La ora prânzului, curtea școlii răsună de țipetele vesele ale copiilor care au mai terminat o oră, o zi, o săptămână de școală. Copiii de clasa întâi sunt atrași ca un magnet către balansoarul cu cinci locuri în formă de ciupercă din curtea grădiniței. Privilegiați, școlarii mici încă mai au acces în parcul de lângă clasele unde au învățat până nu demult. Jocul lor este amețitor, se rotesc cu viteză, își strigă rândul, râd, se înghiontesc și parcă nu se aud între ei dacă nu țipă.
La banala întrebare „Ție ce-ți place cel mai mult la școală?“, băiatul meu de șapte ani n-a ezitat să-mi răspundă: „Pauza!“.
Curtea școlii, după curtea casei, este locul cu cel mai mare impact asupra copiilor noștri. Pe lângă tot ceea ce învață, acolo ei își dezvoltă abilități sociale, formează prietenii, se simt izolați, își trăiesc primele drame.
În curtea școlii putem înțelege „urzeala vieții sociale a copilului. Totul se regăsește acolo, prietenii devotate, lupte pentru popularitate, angoasa parentală cu privire la cruzimea socială“ (Prieteni buni, dușmani aprigi de Michael Thompson, Catherine O’Neill Grace, Lawrence J. Cohen).
„Ieri, Alex mi-a dat un pumn în piept!“ (Un coleg)
„Ana i-a scris Marei un bilet în care o anunța că nu mai este ea cea mai bună prietenă. Nici n-am știut ce să zic, i-am zis că o fi avut o zi proastă.“ (O mamă)
„El a început!“ (Celălalt coleg)
℗PUBLICITATE
„Mi-a spus o altă mamă că a văzut-o cum alerga în urma grupului de fete și era roșie toată la față. O marginalizează, sunt sigură!“ (O altă mamă)
Ceea ce interferează cel mai mult cu înțelepciunea unui părinte în astfel de probleme sunt amintirile dureroase din propria copilărie și teama că al lui copil va suferi. Nu încurajăm violența și nici nu permitem o descătușare a furiei într-un mod în care să le facă rău celorlalți, dar nu putem interveni să rezolvăm lucrurile pentru copiii noștri: ei au nevoie să învețe să facă singuri asta.
Ce putem face să ne susținem emoțional copiii, așa cum au nevoie
În schimb, ceea ce au nevoie copiii noștri să facem este să le oferim un spațiu sigur de destăinuire sau chiar de refulare atunci când vin acasă cu o plângere legată de o materie, de un profesor sau de un coleg. De asemenea, au nevoie să nu încercăm să minimalizăm ceea ce auzim doar pentru că în capul nostru expresia „nu-mi place la școală“ a declanșat scenariul unui viitor abandon școlar.
Să stăm deoparte și să-i ascultăm în motiv activ poate fi o adevărată provocare și, de multe ori, am putea avea senzația că n-am făcut nimic pentru ei doar ascultându-i. Odată ce avem una sau două astfel de discuții cu copilul nostru, această impresie se risipește imediat ce ei ne vor uimi cu capacitatea de a găsi soluții potrivite lor. Validarea și etichetarea emoțiilor pot completa în mod sănătos efortul nostru de a-i asculta cu atenție și, în mod incredibil, nici n-avem nevoie să folosim fraze complicate. Un simplu „Aha“ care va fi înțeles ca „Încă sunt aici, te ascult și sunt interesat“ creează acel spațiu sigur în care poate avea loc destăinuirea. Amintiți-vă că etichetăm emoția și nu persoana: „Observ că te simți trist“ și nu „Observ că ești trist.“
Atunci când copiii noștri se confruntă cu emoții dificile, nu vă fie teamă să le oferiți în imaginație ceea ce-și doresc: „Mi-ar plăcea să pot face să apară exact prăjitura pe care ți-o dorești.“
Acest lucru ajută la calmarea sistemului emoțional al copilului, ceea ce lasă loc de acțiune pentru lobii frontali – locul de unde izvorăște rațiunea și înțelegerea situației, dincolo de emoție.
Prietenia se aseamănă cu străduțele lăturalnice
Cartea Prieteni buni, dușmani aprigi oferă o comparație extrem de grăitoare despre perspectiva relațiilor dintre copii, explicație pe care o las mai jos, pentru că înțelegerea are puterea de a vindeca răni și de a limpezi comportamente: „Grupurile sunt șoselele copilăriei. Copiii noștri sunt luați de val și merg cu aceeași viteză ca majoritatea celorlalți din trafic. Dacă ceilalți copii de la școală merg cu 80 de kilometri pe oră, copilul tău se poate deplasa printre ei la o viteză sigură. Dar dacă ceilalți elevi se deplasează cu o viteză de 120 de kilometri pe oră, va fi dificil și periculos pentru copilul tău să se deplaseze cu 80 de kilometri la oră. Astfel încât va apăsa pe accelerație pentru a ține pasul cu colegii săi, neîndrăznind poate să tragă pe dreapta pentru o pauză, deoarece pare mult prea periculos atunci când traficul este atât de rapid. Prin opoziție, prietenia se aseamănă cu străduțele lăturalnice și drumurile secundare ale copilăriei. Prietenii pot merge în propriul ritm, se pot opri atunci când vor, se pot retrage din traficul accelerat. La adăpostul prieteniei, copiii pot merge în ritmul propriei dezvoltări. Este ridicol și sentimental să ne imaginăm că un copil poate trăi doar pe străduțele lăturalnice ale prieteniei fără să fie nevoit să aibă de-a face cu viața șoselelor de grup. Cu toții trebuie să intrăm pe autostradă atunci când vrem să ajungem undeva.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
