fbpx
skip to Main Content
Copilul Nefericit în Căsnicia Nefericită

Copilul nefericit în căsnicia nefericită

Lumea devine tot mai frumoasă pe măsură ce devine din ce în ce mai complicată. – Gregory Bateson

Familia este primul nostru cuib. Acolo ne naștem, suntem îngrijiți, apărați, învățați, iubiți. Și o familie se naște din iubire, doi oameni se îndrăgostesc și hotărăsc să experimenteze viața împreună. Apoi le e dor de copilărie și hotărăsc să-și facă și ei proprii lor copii. Pe care îi iubesc și le dăruiesc tot ce au ei mai bun. Din acest punct lucrurile par să se complice foarte mult…

Mai jos sunt prezentate câteva rânduri ale unei povești de viață, ale unui suflet care a crescut în familia în care s-a născut și care caută, la fel ca noi toți, să-și găsească locul și să se reîntregească.

— La ce te gândești ?
— 
La mine, cea care aș putea să fiu…
— 
Și ce te-mpiedică să fii deja ?
— 
Copilul care-am fost…

Am fost un copil cuminte, ascultător și blând. Mi-am iubit părinții și ei m-au iubit la rândul lor, dăruindu-mi reguli pentru conduită, norme pentru învățare și educație, austeritate pentru o dezvoltare corectă și sănătoasă. N-au fost violenți, din contra, mă copleșeau cu atenția lor. De cum deschideam dimineața ochii se puneau în mișcare o sumedenie de lucruri pe care mi le puneau în față și la care trebuia să fiu atentă de la cele mai banale până la cele mai sofisticate. Spălat, îmbrăcat, mâncat, postură corectă la masă, mers frumos pe stradă, salutat, răspuns politicos la întrebări, cerut scuze la greșeli, mulțumesc de fiecare dată când primești ceva. Ore suplimentare de engleză, vioară (am avut de ales între pian și vioară, vioara mi s-a părut mai blândă), tenis de câmp.

Am fost un copil cuminte, ascultător și blând și-am învățat repede tot ce mi se cerea și părinții mei mă iubeau din ce în ce mai mult și eu eram din ce în ce mai cuminte. Aveam tot ce-mi era necesar și nu mai doream nimic altceva. Se ridicase în jurul meu un zid ce avea rolul de a simula siguranța. La început și-a jucat rolul foarte bine, era un spațiu în care nu erau lucruri inutile și în care experimentam un confort domestic călduț.

Am crescut însă și-am inceput să privesc dincolo de zid. Acolo se petreceau lucruri necunoscute mie, era o altă lume, un alt aer, părea un carusel de culoare, veselie și libertate care mă atrăgea ca un magnet și am sărit peste zid, iar în acest salt simbolic am pierdut sacul plin cu așteptările părinților mei. Eliberată de ceva ce nu-mi aparținea, m-am simțit pe mine pentru prima dată, liberă dar speriată, pendulând între copilărie și adolescență. Au fost primele încercări în care mi-am auzit vocea și mi-am experimentat voința. Mi-a fost greu pentru că nu mă cunoșteam îndeajuns încât să știu ce vreau și nici n-aveam curaj să-mi încerc aripile și să zbor. Până la mine ajungea „cântecul de sirenă“ al părinților mei care mă ademenea înapoi, într-un loc atât de cunoscut. Știam de unde plecasem, îmi era frică de unde puteam să ajung.

Tot simbolic mi-am făcut o poartă în zid și, cu rușine și vinovăție, m-am întors. Atunci a fost momentul când pentru prima data stima mea de sine a fost la pământ. Arăta ca un glob de sticlă pe care-l plămădisem suflând curaj în aluatul moale al ființei mele și care abia prinsese să se întărească. Dar era spart… Am încercat să îl refac, am adunat cioburile și le-am lipit cu aurul câtorva virtuți pe care simțeam că le mai am: „sunt un copil bun“, „n-am făcut niciodată rău“, „îmi iubesc părinții“. Asta m-a făcut să cred că puteam fi iubită în continuare. Și am fost, cum au știut ei mai bine. Mi s-a pus  pe umeri o haină frumosă menită să mă protejeze de tot ce nu era „cum trebuie“, (părinții mi-au spus că au făcut sacrificii pentru asta) dar în care erau camuflate cu grijă toate așteptările lor. Mi-am dat seama de asta doar atunci când în buzunarele grele găseam reproșuri învelite în hârtie colorată de bomboane de ciocolată. Purtau aromă de îngăduință dar erau amare.

— Mi se pare mie sau esti din ce în ce mai dezordonată?
—  
mai mereu îți lași lucrurile împrăștiate prin casă…
— 
ai început să faci lucrurile cam de capul tău și asta n-o să fie bine…
— 
ești tot mai pretențioasă și mai nemulțumită, nu-ți dai seama cât efort facem noi pentru tine?
— 
vorbești atăt de tare, parcă ai fi pe stadion, controlează-te, ești fată…
— 
azi n-ai făcut nimic, asta se numește lene;

Și cea care era m-a „ars“ cel mai mult…

— nu avem ce discuta, lucrurile se împart totdeauna în două categorii, bune sau rele, urâte sau frumoase, acceptabile sau neacceptabile. Ca să ai o viață bună trebuie să alegi  ce e bun, frumos și acceptabil.

Și atunci eu de ce simțeam că viața mea nu e nici bună, nici frumoasă, nici măcar acceptabilă?

Pentru că nu am putut avea niciodată o discuție deschisă față în față, pentru că ei știau și voiau tot ce era mai bine pentru mine. Pentru că nu voiau să mă pedepsească ci doar să mă corecteze. Pentru că m-au considerat din start ceva imperfect care trebuia dus către perfecțiune și doar ei puteau să facă asta. Pentru că totdeauna comportamentul lor era scuzat de bune intenții iar al meu vinovat de nesupunere și neînțelegere. Pentru că din asta trebuia să înțeleg că mă iubesc. Și m-au iubit, în felul lor. Doar că eu n-am putut să spun niciodată ce copleșitoare era iubirea lor și că mă ard reproșurile lor ca tatuajele făcute chiar pe suflet. Că eu iubesc dansul nu tenisul de câmp, că mie-mi place muzica „slobozită“ din sufletul meu, cântată cu gura mea nu plânsă pe strune de vioară, că mie-mi place să visez iar în imaginația mea viitorul meu nu se potrivește cu viitorul lor pentru mine. Că uneori sunt tristă și plină ochi de lacrimi, dar plânsul meu n-ar avea pentru ei nicio logică. Cuvintele mele, cântec de lebădă…

Mi-am iubit părinții și n-am vrut să mă lupt cu ei, era o luptă inegală și pierderile ar fi fost mai mari decât câștigul. Așa am gândit atunci. Și pentru că am gândit prost, am acționat și mai prost. „Când voi împlini 18 ani voi părăsi această închisoare, mă voi căsători….“, și așa am făcut…

Revenind puțin la domeniul științific numit psihoterapia familiei, cuvintele lui Richard Bach aduc multă lumină în ceea ce privește rostul și sensul unei familii: „Legătura esenţială dintr-o familie autentică nu este cea a sângelui, ci a respectului şi bucuriei pentru viaţa fiecărui membru al ei.“

Starea de bine a familiei și a membrilor ei a fost preocuparea multor terapeuți care, începând cu anii ’60, au dezvoltat şcoli de terapie familială care s-au concentrat asupra diferitelor aspecte ale sistemelor familiale. Sistemul fiind conceptul pe care noi, terapeuții, îl folosim pentru a descrie cuplul, familia, comunitatea, cultura etc. La nivel internațional există nenumărate astfel de școli, în acest articol mi-am propus să familiarizez cititorul doar cu câteva dintre ele (poate cele mai aproape de terapeutul care sunt).

℗PUBLICITATE


  • Şcoala structurală (Salvador Minuchin, Braulio Montalvo) este interesată de relaţiile ierarhice dintre membrii familiei sau dintre subsisteme, respectiv de distanţele fizică şi emoţională existente între acestea.
  • Terapia și practica specifică școlii strategice (reprezentată de echipa de la MRI – Jay Haley, Paul Watzlawick, Cloe Madanes) care este interesată de tiparele de comunicare şi de modul în care problemele se menţin sau se agravează.
  • Școala Milaneză, care explorează şi transformă sistemul de convingeri al familiei (printre reprezentanții de marcă ai acesteia se numără: Mara Selvini Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin, Giuliana Prata).

Sistemul familial funcționează după legi simple și clare a căror cunoaștere dau starea de bine. Necunoașterea lor sau nuanțarea personală în funcție de nevoi și interese dau tot atâtea motive de nefericire.

