Zilele de vară (ne) sunt numărate. Ne mai despart doar câteva de începerea toamnei, care vine cu tot cu grădinițe, școli și griji pentru facturile mărite.
Luna aceasta am vorbit cu Bogdana Bursuc-Landry, psiholog clinician, psihoterapeut specializat în mai multe forme de intervenție (TCC, EMDR, NARM) și coordonatorul Mind Institute, despre depresia post-vacanță, nevoile ascunse și nespuse și calitatea vieții noastre.
Există depresia de după vacanță sau e doar un moft?
Ce aș spune despre reacția de depresie este că este ceva ce putem experimenta în diverse contexte, când se termină diverse lucruri, inclusiv când se termină o vacanță. Noi ne-am obișnuit, cumva, să vedem depresia ca pe ceva care ni se întâmplă, și vine, așa, peste noi, ceea ce nu e neapărat complet adevărat și ne lasă undeva și destul de neputincioși cu fenomenul acesta sau cu reacția aceasta. Invitația mea este, mai degrabă, să lărgim un pic perspectiva, fără a minimiza posibilitatea de a fi ceva care vine peste noi, dar să lărgim perspectiva. Pentru că depinde foarte mult ce facem noi cu ce ni se întâmplă și ce ne spunem, care ajunge să aibă efectul acesta de deprimare asupra noastră, adică să avem o contribuție, în realitate, la reacția aceasta de depresie pe care o simțim după vacanță. Să ne imaginăm așa: o persoană care are o vacanță bună și care își termină vacanța începe să își spună: „Ce păcat că s-a terminat“, iar dacă începi să întrebi persoana și să investighezi ce înseamnă aceasta sau la ce se referă, descoperi, de exemplu, că persoana respectivă nu anticipă alte momente de relaxare, alte momente de pauză, alte momente în care să-și ofere ceva care i-ar face plăcere sau de care are nevoie, pentru că, în realitate, relația pe care persoana aceasta o are cu propriile nevoi sau capacitatea ei de a-și lua pauze și de a se pune pe primul loc este mai redusă, din diferite motive. Și atunci, în momentul în care oamenii au această relație cu nevoile lor, mult mai ușor se deprimă, dar în realitate ce fac: deprimă cumva sau suprimă propriile nevoi și le amână până la Crăciun (sau până la următoarea vacanță). Iar ca să pot face lucrul acesta, nu pot fi plin de dorințe, plin de nevoi, plin de energie, și deprimat, în același timp. Și-atunci, cumva, din diverse motive, gândind că nu este loc pentru nevoile mele până la Crăciun, o să-mi suprim aceste nevoi, și-atunci, o să mă simt ca atare: mai puțin plin de viață, mai puțin plin de dorințe, mai puțin plin de energie și de nevoi și o să funcționez din locul acesta până atunci. Pentru că din diverse motive, îmi dau voie să mă uit la mine și la ce am eu nevoie abia la Crăciun. Și mulți funcționăm o mare parte a anului sau în perioadele în care nu suntem oficial de vacanță cu impresia asta, că trebuie „să aștept“, iar în acest proces mă deconectez de nevoile mele, de ce contează pentru mine, de ce e important pentru mine, iar acest lucru are un efect: starea de depresie.
Mulți trăim așteptând weekendul. Modelul nostru de trăit e 5:2, ca într-un intermitent fasting un pic invers: 5 zile nu trăim, 2 da. Cum am putea trăi în fiecare zi, nu doar în weekenduri și în vacanțe?
