Suntem, auzim adeseori, suma experiențelor noastre de viață. Dar dacă povestea noastră a început, de fapt, cu mult înainte să ne naștem? Dacă alegerile noastre nu ne aparțin în totalitate, iar suferințele prin care trecem vin dintr-o viață pe care nici nu am trăit-o?
Dacă, pe lângă ochii albaștri moșteniți de la bunica și gropițele din obraji, pe care le-am văzut într-o poză a străbunicului, am preluat din familia noastră și multe din durerile nerezolvate?
Luna aceasta o avem invitată la #InterviurileSimonei pe Cristina Schmidt, psihoterapeută, trainer și coach, membru fondator al International Centre for Psychogenealogy și recent răsplătită de Asociația Americană de Psihodramă și Psihoterapie de Grup cu premiul Zerka Moreno.
„Traumă“ este un cuvânt pe care-l folosim foarte des în ultima vreme și în contexte în care nu s-ar justifica, neapărat. Și aș vrea să te rog să redefinim acest termen, astfel încât să nu minimalizăm experiențele celor care chiar trec prin evenimente traumatice.
Trauma este suferința pe care o trăim în urma unui eveniment care ne solicită fizic, emoțional și cognitiv, până la un nivel la care și după care noi ne schimbăm complet viața: nu mai gândim la fel, nu mai trăim în același fel, nu mai avem aceeași atitudine față de viață. Acum, cu atât de multă informație (și mi se pare că este extraordinar că lumea vrea să se informeze), oamenii au adoptat în vocabularul lor foarte mulți termeni, fără să aibă în totalitate proprietatea lor. Sau îi folosesc acoperind o parte a ceea ce vor să exprime.
O traumă presupune o mobilizare interioară și exterioară dincolo de nivelul de funcționare a organismului, și are urmări importante: disociere psihică, emoțională, tulburări de somn, amintiri care revin, triggere care induc detalii ale traumei sau ale evenimentului traumatic, care dintr-odată te trag ca un elastic în starea de alertă pe care ai avut-o în momentul experienței.
În rest, sigur, este imposibil să trăim viața aceasta fără să avem niște frustrări, suferințe, supărări. Dar nu ridicăm orice supărare la rang de traumă.
În ultimii ani, vorbim foarte mult despre traumă transgenerațională. Când a început să fie luată în serios?
Cred că nu este luată în serios nici acum. Îmi amintesc de prezența mea, în urmă cu câțiva ani, la o conferință de psihoterapie în Asia și de cineva din conducerea acelei conferințe, care a făcut o afirmație: Acum o să urmeze workshopul acela cu hocus-pocus.
Să punem trauma transgenerațională în context. Trauma, așa cum am explicat, a mobilizat totul în interior pentru a face față unei situații limită de viață, iar apoi persoana și-a continuat viața într-un mod în care totul s-a schimbat. Schimbările au loc la nivelul gândirii, al emoțiilor, poate chiar și la cel al posturii corporale. Cineva care are o pierdere majoră – casă, pământuri, ori confiscări – ajunge să aibă corpul aplecat, este adus de spate, într-o postură corporală a umilinței, a durerii, a pierderii, a doliului sau, dimpotrivă, este într-o stare de furie permanentă, căutând să lupte pentru o dreptate pe care n-o mai găsește. Și atunci, copiii, descendenții, cei cu care interacționează sunt „beneficiari“ ai acestei atitudini corporale și ai modului de a gândi al persoanei traumatizate: Să nu te încrezi în nimeni, Nu există prieteni, Fii atent pe cine bagi în casă! Copiii primesc comportamentul părinților și învață să își ia atitudinea față de viață din aceste lecții, pentru că fiecare cuvânt scos pe gură de către părinte e o lecție pentru copil. Se rostogolește această dinamică, acest complex emoționalo-cognitivo-comportamental, ajungându-se ca în generația a 3-a sau a 4-a să fie o persoană îndârjită, care vede nedreptăți în toate părțile. Când întrebi dacă există vreo legătură cu istoria familiei, este posibil să nege. Dar ce știi despre istoria familiei? Bunicilor li s-a confiscat pământul, s-au mutat – povestea este redusă la niște întâmplări descrise în două propoziții. S-a pierdut povestea, dar trauma este încă vie, s-a rostogolit de la o generație la alta, iar el nu știe de ce este furios pe toată lumea.
