Mai întâi, am crezut că va trece neobservată pe lângă noi. Pe urmă, pandemia a bătut la ușa noastră și a trebuit să ne încuiem înăuntru. Așadar, iată-ne acasă de câteva săptămâni bune, ca niște marinari naufragiați care nu știu când va sosi nava salvatoare. Între timp, trebuie să ne aranjăm tabăra ca să supraviețuim. Și, uite așa, descoperim că a fi profesionist, soț sau soție, părinte și prieten pe timp de criză e o aventură în sine. Ca orice aventură, nu se trăiește așa cum ar părea din pozele frumos cosmetizate și publicate pe rețelele de socializare, într-o isterie a autodezvăluirii menită să ne convingă pe noi înșine că trăim bine sau, cel puțin, suficient de bine încât să fim admirați și invidiați.
Dincolo de ușile închise, viața împreună cu familia într-un spațiu închis se resimte foarte diferit. E un amestec de apropiere și iritare, de muncă și timpi morți, de bucurie și frustrare, de confuzie și presiunea unor oportunități pe care nu ne permitem să le ratăm. Pornim în fiecare zi cu planuri mari cu privire la programul pe care o să-l urmăm și descoperim repede că cei mici nu vor să coopereze, întreruperile curg fără număr, sarcini simple ne iau de două-trei ori mai mult decât ne-am așteptat. În ciuda celor mai bune intenții, ne trezim adesea frustrați, la limita răbdării. În plus, internetul abundă acum în idei, sfaturi și materiale (dintre care unele foarte valoroase) cu privire la cum să muncim, să comunicăm, să ne educăm mai bine copiii în perioada pandemiei. Ne suprainformăm, devenim saturați și sentimentul de inadecvare crește. Pare că plutim în derivă, încercând să ținem la suprafață toate domeniile vieții noastre. Ar trebui să fie ușor, dar nu e. În confortul caselor noastre, fără să fim agresați fizic, trăim o criză cu partea ei de durere și suferință.
În faimoasa și tulburătoarea lui carte, Omul în căutarea sensului vieții, Viktor Frankl – psihiatrul care a supraviețuit lagărelor naziste – ajunge, în spiritul lui Nietzsche, la concluzia că omul poate suferi orice, atât timp cât are un sens. Dacă e să-l credem pe cuvânt (și experiența sa ne recomandă tocmai acest lucru), putem trece prin această perioadă mai bine și mai sănătos, dacă ne luăm timp pentru a găsi un sens în ceea ce ni se întâmplă, dar, mai ales, în felul în care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă. Și atunci când semnificația situației noastre actuale este greu de găsit, putem să ne alăturăm lui Andrew Solomon, care afirmă că sensul nu trebuie căutat, ci făurit.
Iată, în cele ce urmează, câteva moduri în care ne putem ocupa de ceea ce Frankl numea „mansarda ființei“, adică voința de sens care ne animă și care ne poate da forța de care avem nevoie, atunci când celelalte resurse au secat.
℗PUBLICITATE
Sensul experienței
Felul în care trăim chiar și cele mai simple experiențe poate adăuga semnificație vieții noastre. Frankl povestește cum, deși epuizați și maltratați, deținuții din lagăr mai găseau totuși energia să se oprească, să-și atragă unul altuia atenția asupra unui apus de soare superb și, pentru câteva clipe, să contemple frumosul și Universul. Pentru noi, fiecare zi abundă în astfel de ocazii. Stelele se zăresc mai clar pe cerul mai puțin poluat al marilor orașe, chiar și de la balconul apartamentului înghesuit în care suntem nevoiți să ne petrecem această perioadă. Putem găsi un univers întreg în privirea ștrengară a copilului nostru. Ne putem lăsa recuceriți de armoniile unei melodii vechi, pe care aproape că o uitasem. Putem descoperi plăcerea de a găti o mâncare aromată sau simpla senzație de căldură confortabilă care ne inundă atunci când ne pregătim să adormim. A te opri ca să trăiești conștient o experiență de viață este unul dintre principiile de bază ale practicilor de mindfulness. Dar experimentarea sensului în astfel de momente presupune încă un pas înainte, în a te conștientiza pe tine ca o mică parte a infinității, a unui Univers în care există nu doar suferință, incertitudine și durere, ci și frumos, muzică, precizie, armonie.