Deja suntem foarte departe, dacă ne punem întrebarea asta… Fiecare poate să-și dea seama ce i-ar prinde bine. Dar există o anumită dificultate de a ne ține de lucrurile acestea, despre care știm că ne fac bine sau decidem că ne-ar prinde bine să le facem, pentru că, în realitate, nu întâmplător avem tendința de a amâna sau de a abandona nevoile noastre sau de a pune presiune pe noi să facem lucruri care, mai degrabă, nu au legătură cu ce ne face pe noi să ne simțim vii. Eu mă feresc să dau recomandări, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă 2 dinamici: una în care ori persoana pune presiune pe ea, să urmeze recomandarea, și deja nu este o idee bună să adăugăm niște presiune pe noi, chiar dacă este pentru binele nostru, și, de cele mai multe ori, se întâmplă că nu funcționează să urmeze recomandările decât o perioadă și apoi se blamează. Iar o altă dinamică ține de faptul că există niște motive pentru care noi avem tipul acesta de relație cu nevoile noastre − pentru că sunt oameni care, realmente, reușesc să-și închidă laptopul, să-și vadă de ale lor, indiferent ce se întâmplă, au mica lor plăcere, o pagină de citit sau 10 minute de mindfulness și unii care, pur și simplu, preferă să facă alte lucruri, deși se înfurie după, că au ales așa. Întrebarea este ce anume ne împiedică să ne acordăm tipul acesta de atenție și să facem ce avem nevoie? Iar pentru unii dintre noi există o altă întrebare, cu un pas mai înainte: ce anume ne împiedică să știm ce avem nevoie?
Cum putem să fim în contact cu propriile noastre nevoi? Cum ne analizăm, de unde începem? Practic, cum ne identificăm propriile nevoi?
Toți avem nevoi. Și ne este mult mai ușor să conștientizăm niște nevoi social agreate sau validate (de exemplu, am nevoie de o mașină, am nevoie de o vacanță, de o casă sau de o geantă) decât ceea ce avem noi nevoie emoțional. Și ne deconectăm de nevoile acestea. Primul pas este să luăm în considerare realitatea asta, care este posibil să se aplice și în cazul nostru, și anume, că avem dreptul să avem nevoi! Mulți dintre noi am învățat să nu ne uităm la nevoile noastre sau să sacrificăm nevoile noastre, pentru a proteja o relație de atașament.
Pare ceva ce fac, în principal, femeile, și, în principal, când devin mame: cumva se lasă pe ele însele pe ultimul loc: soțul e important, copilul e important. Este acesta un lucru caracteristic mai mult femeilor?
Este posibil, statistic, să fie o caracteristică mai mult feminină, dar, în realitate, acest lucru este valabil și la bărbați. Femeile au un dezavantaj, acela al identității de gen: femeia este văzută, cel puțin în cultura noastră, ca având acea caracteristică feminină, de a avea grijă de ceilalți și apoi, cumva, există și o presiune socială, să ai grijă de copii, de serviciu, de toate. Și devine mult pentru o femeie să le facă pe toate, pentru că nu mai e doar femeia care are grijă de casă. Social vorbind, acum trebuie să ai grijă de mult mai multe, inclusiv de felul în care arăți, dar nu neapărat de ce ai tu nevoie emoțional. Și atunci, e posibil ca în populația feminină să fie mai des întâlnită tematica aceasta, dar sunt și foarte mulți bărbați care își sacrifică atenția la nevoile lor, pentru a prelua diverse roluri și diverse cerințe care vin spre ei, ori de la familie, ori de la serviciu, ori de la prieteni, și, în realitate, este o dinamică profundă și nu întâmplător funcționăm așa. Și nu întâmplător persoanele care ajung să se simtă deprimate sunt pline de furie, pentru că în realitate este o suprimare continuă a propriilor nevoi, iar acesta nu este un lucru pe care-l putem face fără un cost.
Ca să revenim, apropo de soluții, putem începe de aici: e dreptul nostru să avem nevoi și este posibil ca acum să nu mai fie niciun pericol dacă începem să avem grijă de nevoile noastre (pericole care, poate, au fost: se supăra mama sau ce se mai întâmpla). Pentru că de multe ori, dinamicile acestea sunt foarte timpurii. Copiii învață să renunțe la nevoile lor, pentru a proteja relația de atașament. Și să ne amintim de câte ori am auzit în jurul nostru: „Nu, că se supără mama!“. Copilul nu ar trebui amenințat în felul acesta.
