Termenul de „incest emoțional“ sau „sindromul de incest emoțional“ a apărut în 1990, într-o carte semnată de Patricia Love (terapeut relațional Imago) și Jo Robinson. Cei doi autori prezintă incestul emoțional drept un fenomen extrem de întâlnit, dar rar recunoscut sau identificat, prin care părinții se așteaptă să primească de la copiii lor suportul emoțional pe care, în mod normal, l-ar primi de la partener sau un alt adult. La o primă vedere, acești părinți pot să pară extrem de iubitori și de devotați, petrecând o cantitate considerabilă de timp cu copiii lor, pe care-i gratifică verbal și material pentru progresele și acțiunile lor. Dar, în esență, prin iubirea și grija lor, acești părinți nu caută să-și hrănească afectiv copiii, ci să-și satisfacă inconștient propriile nevoi neîndeplinite.
Pentru că este un fenomen prea puțin recunoscut la nivel social, puțini dintre copiii crescuți într-un mediu definit de incest emoțional pot să recunoască exact care este cauza suferinței lor și să conștientizeze bagajul psihologic extrem de greu pe care-l cară în spate. Ba, mai mult, marea majoritate dintre adulții crescuți de părinți care practicau, neintenționat, incestul emoțional și-au găsit diferite explicații și justificări pentru a se convinge că ceea ce au trăit a fost o normalitate și o expresie a iubirii parentale. Iar psihoterapeuta Pat Love ne spune că dizolvarea acestui mit istoric personal este un pas necesar pentru procesul nostru de vindecare.
Ai fost un copil ales?
Incestul emoțional nu este un fenomen modern sau vreo chestiune recentă. Potrivit specialiștilor din psihologia relațiilor, istoria omenirii a fost marcată de oameni care erau supra-implicați în relațiile cu copiii lor. Ființa umană are o nevoie înnăscută de atașament și conectare, iar dacă aceasta nu este îndeplinită în relația de cuplu, vom fi tentați să o satisfacem în relația cu copiii noștri. Dacă este să privim în jur, cu ochii minții larg deschiși, sigur putem identifica nenumărate familii în care relațiile dintre mame și copii sau cele dintre tați și fii sau fiice sunt nesănătos de apropiate.
Una dintre exprimările clasice ale incestului emoțional pornește de la situația în care există așa-numitul „copil ales“, care ajunge să reprezinte sursa primară de suport pentru părinte. Iar psihologii ne spun că există cel puțin două modalități prin care relația părinte-copil poate depăși limitele intimității sănătoase:
- cea în care distanța dintre cei doi este mult prea mare și s-a instalat o anumită înstrăinare; și
- cea de-a doua, în care granițele dintre părinte și copil sunt prea difuze și se observă o fuziune.
Dintre cele două tipare clasice, a doua variantă este mult mai des întâlnită și o recunoaștem inclusiv din expresiile împământenite în vocabular: „băiatul mamei“, „fata tatălui“.
Când fuziunea este prezentă într-o manieră extremă, teoria ne spune că vorbim despre o situație de incest emoțional. Și, în ciuda faptului că poate părea o expresie revoltătoare, autoarea, dr. Love, ne spune că așa cum copilul neajutorat poate cădea pradă abuzului sexual, la fel se întâmplă și cu cel emoțional. Granițele sinelui sunt atât de firave și nevoia de conectare atât de mare, încât părinții pot manifesta control absolut asupra copiilor lor. Iar atunci când un părinte profită de puterea sa și se folosește de avantajele controlului, aceasta poate duce extrem de ușor la o violare a intimității. Iar pentru copii, genul acesta de intruziune poate duce la consecințe majore, ca severitate și durată. Fluctuații majore ale stimei de sine, sentimentul de lipsă a puterii personale, problemele de relaționare cu cei de-o seamă, tulburările de comportament alimentar, depresia și anxietatea sunt doar câteva din repercusiunile incestului emoțional. Copiii (deveniți adulți) din familiile în care s-a practicat incestul emoțional suferă adesea de disfuncții sexuale și de probleme majore în relațiile intime.
℗PUBLICITATE
Incestul emoțional: cum se manifestă
Potrivit autorilor, dr. Love și Jo Robinson, una dintre exprimările incestului emoțional este cunoscută drept parentajul romantizat – tipic situațiilor în care un părinte caută, cu precădere la copilul de sex opus, acea intimitate pe care, în mod normal, un adult o primește de la un alt adult. Cu alte cuvinte, copilul devine un partener surogat. Dar, foarte asemănătoare este și varianta în care părintele se sprijină pe copilul de același sex, cu care − declară − are o relație de prietenie. Parteneriatele de genul mamă-fiică sau tată-fiu sunt cu precădere comune în familiile monoparentale, în care opțiunile sunt semnificativ mai limitate.
Există și o versiune mai complicată a incestului emoțional, aceea în care copilul devine aliatul unui părinte critic sau abuziv. În astfel de situații relaționale, copilul este folosit nu doar pentru suport emoțional, dar și pentru a descărca furia și tensiunea. Copilul poate fi tratat cu iubire și blândețe într-un moment, și abuzat ori învinuit în următorul. Indiferent de emoția pe care părintele o trăiește, aceasta este îndreptată către copil, care devine ca un paratrăsnet pentru sentimentele adultului.
Iată dinamica relațională care ne poate duce cu gândul la situațiile de incest emoțional:
- Părintele se folosește de copil pentru a-și satisface nevoile pe care ar trebui să le îndeplinească un alt adult.
- Părintele ignoră sau trece cu vederea peste majoritatea emoțiilor copilului.
- Părintele suferă de o lipsă de suport social; părintele este singur, divorțat, văduv sau trăiește o nefericire profundă în propria relație de cuplu.
Câteva cuvinte despre vindecare
Puțini dintre adulții care au suferit sau suferă de sindromul incestului emoțional ajung în context terapeutic să exprime exact esența problemei. Mulți dintre aceștia se plâng de probleme în relația de cuplu sau în dinamica cu copiii. Așa cum unii dintre ei ar putea să exprime stări depresive, anxioase sau diferite forme de adicții.
Cert este că toți vin la terapie cu așteptarea de-a se elibera de durere, o durere pe care nu îndrăznesc să o conștientizeze sau exprime în cuvinte. Iar pentru ca obiectivul terapeutic să fie atins, clientul este încurajat să-și amintească suferința uitată din copilărie, să-și conștientizeze traumele psihologice și să simtă tot ce „acolo și atunci“ nu i s-a permis să trăiască.
În câteva cuvinte, intervenția terapeutică, în acest cazuri, este un act de recunoaștere și conștientizare, care ajunge să faciliteze creșterea și vindecarea. Pentru că, așa cum ne spun experții în psihologia relațiilor: putem vindeca doar ceea ce putem simți.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
