Gáspár György este psiholog și psihoterapeut certificat în terapia relațională imago. În practica clinică, lucrează cu familii și cupluri, iar dincolo de asta, coordonează mai multe programe de formare pentru psihoterapeuți (în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie – AMPP) și scrie cărți. Deoarece editura Pagina de Psihologie a publicat la finalul anului trecut cartea Drama neglijării emoționale din copilărie, l-am invitat pe Gáspár să ne răspundă la câteva întrebări și să ne ghideze pașii prin teritoriile complicate ale neglijării emoționale.
De ce este important să vorbim despre neglijarea emoțională din copilărie?
Când ne referim la copilărie, avem o serie de amintiri care ne răsar în minte, unele dintre acestea sunt despre evenimente pozitive, altele despre experiențe dureroase. Mult timp, psihoterapia și programele de dezvoltare personală s-au axat cu precădere pe ceea ce am trăit, acestea fiind parte din resursele și traumele noastre. Dar în ultimul deceniu, tot mai mulți practicieni au început să observe că există oameni care nu au traume majore (sau traume cu „T“), care au avut copilării relativ lipsite de sărăcie sau daune relaționale (divorț, separări, violență fizică, abuz sexual etc.) și totuși ceva îi împiedică să se bucure de viață.
Acest ceva, potrivit psihologei și autoarei Jonice Webb, are de-a face nu cu ceea ce s-a întâmplat, ci cu ceea ce nu s-a întâmplat. Cu alte cuvinte, amintirile dificile (conștiente sau inconștiente) dor și pot reprezenta parte din drama vieții noastre. Dar rareori ne gândim că și ceea ce ne-a lipsit poate reprezenta o traumă (din acelea cu „t“) și, prin urmare, cauzează blocaje sau ne sabotează evoluția afectivă și relațională în viață. Accentuez „evoluția afectivă sau relațională“, deoarece mulți dintre cei care am fost neglijați emoțional în copilărie am ajuns departe din punct de vedre profesional, dar asta nu înseamnă că și personal ne merge atât de bine.
Neglijarea emoțională chiar este o problemă reală?
După cum îmi arată atât practica clinică, cât și munca altor colegi din țară și din străinătate, adevărul este că oamenii afectați de neglijarea emoțională din copilărie chiar suferă. Dar așa cum spune și dr. Webb, nu-și dau seama de reala cauză a suferinței și, adesea, nici psihoterapeuții sau consilierii nu se gândesc la neglijarea emoțională din copilărie ca fiind ceva serios. Suntem prea obișnuiți să analizăm și să privim spre ceea ce s-a întâmplat. Iar neglijarea emoțională, care este invizibilă, este considerată inofensivă și inexistentă. Fenomenul este subtil și extrem de răspândit. Oamenii își vor aminti mai ușor faptele concrete, pentru că cele mai multe dintre acestea au fost și vizibile (bătăi, sărăcie, abandon etc.). În timp ce neglijarea afectivă nu implică amintiri cognitive concrete, cauzează mai degrabă un gol interior și un acut sentiment de inadecvare sau de impostură. Ba mai mult, adesea mi-a fost dat să aud oameni povestind despre o copilărie ideală și spunând că: „N-am avut parte de disfuncționalități ca alții, ceea ce înseamnă că nu trecutul este cauza, eu sunt problema!“. Atât de orbiți putem fi când vine vorba despre drama neglijării emoționale și de greutățile copilăriei pe care le cărăm în spate.
Cum sunt părinții care au cauzat sau care încă mai cauzează neglijare emoțională? Există un tipar anume de parenting care duce la traumele cu „t“?
O întrebare excelentă pentru a înțelege amploarea fenomenului. Atunci când vine vorba despre neglijarea emoțională, este de știut că nu ne referim doar la părinții care și-au abuzat copiii sau care i-au abandonat. Inclusiv un părinte care declară că-și iubește copilul ca pe ochii din cap poate genera neglijare emoțională atunci când nu pune limite comportamentale, când nu vorbește despre afecte și emoții, când supra- sau sub- responsabilizează copilul, când este interesat doar de bunăstarea materială, când suferă de o boală cronică sau din cauza unor dependențe. În bestsellerul Drama neglijării emoționale din copilărie, autoarea, Jonice Webb, propune 12 tipologii comportamentale care pot cauza traume cu „t“ și prin care ne poate veni mai ușor să ne recunoaștem trecutul sau părinții.
Ce vreau să punctez, cât mai clar, este că nu insinuez sub nicio formă învinuirea părinților și nu încurajez criticarea celor care ne-au crescut. Din fericire, psihoterapia a trecut peste acea etapă. Este vorba despre a recunoaște fenomenul și a reconsidera cum a arătat, din punct de vedere emoțional, copilăria noastră „atât de fericită și de lipsită de griji“. Deoarece neglijarea emoțională are de-a face cu un „eșec empatic acut“ și cu faptul că am beneficiat de mai puțină conectare afectivă decât am fi avut nevoie. Fiecare copil și fiecare ființă umană au nevoie de un minim de susținere emoțională, iar dacă acest nivel nu este asigurat, avansăm în viață cu rezervorul afectiv gol.