Cum ne identificăm propriile nevoi? Începem de la faptul că avem dreptul. Și apoi, putem observa ce simțim. Și, cel mai frecvent, în momentul în care avem nevoie de ceva și nu ne satisfacem nevoia respectivă, este o stare de iritabilitate, de nervozitate: ceva nu-mi convine, mă deranjează și, de cele mai multe ori, proiectez asta pe colegul care a dat drumul la aer condiționat sau mai știu eu pe cine. Putem începe de aici: să începem să observăm ce se întâmplă cu noi emoțional și fizic, iar când avem o stare nedefinită, să ne întrebăm: „Oare este posibil să am nevoie de ceva? Ce m-ar liniști?“ – pur și simplu, ca un exercițiu de a fi atenți la noi și de a trece peste stările acestea sau de a nu crede că știm de la ce sunt sau, mai mult decât atât, de a nu veni neapărat cu ideea că e bine să fii calm, zen și în control total al emoțiilor tale, să nu te enervezi niciodată. Pentru că de fapt, în realitate, ceea ce simțim ne oferă informații prețioase despre ce avem nevoie.
Se vorbește din ce în ce mai mult în ultimii ani despre burnout. Care este diferența între o simplă stare proastă sau un moment în care ai rezervele mai scăzute și burnout – cum identifici că deja este vorba despre burnout?
Când e burnout este ceva care durează și este o stare de lipsă de energie foarte profundă și demotivare și se simte cumva ca un soi de moarte.
Cum știi că nu e depresie? Sunt sinonime burnoutul și depresia, în acest context?
Nu, nu sunt. În depresie, de exemplu, există o doză foarte mare de autocritică și autoblamare, ca și discurs, în burnout nu există asta, neapărat. Ele, foarte frecvent, se pot combina, ca să nu fie simplu, ci complex, cum e de obicei. Iar în burnout, o întrebare foarte utilă este: „În ce fel, de fapt, I am burning myself out?“ – în ce fel mă epuizez eu pe mine? Pentru că, din nou, nu suntem doar niște victime neputincioase, ci avem o contribuție, iar asta nu este o blamare, ci, din contră, este o invitație de a vedea rolul și puterea pe care le avem și de a schimba ceea ce ni se întâmplă și nu ne place.
Cum găsești resursele, într-un astfel de moment, să îți mai dai acea energie să schimbi ceva și să te îndrepți înspre o stare de mai bine? Cum poți să te mobilizezi, să ieși din burnout sau depresie? Poți ieși de unul singur din asta?
Dacă chiar este burnout și dacă chiar este depresie, s-ar putea să ai nevoie de ajutor. Aici, mi-a atras atenție formularea ta − „să te mobilizezi, ca să ieși“. Cred că tocmai aici poate fi o cheie, pentru că atunci când cineva formulează în felul acesta, putem vedea ce puternică este convingerea asta, că orice necesită un efort. Și e posibil, de fapt, ca ceea ce mă scoate din depresie și din burnout să fie o altă paradigmă: că nu este necesar niciun efort – lucrurile bune se pot întâmpla și fără efort! Asta e o idee cu care suntem cu toții injectați: că trebuie să facem efort, ca să se întâmple ceva bine, sau ca să merităm – tot felul de idei cu care am ajuns să trăim. Dar lucrurile bune se pot întâmpla și fără efort, și în special în depresie și în burnout, care sunt două stări la care se ajunge atunci când nu direcționezi efortul spre ce ai tu nevoie, și te epuizezi.
Pentru mulți părinți, urmează grădinița și școala. De ce ne stresăm atât de tare când începe școala?
℗PUBLICITATE
Pentru că ne spunem niște lucruri: că trebuie! Și „trebuie“ tot felul de lucruri, care devin prioritare, sau pe care le considerăm ca atare. Unele chiar trebuie (să duc și să iau copilul de la școală), dar, în combinație cu cele care nu trebuie, devin prea mult.
Ce-ar putea face un început mai lin de școală ar fi să creștem capacitatea noastră de a face loc la neprevăzut. Și de a ne reaminti, poate, că, de fapt, nu e niciun pericol: vom supraviețui cu toții, chiar dacă nu a mâncat, chiar dacă și-a uitat acasă lucruri, chiar dacă întârzie. Vor fi neplăceri, dar vom supraviețui acestor lucruri.
Cu ce ne putem echipa copilul (în afară de ghiozdan), ca să îi fie bine la școală?