Sensul muncii
Munca temeinică aduce recompense pe măsură. Bunicii noștri și bunicii lor și toate celelalte generații au crezut asta. Dar astăzi știm că e vorba de mai mult decât satisfacția lucrului bine făcut. După cum explică Martin Seligman în cartea sa, Fericirea autentică, a munci cu dedicație, astfel încât timpul să stea în loc pentru tine, este una dintre sursele sănătoase ale fericirii, ale „vieții bune“. Deși nu simți nimic, ești absorbit de ceea ce faci. Acea stare, denumită flux, este mai fericită decât orice activitate menită să te distragă sau să îți producă plăcere. De vreme ce limitele dintre diferitele domenii ale vieții noastre au intrat în colaps și am ajuns să trăim totul amestecat, într-un spațiu restrâns, ne e greu să intrăm în starea de flux a muncii. Există însă și o altă dimensiune a muncii, ce se referă la felul în care contribuim la viața celorlalți, individual și în comunitate. Când suntem copleșiți, iritați și obosiți, putem găsi (precum atleții experimentați) al doilea val al motivației – în conștientizarea faptului că aducem un element de valoare celor din jurul nostru, prin măiestria a ceea ce facem, prin conștiinciozitate, prin creativitate sau prin perseverență.
Sensul relațiilor
Trăirea conștientă a evenimentelor simple, a muncii și creației sunt depășite în semnificație de posibilitatea de a observa și relaționa cu o altă ființă, în unicitatea ei. Cele mai apropiate relații ne oferă șansa de a depăși, chiar și pentru o clipă, singurătatea existențială și a „contempla persoana iubită“ (Viktor Frankl). Putem deveni ochii iubitori prin care este surprinsă cel mai bine unicitatea persoanei dragi, pentru că acela care iubește este singurul ce poate vedea atât esența, cât și potențialul celuilalt. Astfel, când ne luăm timp să-i privim pe ceilalți cu dragoste, le deschidem calea pentru a deveni ceea ce pot ajunge când își împlinesc potențialul. Dincolo de lista imensă cu lucruri de făcut, această perioadă abundă în ocazii de aur pentru a-i vedea pe cei apropiați din această perspectivă plină de sens. E un moment excelent să contemplăm copiii la joacă; să ne uităm la partener sau parteneră cu înțelegere și deschidere, în loc de critică și dezamăgire; să ne întrebăm cum s-a schimbat cel drag în ultima vreme; să ne oprim pentru a-i vedea cu adevărat pe ceilalți ca ființe individuale, nu ca actori într-o piesă pe care o regizăm pentru a ne îndeplini propriile nevoi. E un exercițiu de voință și de sens, care ar putea să ne îmbogățească mai mult decât toate temele efectuate impecabil și toate sarcinile bifate productiv de pe listele cu sarcini ale acestei perioade. Pentru că nivelul de satisfacție și bogăția sufletească a vieții noastre sunt indestructibil legate de calitatea relațiilor pe care le construim cu ceilalți.
Sensul atitudinii
În opinia lui Viktor Frankl, aceasta este libertatea supremă a omului căruia i s-a luat deja totul: să aleagă cum reacționează la ceea ce i se întâmplă. În contextul unei crize care a stârnit atâtea reacții vehemente, alegerea atitudinii devine o problemă de sens și identitate. Putem fi dintre aceia care cedează impulsului de a-și trata anxietatea și stresul prin critică, acuzații și revoltă. Aceasta este calea cea largă, pe care tindem în mod normal să o urmăm atunci când emoțiile dureroase devin de nesuportat. Ne înfuriem pe iresponsabilii care au adus virusul mai aproape de noi; îi criticăm dur pe cei care au luat decizii ce ne afectează; răspundem iritați copiilor care nu vor să facă încă o lecție; cerem pedepse aspre pentru toți vinovații deopotrivă; îi reproșăm îndreptățiți partenerului sau partenerei faptul că nu a făcut ceea ce noi considerăm normal, de așteptat, de la sine înțeles. Alternativa atitudinală – compasiunea – este o alegere pe cât de valoroasă, pe atât de dificilă. Să-i abordăm pe cei de aproape sau de departe cu înțelegere și empatie presupune efortul emoțional și cognitiv de a ne detașa de propria ființă pentru scurt timp și a ne vedea ca parte a unui întreg, legați unii de ceilalți prin „fire invizibile“, care transmit mai departe atitudinile ce ne susțin sau ne dărâmă. Ca fluturele ce dă din aripi în Amazon pentru ca, mai apoi, în ocean să se stârnească un uragan, și atitudinile noastre pot stârni valuri de ostilitate sau de blândețe, de agresivitate sau de compasiune, de abuz sau de demnitate. Astfel, atitudinea noastră poate deveni cea mai puternică armă pe care o avem, pentru a trece sănătos prin această perioadă. Scopul nu este acela de a ne transforma eforturile din această criză într-un proiect de fericire personală, ci de a ne susține unii pe ceilalți în a trăi cu sens un timp care nu se mai întoarce.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
