Mama este o figură idealizată în cultura noastră. Știm și că nicio mamă nu este perfectă, dar iubirea și liniștea trăite în brațele ei bat momentele mai puțin plăcute, reproșurile adunate sau alte teme conflictuale, inerente relațiilor pământene.
Aceste sentimente sunt adevărate pentru majoritatea ființelor umane. Pentru mulți alții, însă, realitatea propriei experiențe se încadrează la polul opus. Și în cazul lor figura maternă a creat universul, doar că este vorba despre un univers care i-a dezamăgit și i-a rănit; un univers în care, în spatele ușilor închise, nu s-a practicat protecția, ci abuzul (fizic și/sau emoțional). Pentru ei, tabloul matern frumos pictat la nivel de societate nu este doar o constantă amintire a unei pierderi irecuperabile, ci și o senzație că e nepotrivit să vorbească despre suferința lor. Rar își permit să pună public în cuvinte abuzul și suferințele îndurate, venite din partea aceleiași persoane despre care se presupune că ar fi trebuit să ofere iubire necondiționată, îngrijire, protecție, susținere… bucurie de viață. Și mai rar sunt crezuți sau înțeleși de către cei crescuți de mame iubitoare. Împovărați cu durerea de a nu se fi simțit iubiți de ființa care i-a adus pe lume, pot fi bântuiți și de un amestec de vinovăție și rușine despre felul în care a decurs relația cu propria mamă. Experiența lor, însă, nu este mai puțin posibilă sau mai puțin reală doar pentru că nu se potrivește cu cea a majorității.
Când mama nu este figura angelică din basme
Dificultăți în relația cu mama întâlnim des, dar nu vorbim acum despre „mame dificile“, ci despre mame manipulatoare, răuvoitoare, geloase, răutăcioase, egoiste. Realitatea este că unele mame sunt incapabile să-și iubească necondiționat și cu empatie propriul copil. Indiferent dacă motivul pentru care își retrag iubirea este o alegere conștientă sau o tulburare psihică, efectele asupra copilului sunt profunde și de lungă durată.
Cea mai înfricoșătoare dintre toate personalitățile este mama narcisică. În vreme ce o mamă sănătoasă din punct de vedere mintal își protejează copilul de răul și de pericolele din lumea exterioară, mama narcisică este însăși sursa fricii pentru copilul său. În locul afecțiunii, acesta va fi expus la multă impredictibilitate, accese de furie cronică și încălcări șocante ale limitelor. Un părinte narcisic distorsionează percepția de sine a copilului, plantându-i la interior voci critice copleșitoare și un sentiment continuu de îndoială de sine. Impactul poate fi devastator: cu sentimente cronice de goliciune și singurătate și o credință puternică de a nu fi niciodată în siguranță, suficient de bun sau demn de a fi iubit, adultul-copil al unui părinte narcisic va crește cu senzația că nu se potrivește nicicum în lumea asta sau printre semenii lui.
Majoritatea copiilor cu părinți narcisici se confruntă cu o lipsă de empatie din partea acestora, respectiv cu incapacitatea de a le fi înțelese gândurile, emoțiile sau punctele de vedere. Invalidarea emoțională extremă face un copil să se simtă ca și când suferința lui nu este și nici nu va putea fi auzită și văzută. O mamă normală reacționează cu blândețe și iubire când își simte copilul în suferință. O mamă narcisică, în schimb, este incapabilă să recunoască suferința copilului chiar și atunci când ea este cea care o provoacă. Fără o frână la îndemână, cruzimea comportamentelor ei nu poate avea limite de siguranță. Iar când iubirea maternă necondiționată este înlocuită cu cruzime, efectele asupra copilului nu pot fi altfel decât devastatoare: cel puțin din punct de vedere emoțional, este un copil orfan de mamă.
℗PUBLICITATE
Istoria psihologică a mamelor narcisice
Fără îndoială, însăși mama narcisică nu a avut parte de o copilărie sănătoasă. E foarte probabil să nu fi primit nici ea suficientă iubire, stimă de sine sau valorizare, ajungând să compenseze această lipsă printr-o aparentă iubire de sine excesivă. Însă problema majoră în cazul acestei tulburări de personalitate este că nu se poate interveni cu ajutor de specialitate, deoarece narcisicii nu consideră că ar avea vreo problemă de sănătate mintală. Sunt atât de absorbiți de propria persoană și atât de orbiți de valoarea lor supraestimată, încât au convingerea deplină că problema se află doar la cei din jurul lor.
O mamă narcisică are, prin însăși definiția tulburării, foarte mare grijă de imaginea ei publică. De aceea nici nu își permite vreun tip de neglijare ce ar putea atrage atenția altora asupra faptului că nu își face datoria de părinte. Dimpotrivă, face din rolul de mamă o ocazie numai bună pentru a stârni admirație și a primi laude. Cu acest scop unic în minte, impune realizări cu standarde ridicate propriului copil pentru a avea în permanență ceva nou și important cu care să atragă atenția asupra ei. Pentru o mamă narcisică, copilul este un fel de furnizor personal de succese. În felul distorsionat în care percepe realitatea, are convingerea că realizările copilului i se cuvin și i se datorează. Își laudă cu nesaț copilul în fața celorlalți din perspectiva proprietății lui private, dar pentru copil nu are credite de acordat: EA este cea care a făcut mari sacrificii pentru a-i oferi copilului șansa de a avea succes.
Viața din spatele ușilor închise
Toată partea de abuz se desfășoară acasă, fără martori în preajmă. Ca un coșmar ce începe doar după ce se închide ușa locuinței. Copiii mamelor narcisice au foarte rar ocazia de a vorbi cu un alt adult despre ceea ce li întâmplă. Și nu doar pentru că oricum ar fi șanse mici de a crede cineva un copil care își vorbește de rău o mamă cu o imagine socială atât de bună, ci mai ales pentru că nici măcar copilul nu înțelege ce se întâmplă cu adevărat. Îi va lua ani buni de terapie la vârsta adultă ca să își descâlcească propria poveste de viață și să își adune într-un întreg toate părțile sinelui fragmentat. Va avea nevoie de multă muncă interioară pentru a-și descoperi adevăratul Sine, ascuns sub rănile adânci provocate de relația cu o mamă disfuncțională.
Ca și copil al unei mame narcisice ajungi să îți privești propria reflexie într-o oglindă defectă, manipulată constant de propria mamă. Crești bazându-te pe ceva foarte deteriorat, fără a te putea proteja. La vârsta adultă, însă, poți alege. Te poți redefini așa cum îți dorești să fii. Poți începe un proces de vindecare și reconstrucție, astfel încât să lași în urmă minciunile pe care le-ai auzit despre tine și să pășești către cine ești cu adevărat. Ai drepturi asupra propriei povești de viață și, mai ales, ai dreptul la o voce cu care să ți-o povestești.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