Cu aceste abilități, dacă am putea – cu capacitatea de a nu pune presiune pe el și cu cea de a-și face cât mai mulți prieteni. Dacă ne putem învăța copilul asta, îl echipăm foarte bine pentru viață!
Apropo de flexibilitate, ultimii doi ani ne-au supus la exerciții intense de flexibilitate. Ce crezi că s-a păstrat bun din această perioadă și pentru câtă vreme estimezi tu că se va păstra?
Bineînțeles că există variabila individuală, dar cred că un lucru foarte bun este exact munca de acasă, cu responsabilitatea care revine persoanei, în a se organiza. Să dăm din nou responsabilitatea celui care o are și capacitatea de a se autosupraveghea și de a-și asuma modul de organizare, adică libertatea. Și apoi, capacitatea aceasta de a duce în paralel, cumva, prioritățile. Foarte frecvent am vorbit la ora 5 cu mămici care erau în parc, copiii se alergau, se cățărau pe garduri (erau suficient de mari, încât să nu aibă nevoie de supraveghere), iar ele lucrau în continuare. Și de multe ori am fost plăcut uimită de lucrul acesta: înainte n-ar fi fost posibil.
Am vorbit și cu oameni de HR, care au fost foarte plăcut impresionați: toți se temeau că oamenii nu vor munci, și oamenii au muncit foarte bine. Iar după aceea, dacă vorbești cu ceilalți, cu angajații: tendința celor mai mulți a fost să muncească mai mult, tocmai pentru că dacă nu există un program și pauze impuse, noi nu avem capacitatea să ne oprim.
Și un alt lucru care a crescut a fost încrederea reciprocă. Pentru că trăim într-un mediu în care nu ne dăm voie să avem încredere în celălalt, iar acum, tocmai pentru că nu ne vedem, nu lucrăm împreună fizic, a crescut capacitatea de a avea încredere și de a ne baza pe ceilalți − lucru care, în contextul de deprivare, a creat o conexiune și ne-a adus mai aproape. N-am avut de ales: eu nu știu ce face colegul meu acasă, nu știu dacă o să primesc ce am de primit, pur și simplu, trebuie să am încredere.
Un alt lucru pe care l-a adus pandemia a fost capacitatea de a fi flexibil și creativ, de a folosi la maximum resursele, într-un mod creativ. Iar un alt element a fost de a ne întoarce diferit spre noi înșine și de a valoriza mult mai mult sănătatea noastră mintală. Înainte, nu ne dădeam seama că facem ceva pentru noi, să ne simțim bine: era normal să mă duc la teatru, la pescuit, la o bere și nu îmi dădeam seama că fac ceva. Era un lucru la îndemână. Dar în momentul în care n-am mai avut acces la aceste resurse și la strategiile de coping create pentru a ne simți bine, ne-am dat seama că nu e de la sine, că trebuie să fac eu ceva și să reinventez. Și pentru că, probabil, fiecare dintre noi a trăit o perioadă în care nu a fost bine, am putut valoriza cât de mult înseamnă sănătatea noastră, inclusiv starea de sănătate mintală. Doar pentru că ne-am trezit dimineața, nu înseamnă că până seara vom fi bine, dacă nu facem ceva.
La Pagina de Psihologie avem această convingere, pe care o spune adesea Gáspár György, că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieții noastre. Tu de ce crezi că depinde calitatea vieții noastre?
De modul în care relaționăm noi cu noi și de modul în care construim relațiile cu alții. Mai simplu spus: calitatea vieții noastre depinde de capacitatea noastră de a ne conecta cu noi înșine și de a ne conecta cu ceilalți. Și aici este și o anumită ordine: cu cât sunt eu mai conectat cu mine, cu atât mă pot conecta cu ceilalți, pentru că eu simt, nu sunt o formă goală, venind ca un avatar în întâlnirea cu cineva. Asta e valabil la adult, la copii e invers: ei se conectează cu ei înșiși și dezvoltă această capacitate într-o relație de conexiune cu un adult blând și binevoitor.