Dincolo de comportamentele și atitudinile pe care le transmitem copiilor și nepoților, există și o componentă genetică în trauma generațională?
Nu sunt specialist în genetică, dar știu că Rachel Yehuda (profesor de psihiatrie la Mount Sinai, New York) are o cercetare interesantă în acest sens. Există și în cartea lui Mark Wolynn (Povestea ta a început demult), la partea de bibliografie, o listă întreagă de cercetări genetice, care studiază teme din acest aspect.
Traumele transgeneraționale se rostogolesc doar prin descendență directă sau se pot duce și în „lateral“ către mătuși, unchi, veri?
În toate felurile! Pentru că, până la urmă, suntem într-o familie în care ne leagă niște fire nevăzute ale inconștientului familial și toate aceste lucruri se întâlnesc.
Presupunând că descoperim similitudini între traseul nostru de viață și al altcuiva din alte vremuri (din familia noastră) și că apelăm la ajutorul unui terapeut care ne poate îndruma în acest sens, cum decurge procesul terapeutic?
Ca orice alt proces terapeutic. Doar că sunt aduse în discuție părți din istoria familiei și comparate cu ceea ce trăiește clientul, iar tehnicile, în marea lor majoritate (cel puțin, metoda psihodramei, în care eu sunt specializată) sunt la fel, sunt tehnici adaptate modelului transgenerațional.
Persoana care își dorește să înceapă un asemenea demers poate să aibă mai multe motive. Se întâmplă ceva în viața acelui om, care nu are o explicație logică, nu are temei. Și totuși, acea persoană suferă de o tristețe din ce în ce mai adâncă, pe măsură ce are succes, nu-și găsește direcția în viață, vede un mare gol în față, deși până aici a știut exact ce proiect de viață are, sau are trăiri de tipul atac de panică. Ceva o deranjează. Și ce poate să facă, dacă vrea să investigheze și transgenerațional, este să înceapă să caute în istoria familiei, pentru că ceea ce se transmite nu se transmite copy-paste. Uneori, putem avea doar o extensie a ceea ce s-a întâmplat și poate la noi ajunge doar simptomul: cineva care a fost sugrumat, și 3-4 generații mai târziu, persoanele pot suferi de o tuse înecăcioasă, ceva parcă îi strânge de gât, poate se și exprimă la modul acesta.
Alteori, suntem preocupați de istoria familiei, pentru că deja vedem niște similitudini. Alteori, oamenii caută senzaționalul, și aici este partea greșită. Aud despre oameni care nu știu cum reușesc să descopere numai secrete în familiile lor. Este o pistă care poate fi greșită, pentru că atunci când căutăm senzaționalul, ne inventăm istoria și căutăm să aranjăm detaliile în așa fel, încât să ne iasă senzaționalul. Din practica mea, nu există atâtea secrete, cât există suferințe legate de pierderi și de injustiție.
Deci, nu orice secret de familie provoacă o traumă.
Și nu intră în categoria de secrete de familie tratate transgenerațional orice secret. Serge Tisseron definește foarte bine temele care au legătură cu secretele de familie, secretele traumatice, și ele sunt notate cu S majuscul, deci nu sunt secrete care să țină de zona privată sau confidențială. De altfel, legat de tratarea secretelor, în echipa cu care lucrez, încercăm să construim un cod etic al lucrului cu secretele transgeneraționale.
Până acum, dădeam vina pe mama și pe tata pentru problemele noastre. Acum, pare că avem la dispoziție o întreagă familie pe care să o blamăm pentru împiedicările noastre prin viață. Există acest risc? Cum putem să ne rezolvăm problemele reale, fără să ne degrevăm de responsabilitatea muncii individuale?
