„Clatină Hector din coif și întâiul începe cuvântul:
N-o să mai fug de acum speriat, o Ahile, de tine.
Am ocolit a lui Priam cetate de trei ori și n-am stat
Cutezător să te-adast; căci iată-mi dă inima mie
Zor împotrivă să-ți stau, să înving ori să cad în bătaie.
… … … … … … … … … … … …
Crunt pe sub gene privind răspunse șoimanul Ahile:
Nu mai vorbi de învoială-ntre noi amândoi, blestemate.
Cum între oameni și lei nu-i chip legătură să fie
Nici nu se-mpăca vr’odată cu inima lupii și mieii,
Ci dușmănie pe veci îi desparte pe unii de alții.“
(Homer, Iliada – Cântul XXII)
În mituri, povești, ritualuri sau tradiții, putem să observăm ermetizarea unor tipare care transced timpul. Homer ne arată în Iliada două modele masculine, ce pot avea un rol (aproape) de arhetip, aflate în centrul oricărei personalități masculine, modele indisolubil legate, conectate în posteritate, dar cumva veșnic în antiteză, veșnic în luptă, sortite să nu facă pace niciodată, și care trebuie să se anihileze una pe cealaltă pentru ca „războiul“ să se termine.
Hector și Ahile, două modele diferite de masculinitate
Pe de-o parte, avem modelul lui Hector, un bărbat care nu caută competiția, care face „ceea ce trebuie“ și care arată empatie pentru situația altora, un model de stabilitate și care este înclinat către căutarea conexiunii. Ahile, pe de altă parte, reprezintă modelul masculinității distructive, un bărbat aprins, solar, violent și agresiv, care caută nemurirea, veșnicia faptelor, care dorește să lase o amprentă, o moștenire, chiar dacă aceasta este una negativă.
Ambii bărbați sunt însă atinși de frică și nesiguranță, vulnerabilități cărora le fac față prin folosirea forței. De aceea, descoperim în Iliada unul dintre primele mituri în care pot fi identificate mai multe arhetipuri masculine, modelul central arhetipal fiind însă cel al bărbatului puternic, care-și ține ascunsă vulnerabilitatea, un model care a adus mari costuri emoționale pentru generații întregi de bărbați.
Una din cele mai influente concepții teoretice moderne referitoare la masculinitate aduce în discuție termenul de „masculinitate hegemonică“. Termenul a fost introdus de către R.W Cornell în cartea sa, Masculinity (Masculinitate). Acesta definește masculinitatea hegemonică ca „o situație în care un anumit grup de bărbați ocupă poziții de putere și bogăție, iar acestea legitimează și reproduc relațiile sociale care le mențin și generează dominația“.
Elementele-cheie ale unei masculinități sănătoase
Dacă privim din unghiul sănătății psihice, unul dintre elementele centrale ale unei masculinități sănătoase este vulnerabilitatea. Iar acest lucru înseamnă că noi, ca bărbați, trebuie să avem puterea să nu aplicăm „principiul lui Marte“ – Marte era zeul războiului la romani, cel care le binecuvânta calea marțială – în deciziile de zi cu zi. Să nu aplicam numai modelul conflictual, principiul forței, în modul nostru de a rezolva vicisitudinile vieții, să nu credem faptul că avem la îndemână un singur instrument, puterea (sub orice formă se manifestă ea, fizică sau psihică), ca să rezolvăm lucrurile, că fără această forță nu putem să facem nimic și, mai ales, că fără ea, masculinitatea, și implicit rolul nostru de bărbați, se clatină. Și că viața ne cere să ne adaptăm, iar în anumite situații acest model al puterii și al forței nu numai că nu dă roade, ci chiar ne dezavantajează și ne produce suferință.
℗PUBLICITATE
Când interpretăm totul prin prisma conflictului, nu putem să acceptăm și modele mai benigne, modele despre care considerăm că nu ne pot insufla acea „forță“, și care chiar pot să ne vulnerabilizeze. Bărbatul care nu are o inteligență emoțională adecvată își respinge influența partenerului (partenerei) în viața de zi cu zi, și mai ales în cadrul relației, deoarece se teme că ar putea pierde puterea. Iar puterea este principalul răspuns al fricii.
Acceptarea influenței partenerului (partenerei) arată deschidere către cunoașterea motivelor și emoțiilor sale, arată că suntem interesați de bunăstarea emoțională a celui de lângă noi. După cum ne arată studiile, acesta este un palier pe care femeile sunt mult mai bine situate decât noi. De multe ori, există o discrepanță între ceea ce ne învață și ceea ce fac părinții, iar această discrepanță este observabilă și în cadrul societății per ansamblu.
Educația fetelor vs. educația băieților
Începând chiar din primii ani ai copilăriei, educația fetelor diferă de cea a băieților, în sensul că educația fetelor este orientată spre menținerea relațiilor, spre deschidere emoțională, și se consideră că, pe lângă alte avantaje, acest mod de educație poate contribui la „vindecarea emoțională“ a unui bărbat.
Și chiar dacă ar sta în puterea lor, nu este corect să punem povara asta pe ele, iar relațiile ar trebui să fie un loc de vindecare reciprocă prin îndeplinirea nevoilor și prin împărtășirea vulnerabilității într-un cadru adecvat. Pentru că vindecarea stă în acceptarea unui model, care să includă și aspecte pe care, în ziua de azi, le alăturăm strict logos-ului feminin: empatie, răbdare, fragilitate, apropiere, conexiune emoțională, dispoziția de a accepta și influența partenerului în cadrul vieții noastre emoționale, în general acea capacitate de a nu pune totul în umbra lui Marte cel războinic.
Cabinetul psihoterapeutic este unul dintre puținele locuri în care bărbații, în lipsa unei educații pe marginea propriei lor naturi și esențe – educație defectuoasă în ziua de azi, pot să dea piept cu propriile frici, angoase sau nesiguranțe, și să învețe un model de masculinitate sănătoasă. Psihoterapeutul poate ajuta un băiat să devină bărbat. Iar pe bărbat psihoterapeutul poate să-l ajute să vadă și să înțeleagă nevoile central-emoționale ale partenerului (partenerei) lui. Pentru că un bărbat inteligent este cheia unei relații care durează, iar relațiile care durează sunt cheia posibilității de a vedea că viața are sens și căldură sufletească, prin urmare trebuie trăită ca atare.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