Trăim într-o epocă în care avem foarte multe resurse și acces la cărți de dezvoltare personală, psihologie, suntem mai conștienți de nevoia de a ne cunoaște și a ne rezolva problemele, și, totuși, suntem mai anxioși și mai deprimați ca niciodată, cu niște relații mai defectuoase ca niciodată – unde greșim?
Am două posibile răspunsuri. Unul ar fi că nu e suficient să știm lucruri, ca să le putem implementa. Sunt lucruri care ne împiedică să punem în practică lucruri despre care știm că sunt bune, că ne fac bine, s-a dovedit că sunt bune. Cumva, cu tot respectul pentru cărți, ele te ajută să vezi niște lucruri, dar apoi, sunt toate dinamicile interne, emoționale, toate modurile de a funcționa și diversele frici, care ne împiedică să schimbăm, chiar dacă știm că ne-ar fi bine. Deci, cărțile fac o parte și acoperă zona aceasta cognitivă, dar cu ea mergi doar o parte din drum, mai ai nevoie și de partea emoțională și somatică. Un alt răspuns este că la fel ca în cazul oricărui lucru, contează doza și modul în care este utilizat binele. Ce s-a întâmplat pentru noi, ca populație, ca specie, în ultimii ani, este că ne-am oferit foarte mult bine, foarte mult confort. Iar confortul folosit în exces ne face să devenim autonomi, independenți, dar într-o doză nesănătoasă. Pentru că nu mai avem nevoie de nimeni: avem toate mașinăriile acestea și, eventual, punem presiune pe noi, să câștigăm bani, să ni le procurăm. Dar, în realitate, e o doză de independență care duce spre izolare, de fapt. Suntem atât de independenți, încât devenim singuri, nu mai avem nevoie de ceilalți, devine o normalitate să nu mai am nevoie de ceilalți, dar, de fapt, dacă ajung să mă uit, m-am izolat.
Unde vezi că vom ajunge interuman – ce relații vom avea în viitorul apropiat? Vorbind cu mai mulți din jurul meu, pare că deși, în aparență, vorbim lucruri personale cu cei din jur, relațiile noastre sunt, mai degrabă, superficiale, nu mai avem acea conexiune profundă, autentică, pe care o trăim înainte de social media.
Vorbeam cu unul dintre pacienții mei, apropo de asta (și asta ar putea fi o parte din răspuns) și îmi spunea că atunci când se întâlnește cu oamenii, nu mai simte bucuria, entuziasmul. Și am ajuns la concluzia că faptul că suntem mereu în conexiune pe social media și că toți punem poze cu tot ce ni se întâmplă face ca atunci când ne vedem să nu mai fie mare lucru de spus.
De ce simțim nevoia asta, de a ne exhiba online (au fost și glume pe temă, că înainte, se dădeau bani grei pe obținerea de informații, acum, punem totul voluntar pe internet)?
Pentru că vrem să primim confirmare, validare, apreciere, sunt nevoi de bază – online le primesc imediat, nu trebuie să aștept până mă văd cu cineva, lucru care creează, e drept, un momentum, și atunci, și satisfacția e mai mare, că primesc în relația aceea. Așa, avem o relație cu semnul de like, dacă ne gândim la Facebook, nu e o relație cu persoană – am 200 de like-uri, dar nicio relație. Și asta e o apreciere care nu ajunge la inima noastră, ci doar la ochiul nostru. Și pe moment e ok, dar începem să ne hrănim cumva foarte ciudat sufletul.
Noi am prins și momentele când ne vedeam față în față, am prins și epoca online. Copiii noștri nu știu altă realitate, ci doar pe aceasta, a comunicării online – ei în ce model relațional vor crește?
Ipoteza pe care o am este că noi avem o capacitate de adaptare neurobiologică extraordinară și ceva, inclusiv în creierul nostru, o să se schimbe, dar că există ceva ce definește specia noastră, care va rămâne acolo – nevoia de apartenență și de contact fizic, piele la piele. Și tot timpul vom tânji după asta. E posibil ca oamenii să aibă de toate, inclusiv prieteni, contact social, și să fie un nameless dread, o suferință, o tânjeală după nu știi ce – pentru că „pare“ că ai de toate. Și în realitate, ce lipsește este exact conectarea, în ideea de apartenență și de atingere.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
