Mai mult ca oricând, ziua de 8 Martie ne îndeamnă să ne gândim la mamele, bunicile și celelalte femei din viața noastră cu mai multă iubire și admirație decât de obicei. Probabil că fiecare dintre noi poartă în cufărul cu amintiri o serie de imagini despre cum ne vedeam noi mamele în copilărie. Așa cum spune și Harriet Lerner, autoarea volumului Confesiunile unei mame imperfecte, fiecare mamă are plusurile și minusurile ei și fiecare copil are nevoie să poarte în suflet o imagine pozitivă despre femeia care i-a dat viață.
Pentru că este 8 Martie, vrem să vă lansăm invitația de a ne povesti cea mai frumoasă amintire cu mama – fiindcă avem intenția de a le facilita cititorilor noștri starea aceea interpersonală de „bine“, ce derivă din legătura care există între mame și copiii lor. Iar pentru a vă ușura puțin sarcina, am invitat mai multe persoane să ne împărtășească o astfel de amintire. Iată ce ne-au răspuns:
„În școala generală, făcusem o adevărată pasiune pentru chimie și mai ales pentru laboratorul de chimie al școlii. Mama a observat imediat și, pentru că lucra în domeniu, mi-a făcut cadou pentru început un set complet de eprubete și alte ustensile de laborator. Văzând cât m-am bucurat, a venit și bonusul – o zi întreagă pe care am petrecut-o alături de ea, la serviciu, în laboratorul unde își desfășura activitatea. A fost o zi pe care nu o s-o uit niciodată. Mulțumesc, mamă, și la mulți ani!“ — Radu Constantinescu, jurnalist Europa FM, gazda emisiunii „Drum cu prioritate“
„Nu cred că aveam încă 4 ani; stăteam destul de mult la mamaia (bunica paternă), undeva la 40 de km de București, care mă îngrijea câtă vreme părinții erau la serviciu. Weekendurile erau cu mama și cu tata. Mi-o amintesc pe mama prin curte, frumoasă și zâmbitoare, cu breton gros, pletele adunate în coc în creștetul capului, buze roșii, cărnoase, salopeta albastru închis evazată și helancă în dungi colorate. Mă ținea în brațe și îmi spunea povestea preferată a copilăriei mele – despre maimuțica albă; de sute de ori, aceeași poveste, fără să mă satur. Așa arăta sfârșitul de săptămână – cu brațe moi și povești cu maimuțe. Nu mai are plete, dar buzele sunt la fel de roșii și cărnoase, brațele la fel de moi și calde și pun pariu că, dacă aș ruga-o, mi-ar mai spune și povești.“ — Diana Stănculeanu, psiholog și expert în sănătatea mintală a copilului și adolescentului
„Ne leagă o iubire puternică și sinceră. Are cei mai blânzi ochi verzi și este cel mai bun, cald și puternic om pe care îl cunosc. Pentru ea, fericirea înseamnă să ne vadă fericite pe mine și pe sora mea. Așa e mami. E greu să o descriu în doar câteva rânduri. Ce poți spune despre o mamă care a mers la magazin și s-a întors după o jumătate de oră cu o necunoscută – căreia i-a oferit cazare și mâncare la noi acasă, timp de o săptămână, pentru că avea o rudă în spital? Că e om bun! Ce poți spune despre o mamă care, pe lângă cele două fiice ale ei, a mai crescut câțiva ani și două nepoate, ca să le ajute să termine școli bune? Că e un om minunat! Dacă ar fi să mă rezum la câteva amintiri legate de copilărie, îmi amintesc cu drag cât de mult se implica, atunci când aveam spectacol la școală și la balet. Când trebuia să pregătim costumele, tot universul se învârtea în jurul nostru și al acelor rochii pe care le cosea cu mâinile ei (asta, pentru că nu avea mașină de cusut). Muncea la ele până noaptea târziu, iar dimineața mergea la fabrică. Ieșeau impecabil. A fost atât de creativă, încât a reușit să facă singură și o perucă, pentru un spectacol. Nu avea unde să găsească așa ceva în Târgu Mureș, la începutul anilor ’90. Pentru ea nu era un simplu spectacol, era spectacolul în care jucam noi și lua lucrurile foarte în serios. Era atât de mândră de fiecare dată, încât ne făcea să ne simțim (pe mine și pe sora mea) de parcă am fi dansat și cântat pe cele mai mari scene ale lumii. Mi-a dat mare încredere în mine și mi-a insuflat, într-un mod cât se poate de natural, convingerea că pot face orice îmi propun. Așa e și acum. Orice facem noi, din punctul ei de vedere, facem cel mai bine. Nu am auzit-o niciodată spunând «Nu poți face asta, nu ai voie să faci asta». Ne-a lăsat libertatea de a alege și ne-a ghidat frumos, în vremuri în care nu exista la noi conceptul de parenting. A făcut cum a simțit că e mai bine. Și îmi mai amintesc că, în fiecare seară, ne pupa pe obraz și ne spunea «noapte bună». Așa face și acum, când ne revedem. Dar o simt lângă mine zilnic, chiar dacă e departe. E la fel de sensibilă, delicată și în același timp puternică, iar eu îmi doresc să îi îndeplinesc visul de a publica un volum cu poeziile pe care le scrie.“ — Andreea Brașovean, jurnalist DIGI 24
„Odată, am simțit că pot merge pe jos până la capătul lumii. Ce dacă aveam 10 ani? Știam că acolo mă așteaptă mama și sora mea. Altădată, aproape că am atins norii; așa de puternic a sărit pe trambulină sufletul meu, când m-am mutat împreună cu ele. Ele, cele pe care le vedeam doar în vacanțele de vară. Ce îmi amintesc cel mai bine, de atunci? Cum cântam toate trei, drumurile spre mare, plimbările prin București, de la un capăt la altul al orașului, primul concert la care am mers doar eu cu mami, în Brașov, dorința imensă de a ne bucura împreună de copilăria neconsumată… până cândva, când am avut senzația că am devenit adult. Dar a fost simplu să întorc clepsidra. Într-o zi, când era în vizită la mine, m-am ghemuit în cadă și am rugat-o pe mami să-mi spele părul lung, așa cum o făcea când eram foarte mică și încă nu puteam să respir alt parfum decât pe al ei. Mi-am dat seama atunci că, de la o clipă la o veșnicie, nu e decât o boare: parfumul și prezența mamei. Cândva, sper să pot face și eu pe cineva să simtă așa.“ — Alexandra Ușurelu, interpret și compozitor
„Îmi amintesc perfect mersul înspre grădiniță alături de ea, cu mâna mea ținută strâns de mâna ei. Dimineți friguroase, cu zăpada care scârțâia sub picioare, cu fularul care îmi acoperea aproape toată fața, și cojocul ei maro, din blană de oaie, care mi se părea cea mai tare piesă vestimentară. Și, mai presus de orice, sentimentul acela indestructibil de siguranță, că nimic rău nu se poate întâmpla. Că, atâta vreme cât mă ținea de mână, totul avea să fie bine. P.S.: Și, ca să deconstruiesc tot ce am scris mai sus, aș putea să mai amintesc și de momentele în care mă trăgea de urechi și îmi rupea tema, pentru că îndoisem colțul paginii sau scrisesem urât.“ — Andreea Vasile, actriță de teatru și film („La urgență“, „Luna verde“, „Fixeur“, „De ce eu?“, „Umbre“)
℗PUBLICITATE