Asta înseamnă că neglijarea emoțională din copilărie devine neglijare afectivă de sine?
Ceva de genul, dar chiar și mai mult! Adesea, persoanele care se autoignoră din punctul de vedere al îngrijirii și prețuirii de sine, dar și oamenii care sunt prea delăsători sau manifestă un slab autocontrol au crescut în medii neglijente din punct de vedere emoțional. Principiul după care funcționează creierul sau sistemul nostru nervos este destul de clar, spun experții în neuroștiințe. Creierul funcționează pe bază de predicții: acesta învață din experiențele primare și, ghidat de acestea, construiește realitatea socială în care trăim.
Dacă emoțiile copilului sunt invizibile pentru părinți sau uneori chiar „amendate“ de către adult, creierul învață să prezică faptul că emoțiile sunt ceva negativ și face anticipări în concordanță cu asta. Astfel, cred că putem explica mai bine și de ce „a simți“ este una dintre cele mai mari temeri ale omului modern sau de ce ne-am izolat atât de mult de lumea emoțiilor. În cele din urmă, costurile nedepășite ale neglijării emoționale din copilărie le plătim nu doar noi, dar devin și „datoria“ celor dragi nouă sau a comunităților din care facem parte.
Lisa Feldman Barrett, una dintre cele mai în vogă voci în materie de neuroștiințe, consideră că, în lipsa recunoașterii propriilor emoții, creierul consumă foarte multă energie și adesea trăim cu bugetarea corporală pe minus. Ceea ce înseamnă că suntem mai fragili în raport cu stresul cronic, că vom aveam mai puține resurse pentru gestionarea provocărilor vieții, că ne vom îmbolnăvi mai des sau că-i vom neglija emoțional pe cei pe care spunem că-i iubim.
Există câteva criterii în baza cărora putem identifica neglijarea emoțională din copilărie?
Răspunsul este afirmativ. În cartea deja amintită, există și un chestionar cu 22 de itemi care ne poate ghida în acest proces de autodescoperire. Și cele mai multe dintre criterii pot fi simplu de identificat: trăim cu sentimentul lipsei de apartenență la familie sau prieteni; considerăm că a depinde de cei din jur este o mare problemă; familia sau prietenii ne descriu ca fiind reci sau distanți din punct de vedere afectiv; avem un nivel extrem de autocritică; atunci când s-au născut emoțiile în noi, ne este foarte dificil să ne liniștim; ne trezim că rătăcim foarte mult cu mintea; și cel mai evident dintre criterii – trăim un mare gol interior. Când nu suntem în contact cu emoțiile noastre, viața va părea goală, deoarece emoțiile reprezintă combustibilul principal al existenței umane. Acest gol poate fi resimțit fizic, dar adesea oamenii îl descriu ca fiind o amorțeală afectivă și emoțională.
℗PUBLICITATE
Cum putem umple rezervorul nostru emoțional? Cum reușim să facem schimbări favorabile în ceea ce ne privește pe noi și pe cei dragi nouă?
Schimbarea de acest fel merită privită ca un proces care, deși are niște piloni generali, nu înseamnă că va funcționa la fel pentru toată lumea. Ființa umană este complexă și nu tuturor ni se vor potrivi cei X pași simpli. Ba mai mult, în pregătirea pentru schimbare, ne vom întâlni, destul de repede, cu obstacole: așteptări nerealiste, evitarea disconfortului etc.
Mintea omului s-a obișnuit să desconsidere greșeala, drept urmare, adesea, ne spunem că un proces de schimbare corect este liniar, fără regres și constant. Atât viața personală, cât și practica profesională mi-au arătat că tiparele deja învățate de creierul uman se transformă mai greu, dar din fericire se transformă. Putem învăța să facem predicții mai favorabile cu privire la emoții, dacă ne dezvoltăm granulația emoțională (capacitatea de a discerne între variatele tipologii de emoții); dacă îndrăznim să fim mai curioși față de ceea ce simțim și să ne exprimăm mai des trăirile și emoțiile.
În esență, pilonii ar fi: înțelegerea sensului emoțiilor în viața noastră și o mai bună îngrijire de sine. Primul pilon poate avea nenumărați micro-pași: alfabetizarea emoțională, recunoașterea nuanțelor emoționale, observarea propriilor emoții și analiza acestora, acceptare și încrederea în emoții, exprimarea emoțiilor, plasarea emoțiilor în contextul relațiilor etc. Al doilea pilon are următoarele componente: învățarea grijii de sine, cultivarea autodisciplinei, însușirea unor strategii de reglare emoțională, compasiunea și bunătatea față de sine etc.
Descrise, cele două componente pot reprezenta o hartă a întregului proces, dar este important să o plasăm în contextul vieții fiecăruia dintre noi. Eu personal mă aflu (în mod asumat și conștient) în acest proces de mai bine de 20 ani și îmi imaginez că voi mai fi mult și bine. Partea bună este că, odată pornit, procesul începe să devină parte din stilul natural de viață și beneficiile pot să pară tot mai firești și naturale.
Există persoane care, atunci când vine vorba despre o astfel de schimbare, au un sistem relațional care le oferă suficient suport. Dar mulți s-ar putea să aibă nevoie, cel puțin pentru o vreme, de ghidajul și susținerea unui psihoterapeut (sau alt profesionist în domeniu) și de acces la lectură. Lectura în sine nu înseamnă psihoterapie, să nu încurcăm lucrurile, și nici schimbare comportamentală. Dar cărți precum Drama neglijării emoționale din copilărie ne pot ajuta să aprindem lumina minții, pentru ca mai apoi să decidem traseul nostru în viață.
Cum ne afectează neglijarea emoțională din copilărie relațiile de cuplu? Sau am putea spune că nu le afectează?
Am putea pretinde că nu le afectează. Neglijarea emoțională reprezintă drama invizibilă și disperarea liniștită atunci când vine vorba despre relațiile intime. Dacă vorbim despre cuplu, este de la sine înțeles că vorbim despre iubire. Dar iubirea, spre deosebire de sex, reprezintă o emoție. Ceea ce înseamnă că pentru sistemul nervos al unei persoane neglijate emoțional iubirea este fie ceva nepermis, fie ceva periculos, fie ceva imposibil.
Și, atenție, nu mă refer la procesul de îndrăgostire romantică. Mă refer la iubire ca la emoția noastră supremă. Nenumărate dintre cuplurile pe care le-am întâlnit de-a lungul practicii clinice au avut parteneri care n-au învățat să primească și să accepte iubirea în viețile lor. Oameni ai căror sisteme nervoase au învățat să anticipeze absența și nu prezența iubirii. Iar procesul este cu atât mai complex cu cât vorbim despre un fel de-a fi cu care ne-am obișnuit atât de tare încât credem că așa ne-am născut. Și de aceea este important să transformăm necunoscutul (neglijarea emoțională) în cunoscut și să ne redobândim sinele emoțional.
Asta ce înseamnă mai exact? Cum sunt aceste persoane în relațiile de cuplu? Cum se manifestă comportamental?
Aș putea să formulez câteva exemple. Cel mai probabil, sunt persoane pe care, dacă le întrebăm ce cred despre relații, vor spune că sunt complicate. Ceea ce are mult sens pentru mintea mea de psihoterapeut relațional. Doar că undeva în conceptualizarea (înțelegerea) cea mai profundă despre sine, aceste persoane consideră că nu sunt demne de iubire și, deoarece nu-și asumă această convingere, vor face multe anticipări negative în momentele de stres relațional sau vor identifica doar ceea ce nu face bine partenerul.
Deseori, persoanele neglijate emoțional au o parte dezvoltată de victimizare și nu-și recunosc predicțiile psihologice sau anticipările prin care-și modelează realitatea socială. Asta înseamnă că, din punct de vedere relațional, își construiesc o realitate care să le îndeplinească predicțiile. Partenerul care este înțelegător, generos și iubitor poate fi ușor considerat plictisitor sau slab (nu se potrivește cu mindset-ul lor). Partenerul care pune limite este perceput drept rău. Partenerul indisponibil este cel mai atrăgător. Față de acesta, creierul va avea cea mai mare familiaritate. Recomand cu încredere încă o carte de referință Acceptă iubirea, de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, pentru toți cei care sunt dornici să-și schimbe raportarea la iubire, fără să-și mai saboteze relațiile.
Lasă-ne cu un mesaj optimist, să ne schimbăm puțin energia…
Da, este o sugestie cu mult sens. Un gând care merită păstrat viu este următorul: copil fiind, cei care au avut grijă de tine au făcut ce au putut cel mai bine, te-au îngrijit cum au știut și asta ți-a modelat creierul. Deci n-ai nicio responsabilitatea față ce s-a întâmplat cu tine în trecutul îndepărtat. Dar lucrurile diferă odată ce ai ajuns la maturitate. În funcție de acțiunile tale de astăzi, consolidezi sau rescrii propria realitate. Creierul tău funcționează tot pe bază de predicții. Cum ar fi dacă ai profita de posibilitățile pe care le ai ca adult și ți-ai revoluționa viața afectivă și emoțională? Primul pas ar putea fi conștientizarea nevoii de schimbare, iar al doilea –implicarea în comportamente sau acțiuni noi. După aceea, viața ta va prinde mai multă culoare.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