Să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat, fără să introducem în poveste vinovați și nevinovați. Înțelegerea dinamicii înseamnă să te duci deasupra lucrurilor și să faci zoom-out. Bineînțeles că există o perioadă când persoana este în plin proces de prelucrare a informațiilor și caută vinovați, pentru că este încă în forma de gândire binară, poate este chiar forma de a respinge ceva ce este greu de acceptat și, mai ales, faptul că a ajuns într-o situație de neputință. Și de aceea, saltul în terapia transgenerațională nici nu este bine să îl facem cu cineva despre care vedem, ca terapeuți, că are un nivel de maturitate foarte scăzut. Iar apoi, de partea terapeutului trebuie ponderate „developările“ unor informații pe care clientul începe să le acceseze.
În contextul în care, așa cum spun spuneai, suntem foarte obișnuiți să ne autodiagnosticăm, întrebarea este: de unde începem să ne punem întrebările și ce fel de întrebări ne punem, ce căutăm, astfel încât să rezolvăm niște probleme, nu să ne creăm altele, imaginare?
Ce recomand, în primul rând, este să ne uităm la familia noastră, cu bune și cu rele, să îi cunoaștem, să fim curioși să le punem întrebări, dincolo de poveștile pe care le știm. Chiar în poveștile pe care le știm, să vedem care sunt detaliile pe care le cerem bunicilor, străbunicilor, dacă mai sunt în viață. Mama, spune-mi cum a fost pentru tine când ai mers la prima întâlnire? Care a fost momentul când ai avut îndoieli asupra iubirii tale? Care au fost momentele în care ai fost foarte speriată, când ai aflat că ești însărcinată cu mine sau după ce m-ai născut?
Apoi, eu cred că pentru o igienă a minții, a sufletului trebuie să ne facem o evaluare permanentă, zilnică, săptămânală: Ce se întâmplă în viața mea? Cum sunt eu pe drumul meu? Îmi respect valorile? Îmi respect proiectul de viață? Ce am de schimbat?
Făcându-ne această evaluare, putem să ne dăm seama de lucrurile care ar putea să ne scape și care ne-ar face să ne trezim într-o situație când deja ea este în desfășurare și cu greu o mai putem gestiona.
Ajung să am o relație toxică și observ un tipar, de vreo 2-3 ori în viață. Cum de mă aflu în aceeași situație? Este posibil să fie un model construit în copilăria mea sau există și alte motive care stau la baza experienței mele de viață. Să spunem că am diabet. Și o explicație o reprezintă faptul că am consumat dulciuri într-un mod necontrolat. După o vreme, îmi dau seama că am dat de informația asta, pe care inițial nu am luat-o în calcul, că și bunica a avut diabet. Citind cărți despre terapie transgenerațională, mergând la terapie, putem să aflăm care este posibila interpretare prin care înțelegem ce semnificație are această afecțiune. Este posibil – nu spun că este singura interpretare – să aibă legătură cu dulcele vieții, cu iubirea. Și atunci, mergem pe fir înapoi și vedem unde ar fi putut să se deregleze povestea mea, dincolo de consumul de dulciuri. Mă duc în istoria bunicii mele și încerc să aflu mai multe lucruri și cine știe ce povești de iubire întrerupte, sacrificate, pierdute au existat acolo? Este posibil, nu spun că este singura interpretare! Psihosomatica ne ajută aici, cu interpretările sale.
Care sunt temele mari pe care le rostogolim în familie? Ce probleme se transmit din generație în generație?
Orice problemă neprocesată emoțional până la capăt, orice problemă pentru care a trebuit să mă mobilizez pentru un răspuns emoțional, cognitiv, corporal – nu trebuie să fie o traumă, poate să fie doar o suferință foarte puternică.
Deci, avem o situație petrecută într-o generație, cu solicitare emoțională, cognitivă și corporală neprocesată până la capăt și tot ce este neadus la forma sa de acceptare se rostogolește, influențând următoarele generații.
℗PUBLICITATE
Putem avea o pierdere cu care un strămoș al nostru nu a ajuns să se împace.
Și cum se transmite? Copiii, nepoții preiau modul în care se comporta bunicul sub presiunea furiei, a tristeții. Mai apoi, comportamentul acesta devine o moștenire: atitudinea, modul de a trăi furiile ajung în generația prezentă, iar cel care trăiește în epoca aceasta are mereu de protestat față de ceva, de luptat pentru vreo cauză sau trăiește intens orice pierdere, cât de mică, un pix sau ceva care în mod obiectiv nu are o valoare materială.