„Nu am putut să aleg ceva foarte specific, dar îmi amintesc de atât de multe momente în care am râs cu lacrimi (e ceva la care ne pricepem foarte bine) – despre te miri ce și, de cele mai multe ori, în cele mai nepotrivite contexte –, despre vacantele la mare în care, în prima zi când ajungeam acolo, luam la pas toate magazinele de pe faleză (ce, nu pentru asta se merge la mare?), în timp ce tata se ducea să facă prima baie în mare din acel an. Apoi, am așa o amintire despre duminicile de vară, în care îmi plăcea numai să stau lângă ea în curte. Iar acum, că scriu, îmi amintesc de o nuntă la care ai mei au fost nași (cred că aveam vreo 5 ani) și țin minte cum mă uitam la mama și o admiram cât era de frumoasă și elegantă și delicată și ce rochie specială avea, emanând în același timp o prețiozitate care îi dădea, așa… un aer burghez. Îmi dau seama că sună cumva ciudat să scriu asta, dar sunt sentimente pe care le am acum, amintindu-mi de ea, mama din copilăria mea!“ — Raluca Anton, doctor în psihologie și psihoterapeut Imago
„Îmi este greu să mă opresc la un singur moment sau o amintire simpatică, atunci când vine vorba de mama. Am o relație super specială cu cea care m-a făcut mare – „una mujer fantastica“, așa cum o privesc eu. De la ea am învățat poate cel mai important lucru: „Indiferent de cum e lumea cu tine, tu fii bun cu ea.“ În vremuri în care discursul urii a devenit firesc, fii bun, exersează asta cu oamenii din jurul tău și cu tine. Dincolo de asta, mama este cea care, în fiecare an, de 1 martie, îmi trimite, prin poștă, o felicitare și un mărțișor și mă face să nu uit că «acasă» e în Bucovina, lângă ea.“ — Cătălin Anchidin, PR și om de comunicare
„Am multe amintiri frumoase cu mama. De altfel, am avut norocul să am niște părinți extrem de open minded și așa mi-au câștigat încrederea – adolescența mea fiind una destul de blândă, pentru că nu aveam de ce să ascund ceva de ei. Însă una dintre cele mai frumoase amintiri alături de ea a fost prima mea zi de școală, atunci când a venit să mă ia după finalul orelor. Îmi amintesc și acum privirea, bunătatea, căldura, dar și felul în care era îmbrăcată. Mi se părea că e cea mai frumoasă femeie de pe pământ (aceeași părere o am și acum) și tot ce îmi doream era să o îmbrățișez și să mă laud cu ea, ținând-o de mână. Știu că m-a dus la cofetărie și mi-a zis că este foarte mândră de mine.“ — Bianca Sîrbu, PR și comunicare Pagina de Psihologie
„Mereu ne amuzăm (sora mea și cu mine) când ne amintim că, foarte multă vreme, pentru noi mama a rămas la vârsta de 37 de ani. Era deja trecută cu mult de această vârstă, dar dacă cineva ne întreba „Ce vârstă are mama voastră?“, noi spuneam cu nonșalanță cifra magică. Pe atunci (când avea pe bune vârsta de 37 de ani), îmi amintesc cum, într-o zi, fix de 8 Martie, era îmbrăcată într-o cămașă albă cu dantelă discretă la gât și cu o fustă, mai lungă, de culoare verde și un imprimeu cu papagali colorați. Parcă o văd și acum – venind spre o masă, cu intenția de a pune niște flori în vază. Eu stăteam pe un scaun la acea masă și, pe măsură ce se apropia, mă minunam de cât de frumoasă este ea, mama mea. Nu știu dacă am văzut-o vreodată ca pe o prințesă – așa cum mai fac copiii, uneori – dar știu sigur că în acel moment eram convins că am cea mai frumoasă mamă din lume. Iar azi, de 8 Martie, vreau să-i reamintesc cât de mult o iubesc și să-mi exprim regretele pentru toate acele momente în care vocea îmi scapă și cuvintele-mi sunt mai grele sau mai reci.“ — Gáspár György, psiholog și autor
Acum e rândul tău! Să ne scrii pe Facebook sau pe Instagram… Care este cea mai dragă amintire care-ți vine în minte, atunci când spui „mama“?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
