intimă cu textele de specialitate. O carte poate fi o discuție revelatoare cu marii specialiști în relații. Ca idee, ar merita citite cărți ale unor autori precum: John Gottman, Harville Hendrix, Alain de Botton, Esther Perel și Gáspár György, printre mulți alții.

Andrei Alexandrescu

Andrei Alexandrescu este psiholog acreditat în Coaching Sistemic de International Coach Federation și specialist în analiza comportamentală și psihologie aplicată. A lucrat în diplomație, a condus un grup de firme de consultanță de afaceri și este consultant de management, inclusiv pe domeniile dezvoltării leadershipului, îmbunătățirii relațiilor de muncă și climatului oranizațional. Este interesat de zona responsabilității sociale, sens în care se implică activ în proiecte de voluntariat de la vârsta de 12 ani, mai ales în sprijinul copiilor din medii defavorizate.

Back To Top
×Close search
Caută