fbpx
skip to Main Content
Copiii și Ticurile. Explicații științifice

Când ne gândim la ticuri sau când vedem un copil cu ticuri, ceea ce ne trece prin minte de cele mai multe ori este că, în spatele acestui comportament, stau posibile probleme emoționale. Apariția ticurilor nu este, ce-i drept, cel mai bun prevestitor, iar părinții au tendința de a se îngrijora.

Dar ce sunt ticurile, cum sunt ele clasificate, ce cauze determină apariția lor și, de asemenea, cum îi putem ajuta pe copiii care dezvoltă ticuri?

Ticurile sunt acțiuni motorii sau vocale involuntare, recurente și non-ritmice, pe care copilul le execută fără a le putea controla. Acestea pot apărea oriunde la nivelul corpului, inclusiv la nivelul șoldurilor, mâinilor, brațelor, picioarelor sau feței.

De câte feluri pot fi ticurile?

Ticurile sunt clasificate în patru mari categorii:

  1. Motorii simple – acestea includ o singură grupă de mușchi, fiind rapide și fără sens (clipitul, mișcări ale degetelor, grimase, mișcări ale nasului, încleștarea dinților, trosnitul degetelor etc.).
  2. Motorii complexe – aceste ticuri sunt mult mai lente și implică două sau mai multe grupe de mușchi (rotitul ochilor sau datul ochilor peste cap, atingeri repetate, ciupituri, lovituri etc.).
  3. Vocale simple – acestea se referă la sunete fără importanță sau zgomote cum ar fi dresul vocii, trasul nasului, tușitul etc. Astfel de ticuri pot afecta uneori modul în care copilul vorbește, deoarece el poate întâmpina dificultăți în pronunțarea cuvintelor, în momentul în care ticul apare.
  4. Vocale complexe – acestea sunt ticuri ce presupun mai multe cuvinte cu sens, ce pot întrerupe copilul în momentul vorbirii. Ele pot influența tonalitatea cu care cel mic vorbește (mai încet sau mai tare). Unele manifestări implică schimbări în respirație, bâlbâială, atipii verbale ce includ variații în accent, intensitate, viteză sau folosirea unor fraze în mod repetat.

Cele mai comune ticuri sunt: clipitul, mișcări ale nasului, dresul vocii, diverse mișcări ale gurii.

Din cauză că unii copii sunt mai interiorizați și că unele ticuri apar în situații de viață stresante, s-a asociat destul de frecvent apariția lor cu o traumă sau cu niște problemele emoționale. Acest lucru nu este însă general valabil. Este adevărat că, în urma unor evenimente traumatizante sau cu un puternic impact emoțional, unii copii dezvoltă ticuri, însă nu toți copiii care dezvoltă ticuri au probleme emoționale. În ciuda faptului că originea exactă a acestora e necunoscută, unele studii de neuroimagistică au identificat anomalii în transportul dopaminei prin creier, sugerând o reglare anormală a eliberării și a captării dopaminei (în special, în cazul copiilor diagnosticați cu Sindromul Tourette).

Uneori infecțiile virale pot declanșa ticurile, iar anumite studii realizate pe parcursul ultimilor ani asociază debutul subit al ticurilor și cu infecția cu streptococul hemolitic de grup A. Sunt necesare însă cercetări suplimentare în acest domeniu interesant, dar încă speculativ.

În ultima perioadă, am primit din ce în ce mai multe întrebări legate de ticuri, din partea părinților îngrijorați de debutul acestora – la copiii de vârstă școlară, în special. O primă informație liniștitoare pe care aș dori să le-o ofer părinților este că ticurile, în marea lor majoritate, sunt tranzitorii, nu persistă pe termen îndelungat, de multe ori rămânând neobservate.

℗PUBLICITATE


Ticurile, în funcție de durata lor, pot fi clasificate în tranzitorii sau cronice. Există ticuri motorii sau vocale cronice, care se pot întinde pe o perioadă mai lungă de un an. Ticurile cronice includ în special clipitul sau mișcările gâtului. Studiile ne arată că între 1 și 12% dintre copii manifestă tranzitoriu un tip de tic motoriu.

