Despre ambivalența emoțională în relații. Inconsecvențe ale sinelui – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Iubești și urăști aceeași persoană? Îți dorești o relație, dar ești și îngrozit(ă) de intimitate sau de faptul că trebuie să o iei „de la început“? Ai sentimente pentru cineva, dar vrei și să îți păstrezi libertatea? Cauți o relație plină de angajament, dar continui să fii atras(ă) de persoane indisponibile? 

Dacă da, înseamnă că te învârți în caruselul ambivalenței emoționale: trăiești sentimente pozitive și negative în același timp pentru aceeași persoană, același obiect, aceeași situație și te străduiești să faci o alegere, doar că balanța nu pare să se poată înclina definitiv într-o parte sau în alta.

Cu toții experimentăm ambivalența emoțională în viața reală. De altfel, un anumit nivel de ambivalență este normal și sănătos să existe, pentru că ceea ce dăunează este doar excesul. În zona moderată a ambivalenței îi regăsim pe cei care au dobândit maturitatea emoțională și intelectuală de a aprecia lumea cu toată complexitatea și imperfecțiunea ei eterne. Intensitatea de nivel cronic a ambivalenței, însă, ne aruncă în mod repetat dintr-o extremă în alta, ca într-un joc fără sfârșit, sfâșiindu-ne și ciopârțindu-ne sufletește cu fiecare tur al acestui cerc vicios.

Deseori, sursa unei ambivalențe cronice izvorăște din specificul unei relații intime. Să te afli într-o relație de iubire ambivalentă poate fi chiar o experiență mai dureroasă decât cea a unei relații proaste. Într-o relație evident deteriorată, măcar știi la ce să te aștepți. Într-o relație ambivalentă, ciclul amăgire-dezamăgire este epuizant. Furtuna apare pe cer senin, fix când speranța reînvie și începi să te relaxezi, astfel că nici nu ești pregătit(ă) să te pui la adăpost. 

Relațiile ciclice au ca ingredient activ această ambivalență emoțională. La început poate fi greu de identificat pentru că apare ca o atitudine care nu prea are sens: „Oare îl/o iubesc sau nu?“ Plus că se poate ajunge la concluzii diferite în ocazii diferite, însă acesta e doar începutul dezmățului emoțional. Incapacitatea ambilor parteneri de a merge mai departe – fie de a pleca, fie de a se apropia – întărește neputința și cercul vicios. De fapt, niciunul nu și-a rezolvat conflictul interior generat de ambivalența emoțională, astfel că amândoi se află într-o reacție reciproc condiționată.

Fiecare dintre noi este plin de inconsecvențe și inconstanțe dintre care, din fericire, cele mai multe sunt inofensive. Dar când conflictul interior se pornește între părți esențiale ale Sinelui, suferința generată este intensă. Nu ai pe cine să dai vina, nu ai de cine să te ferești. Totul vine din interiorul tău. Ești conștient de ceea ce se întâmplă și asta te scoate și mai tare din minți. Îți pierzi încrederea în tine și in capacitatea de a lua vreodată decizia bună. Ai senzația că orice alegere ai face, nu va trece mult până când vei migra ca hipnotizat(ă) în extrema cealaltă. Te simți ca un ratat fără speranță. Aproape că nici nu îți mai dorești ceva anume în afară de a opri caruselul și a te da jos pentru a scăpa de agonie. Aspectul conștient al ambivalenței emoționale acționează ca un instrument de tortură asupra minții. 

℗PUBLICITATE



Problema vine din faptul că mintea umană este slab echipată pentru a gestiona ambivalența. Noi, oamenii, nu tolerăm din fire incertitudinea și apelăm la tot felul de strategii, inclusiv inconștiente, pentru a scăpa de ea. De multe ori, putem selecta și simplifica experiențele pe care le avem, dar când este vorba despre experiențe din lumea noastră interioară, să facem același lucru înseamnă să ne expunem unui risc emoțional. 

Ceea ce ne stă la îndemână să facem este să îmbrățișăm contradicția și să o exprimăm verbal ca atare, fără „dar“, ci cu „și“: Îl iubesc când îmi acordă atenție și îl urăsc când mă ignoră“, „O iubesc și mă scoate din minți ca nimeni altcineva!“, „Simt că avem o relație bună și mă îngrozește când stă lângă mine fără să spună o vorbă!“ Cuvântul „și“ ne permite să creăm spațiu pentru toate emoțiile care apar și alungă tensiunea și competiția trăirilor. Miza este să ieșim din confuzia care ne generează suferință pentru că, pe fondul unei stări de calm și liniște, capacitatea de a vedea calea potrivită își recapătă forța necesară.

Vestea bună este că putem învăța să ne acceptăm ambivalența fără să negăm niciuna dintre trăirile plăcute sau neplăcute. De altfel, s-a constatat că fix încercarea de a scăpa de ambivalență este ceea ce ne inflamează experiența. Să ne străduim să ne convingem că avem doar sentimente pozitive sau doar sentimente negative față de o anumită persoană, când adevărul este că le simțim deopotrivă din motive diferite, ne conduce la a constata în mod repetat că ne înșelăm, orice am alege. 

Activarea concomitentă a două tendințe de sens opus față de aceeași persoană sau situație pune sistemul psihic într-o stare de bipolaritate. E important să acceptăm că experiența prin care trecem e mai complexă decât i-ar plăcea minții noastre să fie. În multe dintre cazuri, suportul terapeutic este esențial. Cauzele ambivalenței emoționale cronice pot fi greu de detectat de partea conștientă a minții, motiv pentru care e nevoie de un specialist alături de care să aflăm ce aspecte inconștiente din noi contribuie la menținerea blocajului în care ne aflăm și să ne dăm seama dacă nu știm în ce direcție vrem să mergem ori ni s-au activat anumite răni emoționale care dor, indiferent ce am alege.

Anca Pavel

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut de familie, consilier pentru dezvoltare personală și facilitator în medii organizaționale. Poate fi găsită online pe jocul-vietii.ro.

Caută