skip to Main Content
Jocurile Pe Care Le Joacă La Maturitate Copiii

Jocurile pe care le joacă la maturitate copiii

În acest articol, voi încerca să pun în lumină ceea ce nu se vede într-un cuplu, la o privire superficială. Sunt acele lucruri ce provoacă fiecare cuplu să găsească o soluţie. Mă refer aici la disimetria care apare în raport cu nevoile şi rolul fiecăruia, într-un cuplu.

După o perioadă în care intimitatea şi promisiunea siguranţei a permis ca fiecare să fie cel care este, în modul în care este, se întȃmplă ca unul dintre membrii cuplului să devină mai responsabil decȃt celălalt, mai parental în raport cu partenerul, mai copilăros – sau, cel puţin, să se ceară acest lucru.

Într-un anumit sens, poate părea problematic ca despre adulţi să vorbim ca şi cȃnd ar păstra un copil interior, pregătit să îşi exprime dorinţele, nevoile, creativitatea sa. Dar pȃnă la urmă, este necesar să conştientizăm că fiecare adult poartă în structurile sale neurologice înmagazinată experienţa de a fi fost copil, cu bunele şi relele acelei experienţe. Aceasta înseamnă că fiecare adult poartă cu sine conflictele şi nevoile sale de dezvoltare din perioada copilăriei. Din acest punct de vedere, orice relaţie adultă, în special dacă vorbim despre cuplu sau familie, are o importanţă şi o încărcătură psihologică provocatoare, tocmai din întȃlnirea celor două subiectivităţi, cu propriile lor particularităţi.

Cuplul pare a fi astfel o formă psihologică tranziţională, ce are ca sens facilitarea vieții psihice a partenerilor, o structură virtuală psihologică în care se caută o rezolvare a acestora.

Aceasta înseamnă că a alege sau a te lega emoţional de o persoană se întȃmplă tocmai pentru că acea persoană poate deveni o parte din viaţa ta psihologică, că poate intra în logica modului tău de funcţionare. Este ca şi cȃnd ar avea loc o formă de interviu, în care se caută persoana menită să întrunească criteriile, de obicei inconştiente, de a putea să devină o parte din viaţa ta psihică.

Această situaţie face ca între membrii cuplului să existe mai multe procese psihologice decȃt am putea vedea la o primă privire, procese care fac ca relaţia voastră să aibă o semnificaţie suplimentară în raport cu satisfacerea sau nu a nevoilor acelor copii ascunşi, dar prezenţi.

Chiar şi în cele mai reuşite sau nereuşite cupluri, au loc aceleaşi procese, fiind important modul în care acestea sunt integrate şi soluţionate. Aici este important de discutat tema independenţei sau dependenţei partenerilor unui cuplu. Binenţeles că, în funcţie de caracteristicile personale, unii dintre noi preferă să se perceapă şi să fie percepuţi ca independenţi, iar alţii ca dependenţi. Pȃnă într-un punct, a fi independent sau dependent are legătură cu discursul cultural majoritar, cu ceea ce se aşteaptă de la oricare individ, cu norma generală, socială, asociată cu maturizarea şi locul fiecăruia într-o societate.

Dintr-o perspectivă psihologică, a fi independent sau dependent nu este altceva decȃt expresia lumii tale interioare, a modului în care te-ai structurat şi în care îţi accepţi vulnerabilitatea şi îţi poţi gestiona lumea interioară. Atât independenţa, cât şi dependenţa sunt, în cele din urmă, un comentariu de fapt la funcţia cuplului din care faci parte sau din care ai vrea să faci parte, dar şi la ce poziţii sau roluri sunt necesare.

De exemplu, un partener(ă) care se declară şi care caută să fie independent(ă) o face, de fapt, tocmai pentru că se află într-un anumit set-up relaţional. Este posibil ca faţă de acest set-up să simtă că trebuie să se apere, în special faţă de dependenţa resimţită ca rezultat al creşterii nivelului de intimitate şi de autenticitate. Sau, în extremitatea cealaltă, putem întȃlni o dependenţă cultivată, care apără subiectul de angoasa lui de a nu fi abandonat ori ca nu cumva partenerul(a) să nu devină o figură ameninţătoare, negativă, ca expresie concretă a conflictelor sale psihice inconştiente. Şi acestea sunt doar cȃteva posibilităţi, cu privire la dinamica dintr-un cuplu.

Cu toate acestea, există un fir roşu care ne poate scoate din labirintul cazurilor particulare şi care ar putea să te ajute personal. Căutarea unui partener sau a unei partenere se face din perspectiva unui proces al idealizării care să asigure că persoana căutată poate să ofere, să protejeze, să hrănească psihologic sau că are un exces care poate fi folosit inconştient. Perceperea acestui exces este, de fapt, o proiecţie care „încarcă“ iniţial figura partenerului (partenerei), favorizând alegerea lui sau a ei. Procesul se poate repeta cu persoane diferite, putȃnd fi anulat sau modificat, şi nu este disfuncţional decȃt în măsura în care nu permite explorarea şi integrarea realităţii efective. Dar în momentul în care se intră într-un cuplu, procesele proiective unidirecţionale se suprapun şi se provoacă unul pe celălalt, concurȃnd la satisfacere. Partenerii sunt astfel nevoiţi să se înţeleagă şi să se accepte, tocmai pentru a facilita procesul. Şi, poate, de aceea ar fi interesant să-i acorzi copilului tău interior posibilitatea să devină vizibil, punȃnd în cuvinte ceea ce doreşti de la partenerul(a) tău, în modul în care simţi şi într-o modalitate care să îi permită şi lui sau ei să facă acelaşi lucru.

Pavel Grigore

Pavel Grigore este psiholog psihoterapeut specialist, cu formare în psihoterapie integrativă. A absolvit un master în psihanaliză şi este doctorand în psihologie în cadrul Institutului de Filosofie şi Psihologie „Corneliu Rădulescu-Motru”, Academia Romȃnă. Este membru al Colegiului Psihologilor din România şi al Institutului Romȃn de Psihoterapie Integrativă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută