„Nu depun suficient efort!“ sau „Nu ar fi trebuit să spun nu!“. Sunt doar câteva dintre mantrele negative pe care ni le spunem atunci când simțim vinovăție. Această emoție, pe care mulți dintre noi o cataloghează ca fiind dificilă, poate fi un semnal sincer, care ne atenționează atunci când am dat-o în bară. Dar, uneori, vina nu este despre ceva ce am făcut greșit, ci e bazată pe o așteptare vagă, nerezonabilă sau neactualizată despre ce fel de om ar trebui să fim.
Atunci când am făcut ceva greșit sau am rănit pe cineva, vinovăția apare asemenea unui ghid, care ne îndrumă și ne oferă energie pentru a remedia situația − putem spune că are o sensibilitate pentru grija față de ceilalți și menținerea relațiilor. Însă ea ne vizitează și atunci când avem sentimentul că am greșit cu ceva. Iar aici, situația e puțin diferită: chiar dacă cele două situații se simt la fel, nu sunt același lucru. Haide să vedem cum, mai exact.
Gabor Maté spune că atunci când suntem mici, acceptăm și ne ghidăm după așteptările părinților sau ale îngrijitorilor, iar asta vine cu o mare recompensă: ne asigură supraviețuirea și legătura de atașament. Așa dobândim mecanismul pe care se bazează vinovăția, cel care ne spune „ar fi bine să nu…“. Până aici, cred că putem cădea de acord că vinovăția e un prieten de nădejde, și chiar așa și este! Doar că, la vârsta adultă, acesta nu mai știe că nu ești un copil și încearcă să te ghideze după aceleași credințe și valori din trecut. Și uite așa ajungi să spui clasicul „Ar fi trebuit să…“, ce te blochează în trecut și îți influențează deciziile din viitor.
Sunt multe situații în care lăsăm vinovăția să se așeze pe scaunul șoferului, preluând controlul vieții noastre. E natural să simțim orice fel de emoție „negativă“, dar ceea ce nu ne dorim este ca aceasta să pună stăpânire pe deciziile noastre. Așa că, te invit să facem câteva #PsihoDescoperiri în acest sens.
Sugestia practică #1
Poți gestiona vinovăția definindu-ți mai clar așteptările. Atunci când te găsești spunându-ți că nu ai făcut destul, ori că nu ești un părinte suficient de bun, îți formulezi o așteptare vagă și simți că nu ți-ai îndeplinit această așteptare. Asta pentru că nu este definită.
Așa că, fii mai specific și întreabă-te cât ar fi suficient sau cât înseamnă mai mult în contextul actual al vieții tale? După ce te antrenezi în a deveni mai concret în setarea acestor repere, oferă-ți permisiunea de a le adapta într-un mod realist și ancorat în realitatea vieții tale.
Spre exemplu: „Ar trebui să pot să îmi mențin programul și activitățile, chiar și după ce am devenit părinte. De ce îmi e așa de greu acum, doar făceam asta înainte?“. În astfel de situații, merită să explorezi ce e important pentru tine în acest moment, definind concret așteptări. Verifică dacă acestea se bazează pe un set de credințe dobândite în copilărie. Unele te pot bloca să descoperi cum ai face tu lucrurile.
Despre așteptările întâlnite în copilărie și relația lor cu vina poți afla din workshopul inspirațional al lui Gabor Maté.
Sugestia practică #2
Dă-ți voie să fii curios, prin auto-adresarea unor întrebări. Ceea ce gândim despre o situație ne determină emoția. În acest proces gând-emoție, te invit să îți antrenăm curiozitatea împreună.
℗PUBLICITATE
- Ce anume îți declanșează vinovăția?
Spre exemplu, mulți părinți au ca declanșator performanța școlară a copilului. Vezi care sunt acele situații sau domenii din viața ta care apasă butonul vinovăției.
- Investighează gândul
Ce îmi spun despre acest declanșator? Ce îmi spun, de mă face să simt că am greșit cu ceva? Poate vei descoperi că sună cam așa: „Nu sunt un părinte bun, de aceea copilul meu nu se descurcă așa bine la școală.“
- Înlocuiește neadevărul
Care ar fi o evaluare mai validă a situației? Cine, în afară de mine, mai poate contribui la această situație?
Iar reformularea poate suna cam așa: „Copilul meu nu se descurcă așa bine la școală, poate ar merita să vedem cum îl putem ajuta.“
- Găsește dovezile
A-ți repeta că nu ești tu de vină și a reformula nu este suficient, dacă nu cauți dovezile pentru a crede cu adevărat. Care sunt acele probe care îți indică că nu este despre faptul că nu ești un părinte bun? Ei bine, la ce mă pot gândi eu este că pentru mulți copii, anumite materii sunt dificile, și că o parte din ei pot fi chiar colegi de clasă. Asta înseamnă că și părinții celorlalți copii nu sunt suficient de buni sau că la materia respectivă are nevoie de mai mult ajutor, iar asta nu are nicio legătură cu povestea pe care ți-o spune vinovăția.
Sugestia practică #3
Fii recunoscător când simți vinovăție! E posibil ca cel mai comun declanșator al vinovăției să fie verbalizarea lui NU. Am învățat că nu e frumos, poate chiar ne era teamă să îl spunem față de părinții noștri și astfel am pierdut legătura cu starea de bine pe care o simțim când avem grijă de nevoile noastre, înlocuind-o cu vinovăția. Atunci când spui NU, pentru a avea grijă de nevoie tale, iar vina apare, te invit să vezi apariția ei ca pe mesajul că ai făcut ceva pentru tine!
Mulți nu am văzut grija față de sine în familia de origine, ci, poate, jertfa și amânarea. A face diferit poate să îți transmită că ai făcut ceva greșit.
Știu, din experiență personală, cât de sfâșietor poate să fie să spui nu, dar și câte costuri pot să apară dacă nu învățăm să o facem. Iar pentru asta, vă îndrum spre Gabor Maté și a lui carte Când corpul spune nu.
P.S.: Pe 30 martie, de la 20:30, vă aștept LIVE pe Instagram Pagina de Psihologie, să dezbatem subiectul în detaliu și să facem și mai multe #PsihoDescoperiri.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
