Viața și moartea vin la pachet. Nu poți să le separi. În Zen‐ul japonez, termenul shoji se traduce prin „naștere‐moarte“. Nu există nicio separare între viață și moarte cu excepția unei mici cratime, o linie subțire ce le conectează pe cele două.
Nu putem trăi cu adevărat fără să păstrăm conștiința morții. Moartea nu ne așteaptă la capătul unui drum lung. Moartea e întotdeauna alături de noi, în esența fiecărei clipe ce se scurge. Ea este profesorul secret care se ascunde la vedere. Ea ne ajută să descoperim ceea ce contează cel mai mult. Și vestea bună este că nu trebuie să așteptăm până la sfârșitul vieții ca să ne putem da seama de înțelepciunea pe care o are moartea de oferit.
De ce să reflectezi asupra morții?
În ultimii 30 de ani, am stat la granița morții alături de câteva mii de oameni. Unii dintre ei au murit plini de dezamăgire. Alții au înflorit și au pășit uimiți pe acea ușă. Diferența a constat în dorința de a trăi treptat în dimensiunile mai profunde a ceea ce înseamnă să fii om.
Ar fi absurd să ne imaginăm că, în momentul morții noastre, o să avem puterea fizică, stabilitatea emoțională și claritatea mentală pentru a face o muncă de‐o viață. Cartea mea prezintă o invitație – cinci invitații, de fapt – de a te așeza lângă moarte, de a bea o ceașcă de ceai cu ea și de a o lăsa să te îndrume către o viață mai plină de sens și iubire.
Reflectarea asupra morții poate să aibă un impact profund și pozitiv nu doar asupra modului în care murim, ci și a felului cum trăim. În pragul morții, e ușor să facem diferența între tendințele ce ne conduc spre întregire și cele ce ne îndreaptă către separare și suferință. Cuvântul întregire este legat de „sfânt“ și de „sănătate“ [în engleză: wholeness = întregire, holy = sfânt, health = sănătate, n.r.], dar nu este vorba despre o unitate vagă, omogenă. Poate să fie mai bine exprimat prin interconexiune. Fiecare celulă din corpul nostru face parte dintr‐un întreg organic, interdependent ce trebuie să funcționeze în armonie pentru a menține o stare de sănătate bună. În mod similar, fiecare corp și lucru există într‐o interacțiune constantă de relații ce reverberează în întregul sistem, afectând toate celelalte părți. Când acționăm într‐o manieră ce ignoră acest adevăr de bază, suferim și creăm suferință. Când trăim în funcție de el, susținem și suntem susținuți de întreaga viață.
Obiceiurile vieții noaste cuprind un impuls puternic ce ne propulsează către momentul morții. Apare o întrebare evidentă: Ce obiceiuri vrem să creăm? Gândurile noastre nu sunt inofensive. Ele iau forma unor acțiuni, ce se dezvoltă la rândul lor în obiceiuri, iar obiceiurile se transformă într‐un final în caracter. Relația noastră inconștientă cu gândurile ne poate modela percepțiile, declanșa reacții și predetermina relația noastră cu evenimentele din viață. Putem să depășim inerția acestor tipare dacă devenim conștienți de propriile opinii și convingeri, iar dacă procedăm astfel, facem o alegere conștientă de a pune la îndoială aceste tendințe habituale. Opiniile și obiceiurile fixe ne reduc mintea la tăcere și ne conduc spre o viață trăită pe pilot automat. Întrebările ne deschid mintea și exprimă dinamismul de a fi om. O întrebare bună are suflet și apare dintr‐o dragoste profundă de a descoperi ce este adevărat. Nu vom ști niciodată cine suntem și de ce ne aflăm aici, dacă nu punem întrebările incomode.
Fără a ne aminti de moarte, avem tendința să ne luăm viața de bună, pierzându‐ne adesea în căutarea nesfârșită a auto‐gratificării. Când trăim cu conștientizarea morții, acest lucru ne amintește să nu ne agățăm prea strâns de viață. Poate că ne luăm mai puțin în serios pe noi înșine și ideile noastre. Ne desprindem mai ușor de lucruri. Când acceptăm că toată lumea moare la un moment dat, ne dăm seama că suntem cu toții în aceeași barcă, împreună. Astfel, devenim un pic mai buni și mai blânzi unii cu ceilalți.
℗PUBLICITATE
Putem valorifica conștientizarea morții pentru a aprecia faptul că suntem în viață, pentru a încuraja auto‐explorarea, a ne clarifica valorile, a găsi un sens și a genera acțiuni pozitive. Efemeritatea vieții ne oferă această perspectivă. Pe măsură ce intrăm în contact cu natura precară a vieții, ajungem și să‐i apreciem valoarea. Atunci nu vrem să pierdem vreun minut. Vrem să ne trăim viața din plin și să ne folosim de ea într‐o manieră responsabilă.
Moartea este un companion ideal pe drumul către a trăi bine și a muri fără regrete
Înțelepciunea morții nu are relevanță doar pentru muribunzi și pentru îngrijitorii lor. Poate, de asemenea, să te ajute să faci față unei pierderi, sau unei situații în care te simți captiv ori lipsit de control – fie că treci printr‐o despărțire sau divorț, te confrunți cu o boală, o concediere, spulberarea unui vis, un accident de mașină, sau chiar cu cearta cu un copil sau coleg.
La scurt timp după ce celebrul psiholog Abraham Maslow a suferit un atac de cord aproape fatal, el a scris într‐o scrisoare: „Confruntarea cu moartea – și amânarea ei – face ca fiecare lucru să pară atât de prețios, de sacru, de frumos, încât simt mai puternic ca niciodată impulsul de a‐l iubi, de a‐l îmbrățișa și de a mă lăsa copleșit de acesta. Râul meu nu a arătat niciodată atât de frumos… Moartea, și prezența ei continuă, face ca dragostea, dragostea pasională, să fie mai posibilă.“
Nu sunt vreun romantic în privința morții. Este un lucru dificil. Poate cel mai dificil pe care o să‐l facem vreodată în această viață. Nu iese întotdeauna bine. Poate să fie trist, crud, haotic, frumos și misterios Mai presus de toate, e normal. Cu toții trecem prin asta. Niciunul dintre noi nu scapă de‐aici în viață.
Extras din cartea Cele cinci invitații, disponibilă cu reducere aici.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
