fbpx
skip to Main Content
Durerea Ne Unește. Povești De Trezit Adulții

Durerea ne unește. Povești de trezit adulții

De fiecare dată când intru într-un spital, inevitabil mi se strânge puțin inima. Pășesc oarecum temătoare, cu un sentiment de stângăcie, neștiind exact unde să ajung, cui să mă adresez, dacă este cineva dispus să îmi răspundă întrebărilor sau să mă ghideze. Chiar și atunci când merg pentru activități de voluntariat, trăiesc aceleași sentimente și întotdeauna sper ca, în ciuda tuturor problemelor, a durerii și a multitudinii de lipsuri, de instrumente și materiale medicale, de personal sau de timp, să întâlnesc pe cineva care să mă vadă, să îmi acorde puțin timp și să schimbe câteva cuvinte cu mine, astfel încât să mă facă să simt că locul meu acolo are sens.

Este clar că sistemul medical din Romania are multe lacune, dar de data aceasta, eu nu vreau să vorbesc despre sistem, ci despre oameni, pacienți și personal medical deopotrivă, așa cum i-am privit și simțit eu ca voluntar în proiectul „Dăruieşte viaţă“, proiect ce are ca scop susţinerea emoțională și acordarea de servicii de consiliere psihologică familiilor cu copii diagnosticaţi de cancer.

Ceea ce încercăm să facem noi în cadrul proiectului nu este, cu siguranță, o sarcină ușoară și, din acest motiv, orice ajutor primit este extrem de apreciat. Poate ne-a fost mai dificil la început, ca în orice interacțiune umană, sau poate că nu am știut cum să ne raportăm unii la ceilalți, ce așteptări să avem de ambele părți. Dar cert este faptul că ne-a ajutat foarte mult ghidajul primit din partea asistentelor de pe secție – care ne-au îndrumat către familiile ce aveau mai multă nevoie de noi în acea zi, mai multă nevoie să fie ascultate, să-și împărtășească emoțiile; către familiile care, poate, primiseră recent vești greu de dus și de imaginat; către persoanele care se simțeau copleșite și temătoare.

În același timp, dincolo de tristețe, am descoperit oameni care se susțin reciproc, uniți de aceeași durere și deznădejde, devenind fiecare un „umăr de sprijin“ și o „ureche atentă“ pentru ceilalți părinți. Culoarul dintre saloane a devenit un mare „living“ – acolo unde părinții se întâlnesc și își împărtășesc temerile, nevoile sau încurajările.

Una dintre mămicile unui adolescent bolnav de cancer, venită tocmai din Suceava, cu o situație materială deloc ușoară, spunea la un moment dat cu lacrimi în ochi: „Aici nu suntem diferiți! Nu există bogat sau sărac și nu există diferențe în modul în care suntem tratați.“ Mi-a detaliat ulterior că a primit și a oferit la rândul ei sprijin, că nu a simțit în niciun moment că a fost altfel tratată, ba din contră, purta o mare apreciere cadrelor medicale cu care interacționase pe secție. O altă mămică, având un băiețel aflat în fază terminală, ne povestea cât este de valoros să simți că îți ascultă cineva durerea și cât de important a fost pentru ea că s-a putut baza pe ajutorul unei mămici din salon să-și ia la nevoie o pauză de 10 minute să iasă afară, ca să respire alt aer decât cel din spital. În același timp, ne-a povestit că nu are ce reproșa personalului medical, pe care l-a simțit întotdeauna aproape și de ajutor, contrar părerilor auzite anterior despre personalul medical în general.

℗PUBLICITATE


Atât eu, cât și colega cu care fac echipă în acest proiect, ne-am bucurat foarte mult când am auzit aprecierile venite din partea părinților la adresa echipei medicale de pe secție, cu care am și împărtășit de altfel feedbackul. Și, bineînteles, ca orice apreciere care este rostită, ea nu rămâne fără ecou. Am văzut oameni cu peste 10 ani de experiență pe secția de Oncologie, oameni care au văzut și trăit multe, cum erau vădit impresionați de remarcile părinților, remarci care le-au adus lacrimi în ochi și mulțumire în suflet.

Mi-am amintit încă o dată cât este de important să împărtășești sentimentele de recunoștință și mulțumire cu persoanele care te ajută și care te sustin, chiar și atunci când crezi că, poate, ele știu deja asta în mod implicit. De fapt, fiecare dintre noi are nevoie să fie văzut, auzit și să primească aprecieri pentru efortul și munca sa. În același timp, am simțit că, dacă mai există oameni care – după atâția ani în care au interacționat cu suferința și tristețea – încă mai au lacrimi de vărsat, atunci cu siguranță avem multe resurse de care poate că nici noi nu suntem întotdeauna conștienți. Iată că încă ne pasă mai mult decât credem. Încă ne doare și facem tot ce putem, ca să alinăm durerea și să-i ajutăm pe cei care au nevoie. Și, da, am simțit că ceea ce facem noi acolo este valoros, că am fost cumva integrați în familia din spital și că locul meu acolo are sens.

Pentru mamele a căror lume se prăbușește când copilul lor primește diagnosticul cancer, pentru mamele care nu pot accepta realitatea și nu mai găsesc o cale de comunicare cu copilul, cu familia și cu cei din jur, pentru mamele care plâng pe holurile spitalului, iar în fața copilului poartă o mască, pentru mamele care duc singure, pe umerii lor, povara unei boli devastatoare în România, Asociația Dăruiește Viață a încheiat un parteneriat cu Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie pentru derularea unui program de consiliere psihologică și susținere emoțională. Venim în sprijinul părinților și copiilor din secția de Oncologie a Spitalului „Marie Curie“ și ne dorim să extindem proiectul și să oferim suport psihologic și cadrelor medicale.

Asociația Dăruiește Viață construiește Primul Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România, exclusiv din donații și sponsorizări, în curtea Spitalului „Marie Curie“ din București.

Mihaela Svet

Psiholog şi psihoterapeut de familie în formare, în cadrul AMPP, cu o experienţă de mai bine de 10 ani în diverse arii ale Resurselor Umane în diferite companii multinaţionale. Voluntar în proiectul „Dăruieşte viaţa “, pentru susţinerea familiilor cu copii diagnosticaţi de cancer.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută