Nu de puține ori, de-a lungul vieții, ne-am surprins copleșiți de emoții foarte puternice (anxietate, rușine, furie etc.), deși contextele în care le-am experimentat au fost diferite. Chiar și în relații cu parteneri de tipologii diferite, am ajuns la un moment dat să ne confirmăm aceleași percepții despre noi înșine. Atunci când avem tendința să spunem despre noi că așa am fost dintotdeauna și nu vom putea fi niciodată altfel, nu facem decât să ne blocăm în propriile capcane mentale.
Capcanele mentale sunt, de fapt, tipare ce se instalează în copilărie și au reverberații pe tot parcursul vieții. „A început prin ceva ce ni s-a făcut de către familie sau de către alți copii. Am fost abandonați, criticați, hiperprotejați, abuzați, excluși sau deprivați – am fost răniți într-un fel sau altul. Capcana mentală a ajuns să facă parte din noi.“ (Jeffrey E. Young)
Capcanele mentale ne determină atât felul în care gândim și simțim, cât și comportamentele și relațiile cu ceilalți. Ele sunt ca niște lentile prin care noi percem lumea. Sunt interfața dintre stimulii din mediu și răspunsul nostru emoțional și comportamental. Astfel, aceste scheme „ne declanșează sentimente puternice, precum furia și anxietatea. Chiar și atunci când dăm impresia că avem tot ce ne trebuie – statut social, o căsătorie ideală, respectul celor apropiați, succes în carieră, de multe ori nu suntem capabili să ne bucurăm de viață sau să credem în propriile noastre realizări“.
În momentul când ni se activează o capcană mentală, reacția noastră va fi una automată, de luptă sau fugă, mecanisme de apărare pe care creierul le folosește în situații percepute ca pericol. „Prin fugă, evităm să ne gândim la capcana în care ne aflăm. O scoatem din minte. Fugim, de asemenea, de sentimentele legate de această capcană. Când apar sentimente, le atenuăm. Luăm droguri, mâncăm excesiv, facem curățenie în mod compulsiv sau muncim până la epuizare“.
Din necesitatea de a aduce o mai mare conștientizare asupra modului în care simțim, gândim și acționăm, Jeffrey Young, fondatorul terapiei centrate pe scheme cognitive, descrie în cartea sa Cum să-ți reinventezi viața (2017) unsprezece capcane mentale, care ne controlează în mod inconștient întreaga viață și pe care vi le prezentăm succint în cele ce urmează.
- „Te rog, nu mă părăsi!“ Capcana Abandonului
Această capcană se instalează de obicei foarte timpuriu, este o capcană „preverbală“, așa cum o numește J. Young, astfel ea este legată de nevoile cele mai elementare de siguranță, de atașamentul securizant de care are nevoie un nou-născut din partea figurii materne. Ulterior, adultul care dezvoltă această schemă va percepe iubirea ca pe un sentiment de disperare.
„Când are loc o separare, anxietatea, durerea și mânia pe care aceste persoane le resimt sunt atât de intense, încât nu sunt în stare să se liniștească singure, simțindu-se profund singure și disperate. Își pot distrage atenția de la aceste sentimente doar pentru perioade scurte de timp“.
- „Nu pot să am încredere în tine“. Capcana Neîncrederii şi Abuzului
În cazul acestei capcane este inhibată o nevoie de protecție pe care o are orice copil, dependent fiind de părinții lui. Sentimentul pe care îl resimte copilul este acela de trădare din partea unuia sau chiar a ambilor părinți în cazul în care niciunul nu intervine în apărarea lui.
„O ciudățenie a vieții este că tindem să repetăm aceleași tipare autodistructive la nesfârșit. Freud numea asta compulsie la repetiție. De ce ar vrea cineva care a fost abuzat în copilărie să se implice într-o relație abuzivă din nou? Nu are sens. Totuși, așa se întâmplă“.