Mai apoi, poate să fie un lucru legat de trecerea dintr-o clasă socială în alta, pierderea statutului sau a libertății. Chiar dacă putem să punem asta la grupa mare a pierderilor, este un alt tip de pierdere. Pe urmă, sunt experiențe fizice. Haide să luăm o dramă colectivă: se vorbește despre faptul că 10% din populația României a ajuns în închisorile comuniste, unde oamenii au fost abuzați fizic, emoțional, umiliți în mod oribil. Or asta lasă traume adânci la nivel fizic, dincolo de cele emoționale și psihologice. Un om bătut și torturat, ce a putut să dea mai departe în relația cu copiii, ajuns înapoi acasă? Experiența lui emoțională și fizică este încorporată: o poveste întreagă a umilirii, a durerii, a înjosirii, a îndurării.
Apoi, mai avem tema numelui. Situații în care avem un copil pierdut înainte de vreme, persoane dispărute, persoane care în viața lor au trăit experiența căderii.
Te referi la situațiile în care, dacă părinții au pierdut un copil, îl numesc pe al doilea după primul sau, pur și simplu, la atribuirea unui nume care ne trasează destinul în viață?
La toate aceste situații: numele unei persoane pierdute, numele unui strămoș. Simbolic, readuc la viață un strămoș care a avut succes, și în felul acesta copilul primește inconștient un mesaj de revigorare. Avem copilul de înlocuire: un copil pierdut înainte de vreme, undeva, în istoria familiei, și 2-3 generații mai târziu, cineva primește numele și toate implicațiile care decurg din asta.
Avem numele aspiraționale: familia dă un nume care are în el indus mesajul: Aș vrea să ajungi ca el, faimos, în clasa aceasta socială.
Sunt foarte multe forme și modele de influență, care sunt date de motivul (de cele mai multe ori) inconștient pentru care copilul a fost numit în acest fel.
Poți să ne explici ce înseamnă sindromul de aniversare, în contextul traumei transgeneraționale?
Sindromul de aniversare înseamnă repetiții în jurul datei la care s-a petrecut un eveniment marcant sau în jurul vârstei la care strămoșul a experimentat acel eveniment. Sunt și lucruri pozitive și lucruri cu impact negativ, iar Anne Ancelin Schutzenberger pune accent pe acest pattern. În fond, noi moștenim ambele. Spre exemplu, cineva cu care am lucrat recent a venit cu o stare de gol, deși are o situație – financiar, profesional, sănătate – foarte bună. În schimb, a intrat într-o stare de alertă, de panică, pur și simplu, nu mai vede viitorul, i s-a răsturnat lumea cu totul. Cu toate că a ajuns în acest punct al vieții visate, trăiește o tristețe adâncă. Or, mergând pe firul istoriei (și aici avem o situație intergenerațională, între 2 generații contemporane) el descoperă și înțelege că, în primul rând, nu și-a încheiat doliul după tată, el pierzându-și tatăl la o vârstă foarte fragedă. În al doilea rând, descoperă că el se află în apropierea vârstei și a datei la care tatăl său a murit. Faptul că el nu vede linia orizontului, deși era pe o traiectorie, că dintr-odată îi dispar toate și trăiește atac de panică și gol în față, aceasta este o formă de experiență aniversară. Trec prin niște trăiri la aceeași vârstă, care dezvoltă experiența tatălui care nu a mai văzut viața în față. Poate toate alertele sufletești vin din faptul că mă anunță: Ești pe punctul de a-l depăși pe tatăl tău, faci tu lucrul acesta?
Există o variantă în care ne sabotăm și ne punem frâne pentru că ne depășim condiția din familia de bază sau pentru că ne simțim vinovați că noi suntem fericiți și tatăl care s-a stins din viață sau un bunic nu mai poate trăi acel sentiment? Există și astfel de dezvoltări?