În încheiere, vă las cu un alt dialog interior, menit, de asemenea, să ajute reluarea legăturii cu sine și redobândirea sentimentului de întreg în propria viață.

Sunt căsătorită de 4 ani și nefericită cam tot de-atâția.

Bineînțeles că am fost îndrăgostită (în felul meu) și bineînțeles că de un om bun (așa l-am văzut eu). Îmi doream o altfel de viață, știam că sunt o fată bună și cuminte și m-am străduit să demonstrez asta, pentru că speram să primesc ceea ce-mi lipsea. Și primeam, dar rareori ce îmi doream. Atunci m-am străduit și mai tare să arăt că merit aruncându-mă cu disperare în tot felul de roluri de „soție bună“: găteam compulsiv, făceam curățenie exagerat, făceam depozit în cămară cu cumpărături, exersam dezinhibarea în partidele amoroase, eram mai mereu atentă la dorințele soțului meu. Bineînțeles că am rămas descoperită în celelalte roluri, întârziam la serviciu, nu mai aveam grijă de mine, nu reușeam să-mi fac nicio prietenă căci nu aveam timp, iar uneori eram atât de obosită de nu coboram din pat o zi întreagă. „Soția bună“ devenea pe zi ce trece mai nefericită și mai frustrată. Treptat mi-am dat seama că, cu cât mă străduiam mai tare să arăt că sunt o soție bună cu atât mai des apăreau reproșurile, mai întâi îngăduitoare apoi din ce în ce mai amare.

— mi se pare mie sau n-ai mai fost de mult la coafor?
— 
mai mereu muți lucrurile prin casă, te plictișești?
— 
ai început să exagerezi uneori, nu cred că e bine.
— 
niciodată nu ești mulțumită cu ce îți ofer, realizezi ce daruri scumpe îți fac…?
— 
ai niște manifestări câteodată de mă sperii, parcă ai fi un copil…
— 
n-aș putea niciodată să stau atâtea ore în pat fără să fac nimic ca tine..

Și cea care m-a durut  cel mai tare și care m-a trezit:

— poate că ar trebui să te maturizezi un pic,  ca să trăiești bine trebuie să faci alegeri bune.

Nimic mai adevărat.

Dar oare eu știam ce vreau? Da, voiam să fiu fericită, am plecat din casa părinților mei nefericită și căutam fericirea în căsnicie, părinții mei mă iubeau, soțul meu mă iubea, dar toți ajunseserăm la același deznodământ: ei la reproșuri, eu la nefericire. Lumea devenise neprietenoasă, vremea potrivnică. Nu-mi plăcea să mai ies din casă. În corp era un murmur, un freamăt care nu mă lăsa să dorm. Prin sângele meu pluteau în derivă cuvinte, tonalități care mă dureau. Gândurile mi se roteau prin cap ca un stol de păsări migratoare ce se pregăteau să plece. De data asta nu mai aveam scăpare, eu nu mai aveam unde să evadez.

A fost primul moment în care m-am gândit la o altfel de „plecare“. M-am speriat, era un gând  care m-a făcut să cer ajutor. Și așa am ajuns să fac terapie.

Primul lucru pe care l-am văzut când am intrat în cabinet a fost o oglindă mare ce oglindea fereastra. Acela a fost și obiectul folosit în terapie care mi-a dat cel mai puternic insight.

Oglindea perfect copilul nefericit în căsnicia nefericită. Comportamente automate, emoții nerostite, nevoi neacceptate. Până și reproșurile aveau o oglindire aproape identică. Când am înțeles asta, am aflat și ce aveam de făcut. Am privit insistent chipul din oglindă, apoi mi-am plimbat mâna pe imaginea ce-mi reflecta tristețea. De sub palma mea, dând faldurile timpului deoparte, mă priveau înlăcrimați, doi ochi de copil…

— La ce te gândești?
— 
La mine, cea care am să fiu…
— 
Și cum te gândești să faci asta?
— 
Vindecând copilul care-am fost…

Și-așa a început povestea, povestea înțelegerii și vindecării. O poveste cu trei capitole mari: vindecarea copilului, vindecarea relației de cuplu și însușirea mecanismelor care stau la baza unei familii fericite… Pentru că ne pregătim să devenim părinți…

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută