Educația sexuală este, în continuare, un subiect tabu în multe familii din România anului 2023. Nu numai că nu putem vorbi deschis cu părinții (la vârsta adolescenței) despre aspecte simple și firești ale vieții (în unele familii, discuțiile despre sex sunt încă măturate sub preșul ignoranței cu pudicul și hilarul argument „te-a adus barza“), darămite despre contracepție și despre cum să ne ferim de bolile cu transmitere sexuală.
Se întâmplă chiar ca, în anumite familii, atunci când unul dintre copii, acum aflat la vârstă adultă, să-și prezinte părinților partenerul de viață, aceștia încă să se simtă jenați și stânjeniți dacă sunt martorii unui sărut.
Astfel, din teama de a nu stârni curiozitatea copiilor spre latura sexuală, mulți părinți ajung să renunțe să deschidă subiectul sexualității cu copiii lor, ba chiar se feresc să-și exprime, din aceleași considerente, în cadrul căminului sau al familiei, latura ludică sau romantică pe care o manifestă alături de partenerii de viață. Prin urmare, pasează această responsabilitate exclusiv cadrelor didactice și școlii, într-un spațiu controlat, dar lipsit de căldura și siguranța mediului familial.
În lipsa unor informații minimale, copiii ajunși la vârsta pubertății caută răspunsuri la întrebările lor firești pe internet sau printre prieteni, adică medii de informare asupra cărora părinții n-au niciun fel de control. Din păcate, din ignoranță, aceste lacune pot lăsa urme pe viață, răni emoționale care cu greu se pot pansa, dar care ar putea fi evitate, dacă ar fi exista comunicare în familie.
Iubirea este un limbaj universal, oricât de mult ne-am feri să o spunem, cu subiect și predicat. Ne naștem din iubire și tânjim după iubire, pe tot parcursul vieții.
Cum le explicăm copiilor ce înseamnă a fi gay sau bisexual?
Psihologul Cristian Lavric (psihoterapeut și membru al comunității LGBTQA+) accentuează „abilitatea extraordinară a copiilor de a pune întrebări dificile pentru care, parcă, niciodată nu suntem pregătiți. Iar subiecte precum orientarea sexuală sau identitatea de gen se înscriu cu siguranță în această categorie“.
Revenind la întrebarea de la care am pornit, psihologul Cristian Lavric apreciază nivelul crescut de „anxietate al părinților, când se gândesc la o astfel de discuție și, de cele mai multe ori, vor face orice le stă în putință ca să o evite. Însă acest lucru vorbește doar despre propriile limite și despre propriul disconfort“. Așadar, primul pas necesar pentru a crea un mediu sigur, în care diferențele sunt normalizate, este ca părinții să auto-reflecteze asupra propriilor convingeri.
Cristian Lavric normalizează faptul că „este posibil să nu ne simțim niciodată pregătiți să le explicăm copiilor ce înseamnă să fii gay, bisexual ori transgender, dar este important să încercăm să fim prezenți, deschiși și onești, în aceste discuții. Astfel, încă de la vârsta de trei ani, pot apărea întrebări, iar copiii vor începe să observe, în mediul lor, diferențele dintre oameni. Din acest motiv, este sănătos să începem cât mai devreme să avem discuții sincere și adecvate vârstei copilului, pentru a lăsa ușa deschisă unor discuții viitoare. Prin urmare, va fi nevoie să revenim cu completări sau cu informații noi“.
Personal, cred cu tărie în puterea cuvintelor. Desigur, în cazul adolescenților, o discuție sinceră și cât se poate de deschisă trebuie purtată, în mod sănătos, cu cărțile pe față. Este de înțeles că, într-o astfel de discuție, își pot face loc jena, rușinea, stânjeneala (asemeni oricăror alte discuții dificile pe care le purtăm în viață), dar ele se pot simți (mai) confortabil atunci când dialogul dintre generații este purtat cu empatie și cu îngăduință. Până la urmă, tot ce ne dorim, atunci când se naște un copil, este ca el să fie sănătos și fericit.
În România, tot mai mulți adolescenți se confruntă cu această problemă a sexualității. Fie nu reușesc să-și găsească propria identitate, fie le este rușine de orientarea lor sexuală, ajungând astfel să-și reprime sentimentele și să și le ciuntească, întrucât nu se încadrează în standardele impuse de societate.
Dacă, totuși, simțim că nu putem aduce explicații necesare, în calitate de părinți ori adulți îngrijitori, trebuie să avem curajul și înțelepciunea să apelăm la un specialist, care ne poate îndruma și pe noi, și pe copiii noștri.
Cum reacționăm atunci când aflăm că propriul copil nu este heterosexual?
Credem că suntem deschiși când vine vorba de asumarea sexualității, însă acest scenariu este real, până când vorbim despre propriii copii. De frica stigmatizării, părinții ascund acest aspect, sau chiar îl neagă în totalitate. În definitiv, societatea românească nu este una a toleranței și a acceptării, oricât de mult ne-am dori asta. Sau, cel puțin, nu este în momentul prezent.
℗PUBLICITATE
Dovadă stau valurile de ură exprimate pe acest subiect atât în spațiul public, dar mai ales în mediul virtual. Invectivele aduse și violența fățișă nu scuză și nici nu ne califică drept o țară deschisă către iubire și toleranță, chiar dacă, la prima vedere, susținem sus și tare asta.
Mai există și varianta în care coming out-ul realizat în sânul familiei să nu fie primit cu înțelegere, fapt ce adâncește prăpastia dintre generații, părinții luând, adesea, atitudine de victimă, iar copilul în cauză alegând să-i evite, pentru a nu adânci rănile deja create.
Psihologul Cristian Lavric subliniază că „atunci când propriul copil decide să ne spună că nu este heterosexual, experimentăm un val de emoții. Însă, indiferent de acestea, e bine să știm că reacția noastră este extrem de importantă și că există un singur obiectiv pe care e nevoie să-l avem în minte: să ne asigurăm că oferim iubire și siguranță. În primul rând, vrem să lăudăm curajul avut în a ne comunica acest aspect al vieții sale și vrem să intrăm, cu răbdare, într-o discuție dificilă, în care poate nu ne va fi ușor să-l asigurăm de iubirea noastră“.
Psihoterapeuta Cristina Petrescu-Ghenea, gazda podcast-ului Reconectat, ne îndeamnă, dincolo de experiența sa vastă pe care o împărtășește în podcast-ul amintit, să apelăm, cu încredere, la sfaturile oferite de coach-ul de părinți de copii LGBTQ Susan Hope Berland.
Potrivit acesteia, există câțiva pași pe care ar fi sănătos să-i facem către copilul nostru, atunci când ne comunică sau credem că nu este heterosexual:
- să-l asigurăm de dragostea noastră necondiționată;
- să ne străduim să aflăm cât mai multe dintre grijile și preocupările pe care le are;
- să căutăm suport pentru noi înșine;
- să căutăm sprijin pentru copilul nostru;
- să păstrăm canalele de comunicare deschise cu propriul copil;
- să nu ne sperie discuțiile cu acesta despre sex;
- să-i respectăm identitatea;
- să fim sinceri cu el;
- să ne reamintim, constant, că LGBTQA+ este doar un aspect din viața copilului nostru;
- să ne informăm asupra oricărei îngrijorări legate de potențialul conflict dintre credințele sale religioase și o orientare diferită decât cea heterosexuală.
Copilul despre care tocmai am aflat că nu este heterosexual este același copil de dinainte să ne transmită acest lucru. Respingerea nu-l va ajuta să schimbe ceva, ci doar va crea distanță și multă durere între membrii familiei. Așadar, este în regulă să nu știm ce să facem, să nu știm cum să reacționăm și, în egală măsură, este OK să începem să învățăm de acum înainte cum putem fi părinți mai buni pentru copilul nostru.
Festivalul Pride din București, picătura din oceanul normalității
An de an, în marile capitale ale lumii, are loc PRIDE, festivalul dedicat comunității LGBTQA+. În România, ne aflăm deja la cea de-a optsprezecea ediție, iar anul acesta festivalul este programat pentru perioada 21-29 iulie, sub umbrela Visible love. Visible families. Evenimentul se concentrează în jurul sentimentului de familie și al dreptului membrilor comunității LGBTQA+ de a avea o familie, indiferent de identitatea de gen ori de orientarea sexuală.
Dincolo de multitudinea de activități pe care Asociația Accept le pregătește anul acesta, în egală măsură se preconizează și un număr impresionant de participanți, ca reacție la atacurile sistematice îndreptate împotriva comunității în ultimele luni, prin diverse propuneri de legi ce îngrădesc drepturile persoanelor queer. Dacă nu aveți o idee clară asupra reprezentărilor comunității și culturii queer, vă invităm, cu căldură, să nu ezitați să apelați la valorile fundamentale ale umanității.
Ceea ce merită interiorizat este că PRIDE nu este despre exhibiționism și nici despre misionarism ideologic, ci despre supraviețuire, reziliență, acceptare, solidaritate, vizibilitate și, mai presus de orice, despre dreptul la viață.
Ceea ce-mi propun prin articolele mele este să mutăm accentul asupra problemelor de percepție cu care se confruntă comunitatea LGBTQA+ și să încercăm un exercițiu de introspecție și de imaginație, astfel încât să trecem prin filtrul propriu ceea ce am trăit sau am putea trăi, în calitate de persoane heterosexuale ori queer. Cred că numai așa putem empatiza, iar după caz, putem avea compasiune, adică acele trăsături esențiale care ne definesc ca oameni.
Citește și:
- Luna LGBT: Mentalitățile se schimbă greu, dar schimbarea este necesară
- #InterviurileSimonei: Copiii LGBTQIA+ au nevoie de părinții lor – interviu cu psihoterapeuții Cristina Petrescu-Ghenea și Lari Rotaru
- Interviu cu Cristian Lavric: A face parte din comunitatea LGBTQIA+ este normal, dar nu este comun
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