Da, dar eu folosesc foarte rar ideea de sabotaj, pentru că dă o altă direcție poveștii. Nu ne sabotăm, respectăm niște crezuri interne sistemului. Da, nu ne depășim părinții, fără să depunem un efort psihic, nu ne depășim condiția, fără efortul fizic, psihic.
Fără să plătim un preț, cumva, simbolic.
Prețul, în primul rând, este dat de faptul că eu, într-o formă simbolică, îmi părăsesc clanul, nivelul lor financiar, de fericire, de succes, nivelul lor de credințe. Depășindu-l, înseamnă că eu trebuie să intru într-un alt sistem de gândire, acțiune, speranțe, fără să mă mai pot sprijini pe ceea ce am moștenit eu ca reguli de funcționare în clasa mea socială. Și pot să vin cu exemple: persoane care (dacă vrei să respectăm ideea de sabotaj), au ajuns să piardă totul, după ce au avut chiar un boom și au putut să facă saltul într-o altă clasă. Iar apoi, persoana a ajuns ca printr-un gest minor, dar de impact foarte mare, să piardă tot, în decurs de o lună, ajungând din nou la același nivel de viață limitată, la nivelul clasei din care făcea parte familia lui, de generații. Există și varianta în care trecem pe următoarea treaptă și avem o stare de tulburare, de ceață, de panică, atunci când evoluăm. Ajungem să studiem mult mai mult decât au studiat părinții noștri, dar studiind mai mult, intrăm într-o altă clasă de educație, intelectuală, avem alte preocupări și schimbăm modul de a interacționa cu părinții noștri.
Trecerea într-o altă clasă ne face să trăim în mod, uneori, conștient, dar, de cele mai multe ori, inconștient, sentimentul de părăsire, trădare: Mi-am trădat familia. În mod obiectiv, îmi este mai bine, dar, în același timp, s-a produs un scurtcircuit în legătura pe care o am cu familia mea, nu mai avem același limbaj.
Aș vrea să vorbim un pic și despre bărbați și traumele pe care le poartă cu ei. Noi asociem cumva trauma și suferința cu femeile, dar, în ultimii ani, în contextul mișcării #MeToo, există și o redefinire a masculinității. Mă gândesc la seria „Men Enough“ și la cartea lui Lewis Howes, „Maștile Masculinității“. Care sunt traumele pe care bărbații le rostogolesc din generație în generație și cum le pot face față?
În primul rând: Bărbații nu plâng!
Au început să plângă zilele acestea un pic mai mult?
Eu zic că da. Și-au luat, într-o formă sau alta, permisiunea de a simți, pentru că nu-și permiteau nici măcar să simtă. Când sunt crescut cu acest mesaj primit din partea mamei și a tatălui – Bărbații nu plâng!, atunci, eu sufăr-nu sufăr, nu plâng! Or, tu nu poți să păcălești sufletul cu ceea ce îți spui rațional. Eu, de fapt, sufăr, și toată suferința asta, de câte ori apare în suflet, în minte, (ea dă semnale să iasă afară, să fie exprimată, văzută, procesată), eu o bag înapoi sub preș, și energia acestei trăiri, ca să o dau, totuși, afară, ia alte forme. Bărbații au fost pe front, cu pușca în mână și trăind niște orori greu de imaginat, despre care, iarăși, nici nu puteau să vorbească – pentru că Bărbații nu plâng! Și ce povesteau? Numai faptele de vitejie, ca și când numai partea aceea a existat. Și-au negat această parte a sufletului. Femeile au trăit o revigorare din momentul în care au devenit vizibile, au intrat pe scena politică și cea a pieței muncii. Dintr-odată, femeia iese din poziția de persoană în planul 2, iar mișcarea aceasta recentă scoate la suprafață lucruri despre care nu le era permis femeilor să vorbească – abuzuri sexuale, abuzuri în relație. Femeile vin cu moștenirea aceasta și trăiesc o revigorare, o poziționare de putere, iar bărbații intră și ei într-o epocă în care încep să își permită să vorbească și să își exprime sentimentele, iar unul dintre cele mai importante este exprimarea iubirii față de copil, în forma sa caldă, conținătoare. Vedem bărbați care își țin copiii în brațe, care își iau concediu de paternitate și îngrijesc copiii, care lasă iubirea să iasă afară.