Bineînțeles că, în momentul debutului lor, dacă ne gândim la cauze sau factori declanșatori, ne punem întrebarea: „Ce s-a întâmplat sau ce evenimente din viața copilului meu au contribuit la declanșarea lor?“

Debutul ticurilor are loc, în general, în copilăria timpurie (cu o prevalență mai mare în rândul băieților decât al fetelor), ticurile crescând gradat în intensitate și severitate pe măsură ce copilul se apropie de adolescență și atingând un nivel maxim al severității în adolescența timpurie. În această perioadă, pot apărea intervale frecvente de fluctuație. Cu alte cuvinte, ticurile sunt comune în copilărie și trebuie să le privim ca făcând parte din dezvoltarea normală. Chiar și în acest context al existenței lor temporare, părinții sunt îngrijorați. Iar această îngrijorare este de multe ori justificată, ținând cont de faptul că un copil cu ticuri este mult mai expus la ironiile celorlalți, fiind considerat ciudat și fiind tratat diferit de restul copiilor. Un astfel de copil e făcut să se simtă rușinat și este marginalizat, trebuind să depună eforturi mult mai mari pentru a se integra – în orice fel de grup. Și, cu cât ticul persistă mai mult, cu atât stima de sine a copilului poate să fie afectată mai tare.

Ce putem face, pentru a-i ajuta pe copii să scape de ticuri?

  • În primul rând, să identificăm cauzele care au condus la apariția lor, mărind astfel gradul de conștientizare a factorilor declanșatori. Ticurile devin mai accentuate în momentele de oboseală, în stările de anxietate, în situații tensionate, odată cu pierderea răbdării, când se atrage atenția asupra lor, în contexte de stres sau la emoții puternice; și au tendința să scadă în intensitate ori să se diminueze în momentele de maximă concentrare sau în contexte formale (de exemplu, într-o vizită la doctor). Este important să păstrăm un climat liniștit pentru copii, să ne asigurăm că au parte de suficientă odihnă și să nu îi mustrăm din cauza ticurilor, fiindcă acestea nu sunt făcute cu intenție, ele reprezentând în mare parte un gest involuntar. Așa cum nu deținem control asupra reflexului de clipire, tot așa nici copilul nu are control deplin asupra ticului respectiv, lui fiindu-i greu să se abțină. Senzația este temporar înlăturată, după eliberarea ticului. Copilul își poate înfrâna pornirea pentru o scurtă perioadă, însă mai devreme sau mai târziu va trebui să elibereze ticul respectiv, indiferent de contextul în care se află. Astfel, apare un cerc vicios – în care producerea ticului creează tensiune și această tensiune este redusă tot prin intermediul lui.
  • Să le asigurăm copiilor un mediu de viață liniștit și să căutăm să le reducem factorii de stres. Este important să ascultăm cu atenție, atunci când copilul ne vorbește despre simptomele avute. Unii sunt prea mici pentru a fi conștienți de ticuri sau de reacțiile compulsive avute sau, dacă sunt conștienți, pot deveni defensivi ori sensibili vizavi de o discuție legată de comportamentele lor. Chiar dacă exprimă frustrare, este un semn bun dacă cel mic ne vorbește despre ele, fiind un indicator al faptului că este deschis în a primi un sprijin din partea noastră.
  • Să ținem evidența ticurilor, prin simpla observare a momentului de peste zi când ele apar sau se intensifică. Este important să remarcăm când anume se înrăutățesc acestea și care sunt evenimentele ce ar putea avea o influență negativă. Acest lucru contribuie la identificarea factorilor declanșatori. De asemenea, trebuie să urmărim dacă ticurile dispar în somn sau nu. Studiile recente au demonstrat că ticurile persistă pe parcursul tuturor stadiilor somnului (Rothenberger, 2001).
  • Să înțelegem cum afectează ticurile viața copilul și să facem schimbările necesare pentru a-i ușura dezvoltarea – atât acasă, cât și la școală. Ticurile se pot intensifica atunci când copiii se relaxează după o perioadă stresantă, ca de exemplu atunci când se întorc acasă de la școală. Dacă ticurile sunt dureroase, ceea ce ar putea fi de ajutor este masarea cu blândețe a mușchilor, folosind loțiuni sau creme.
  • Să discutăm cu cadrele didactice despre apariția ticurilor și despre modul în care acestea vor gestiona posibilele tachinări venite din partea colegilor, în cazul în care copilul va deveni ținta unui astfel de comportament. Educarea rudelor, a profesorilor și a apropiaților este, de asemenea, crucială în majoritatea cazurilor. Aceștia trebuie să înțeleagă că un copil are un grad de control foarte redus asupra ticurilor sale și că nu o face intenționat sau doar ca să „primească atenție“. O discuție cu copilul despre modul în care poate el aborda o situație de tachinare și despre cum ar putea să îi facă față are șanse de a reduce considerabil stresul indus de manifestarea ticurilor în cadrul său social. Ca părinți, putem exersa replici împreună cu copilul, implicându-ne în jocuri de rol. Îi putem vorbi despre experiențele și amintirile proprii. Astfel, vom ajuta copilul să-și dea seama că nu este singur și că înțelegem prin ce trece.
  • Să evităm rușinarea copilului și orice formă de pedeapsă, chiar dacă ticurile sale ne produc frustrare. La fel, e de evitat să atragem atenția asupra ticului.
  • Să limităm timpul petrecut de copil în fața calculatorului, televizorului sau tabletei și să le înlocuim pe acestea (pe cât posibil) cu diverse activități în aer liber. Sportul este, de asemenea, o soluție potrivită pentru copii, aceștia eliberând energia acumulată prin mișcare.

Când este recomandat să ne adresăm medicului pediatru și ce opțiuni de tratare a ticurilor sunt recomandate?

Atunci când ticurile se agravează sau persistă o perioadă îndelungată ori dacă afectează performanțele școlare sau relațiile sociale, este indicat să discutăm despre aceste manifestări – cu medicul pediatru sau medicul de familie. Este posibil să ni se recomande efectuarea unui consult neurologic (EEG) și/sau psihologic. Suportul emoțional se poate dovedi extrem de important pentru copiii care se simt diferiți, iar consilierea psihologică poate să fie de un real folos. Abordarea terapeutică a copiilor cu ticuri este individualizată și variază în funcție de particularitățile și severitatea fiecărui caz în parte. În formele ușoare și tranzitorii, este eficientă consilierea familiei și psihoterapia cognitiv comportamentală, deoarece semnificația latentă a ticurilor poate să iasă la lumină în cadrul procesului terapeutic susținut de către un psiholog. În procesul terapeutic, se pot folosi și tehnici de mindfulness sau strategia de inversare a obiceiului (habit reversal), prin care copilul poate învăța să devină conștient de nevoia urgentă de a executa ticul chiar înainte de apariția acestuia, mai apoi el alegând să execute un alt comportament, gest ce poate duce la destrămarea acestui tipar și poate elibera, la rândul său, tensiunea (de exemplu, în loc să se zgârie pe față, copilul se poate sprijini în mâini). Este important ca soluțiile alese să fie ușor de pus în practică și, de ce nu, să fie chiar distractive. Medicația poate fi folosită alături de intervenția terapeutică, dar numai dacă este necesar și dacă este recomandată de medic.

Așadar, comunicarea apropiată cu copilul rămâne o modalitate sănătoasă și eficientă de a-l ajuta să găsească și alte căi prin care să-și poate exprima anxietatea, suferința.

Există multe moduri în care – în calitate de părinți – ne putem ajuta copiii. Însă cel mai important este să facem din timpul petrecut cu aceștia o prioritate, să le oferim sprijin și înțelegere.

Faceți din acest proces de vindecare o joacă. Iar dacă cel mic se simte presat, nu va fie teamă să faceți un pas înapoi. Fiți generoși cu iubirea și afecțiunea pe care i-o oferiți, pentru că recompensa primită va fi pe măsură: veți avea alături de dvs. un copil echilibrat – atât psihic, cât și emoțional.

Adina Nenu

Psiholog, psihoterapeut de familie în supervizare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, membru al Colegiului Psihologilor din România.

Back To Top
×Close search
Caută