Bărbații capătă și ei voce și trebuie să le-o respectăm și să vedem că și ei vin cu niște suferințe transgeneraționale care nu pot fi cântărite și puse în balanță cu cele ale femeilor. De ce? Pentru că sunt două suferințe diferite, și greutatea o măsurăm nu din afară, ci dinăuntru.
Vreau să te mai întreb și cum se vede din perspectiva unui specialist faptul că orice subiect polarizează foarte tare discuțiile (apropo și de melodia compusă de Erika Isac) și că suntem capabili de-o violență, cel puțin online, care atinge cote neobișnuite?
Întrebare grea! Pe de o parte, vehemența aceasta arată, de fapt, o polarizare a gândirii: sunt pentru sau împotriva, indiferent ce spune cineva. Nu avem opinii. Ceea ce unii numesc opinie se referă, de fapt, la Îmi place, Nu-mi place. Este o gândire a tuturor sistemelor social media: dai like sau nu. Și am ajuns să preluăm acest model. Din ce văd în comentarii, gândirea a ajuns segmentată, din punctul A, până în punctul A.2, nici măcar până la B. Am ajuns să citesc, la un moment dat, 50 de comentarii și am văzut că oamenii au reacționat la un cuvânt din finalul frazei, alții au luat un alt cuvânt, din mijloc, dar dacă s-ar fi uitat la întreaga frază, acolo era o poveste sau o afirmație. Ei nu iau afirmația, culeg doar un cuvânt și reacționează la el. Am dreptul să spun că îmi place sau nu-mi place și consider că aceasta este o opinie. Plăcutul-neplăcutul mai are un substrat: îmi place sau nu ceva în funcție de grupul căruia vreau să-i aparțin, iar eu îmi exprim prin asta apartenența.
Opinia presupune informație, cunoștințe și înțelegerea domeniului asupra căruia pot să îmi spun părerea, conectând aceste informații pe care le dețin.
Oamenii justifică această exprimare, oriunde, oricând și oricum vor ei, în numele libertății de exprimare. Dar eu nu pot să am libertatea de a vorbi, dacă nu am și responsabilitatea de a exprima acel lucru. Este, de fapt, o lipsă de cenzură, de control, nu este libertate. Și-apoi, această vehemență este, în mare parte, o formă de tantrum. Ne-am învățat ca orice dorim să se întâmple acum: Comandă acum, să vină pizza în 5 minute; Dau telefon, de ce nu-mi răspunzi?; Am trimis mesaj pe whatsapp, nu l-ai citit de 5 minute!
Totul trebuie să se întâmple acum! Văd cuvântul? Reacționez. Și mai adaug E părerea mea!. Nu, tu te porți ca copil de 5 ani, care nu are control asupra comportamentului, ești centrat pe plăcere, tot ce faci e plăcere, neținând cont de celălalt.
Sunt multe alte aspecte legate de reactivitatea aceasta. Ea mai ascunde ceva în spate: este forma prin care mă fac vizibil într-o lume aglomerată, în care nu mă mai vede nimeni.
Să încheiem într-o notă pozitivă: există speranță pentru noi?
Categoric! Noi am cules poveștile care au o fațetă negativă. Dar asta nu înseamnă că nu există o parte pozitivă. Noi suntem cei de astăzi datorită resurselor transgeneraționale și aș vrea să invit pe toată lumea să se uite la faptul că inteligența, puterea, reziliența sunt rezultatul resurselor moștenite de la ai noștri, al speranțelor lor, poate.
Apoi, ce pot să văd este că tema vindecării este adusă în toate formele ei. Este o preocupare publică legată de vindecare. Dacă până acum 2 generații se vorbea despre cum să ne ducem viața mai departe, acum avem tema vindecării.
Un alt lucru pozitiv este libertatea opțiunilor. Noi nu mai suntem constrânși de aceleași lucruri de care erau constrânse generațiile trecute. Există niște reziduuri, dar noi trăim o libertate de a alege, o libertate a opțiunilor incredibilă. Lista ar putea continua. Deci, da, avem motive de speranță!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