- „Nu voi primi niciodată dragostea de care am nevoie“. Capcana Deprivării Emoţionale
Deprivarea emoțională este un sentiment al pustiului, al neglijării și se instalează și aceasta foarte devreme, în perioada când bebelușul este total dependent de mama sa, atât fizic cât și emoțional. Această capcană rezultă din absența unor comportamente de îngrijire și afecțiune, ceea ce o face mai greu de depistat, spre deosebire de alte capcane. Copilul mic are o mare nevoie de a-i fi validate emoțiile ca să se simtă întreg și acceptat necondiționat. În caz contrar, el poate ajunge să-și inhibe într-atâta emoțiile încât cu timpul să nu mai aibă acces nici măcar la cele de bucurie decât la o intensitate foarte redusă, ceea ce duce la senzația că „nu mai simți că trăiești“.
Adultul ce a fost privat de hrana emoțională, dezvoltă fie un sentiment de detașare, fie o furie cronică, cu toate că, aparent, copilăria lui a fost lipsită de probleme.
- „Nu-mi găsesc locul nicăieri“. Capcana Izolării Sociale
Sentimentul care primează este singurătatea. Este inhibată nevoia de a fi dezirabil, dar și nevoia de apartenență la grup și de integrare. „Cei care simt că sunt diferiți își formează grupurile lor. (…) Membrii unui grup de excluși sociali își înnobilează propriul statut, simțindu-se superiori și speciali“.
Să nu înțelegem, însă, că ar fi ceva rău în a fi diferit. Problema apare atunci când sentimentul de a fi diferit este unul dureros. „Deși unii se cred superiori sau se bucură că sunt mai aparte, cei mai mulți găsesc în asta o sursă de nefericire. Majoritatea dintre noi vrem să ne integrăm, iar izolarea ne doare și ne face să ne simțim singuri“.
- „Nu mă descurc de unul singur“. Capcana Dependenţei
Copiii crescuți într-un mediu hiperprotectiv dezvoltă o angoasă în a accepta și partea mai puțin plăcută a unei situații și rămân într-un con de umbră dominat de frică și ulterior de pesimism. Nevoia de explorare le-a fost sufocată de teama de pericole iminente indusă de mamă.
℗PUBLICITATE
Viața este de-a dreptul copleșitoare în lipsa sentimentului de competență. Aceste persoane sunt neajutorate, nu se descurcă singure. La polul opus însă, în cazul dependenței ascunse, a contradependenței, persoanele în cauză refuză să apeleze la ajutor, la asistență sau îndrumare. În acest caz, este sufocată nevoia de a fi vunerabil.
În general, părinții hiperprotectori inhibă copiilor nevoia de a funcționa independent de ceilalți. Aceștia se dezvoltă cu o imagine deficitară asupra propriei lor identități. Și chiar sensul propriei existențe ajunge să fie pus sub semnul întrebării.
- „O să se întâmple o nenorocire“. Capcana Vulnerabilităţii
Aceia care dezvoltă diverse fobii s-au îndepărtat foarte tare de sentimentul de siguranță, care e o nevoie de bază. Lumea a devenit periculoasă. O catastrofă se poate întâmpla oricând. Acestor adulți le este periclitată și nevoia de a sta pe picioarele proprii, de a fi autonomi.
„Majoritatea celor care au atacuri de panică intră în această categorie. Sunteți mereu atent la senzațiile din corp, temându-vă să nu indice ceva grav. Sunteți hipersensibil față de propriul corp. Orice senzație mai ciudată, oricare ar fi fost cauza ei naturală, poate da naștere unei stări de panică. Vremea prea caldă, vremea prea rece, exercițiile fizice, furia, bucuria, cofeina, alcoolul, medicamentele, sexul, înălțimile, mișcarea – toate vă pot da senzații care duc la un atac de panică“.
- „Nu sunt bun de nimic„. Capcana Deficienţei
Cei prinși în capcana Deficienței au convingerea că nu merită să fie apreciați și nu sunt demni de iubire. În copilărie, aceste persoane simțeau că părinții aveau tot dreptul să îi critice, să îi umilească și să îi respingă, luând vina asupra lor. „Emoția cel mai strâns legată de capcana Deficienței este aceea de rușine. Sentimentul de rușine este ceea ce simțiți atunci când vă sunt dezvăluite defectele“.
Lipsa încrederii în propriile competențe și abilități duce la o permanentă nevoie de aprobare și recunoaștere a meritelor de către ceilalți. În dezvoltarea sa, copilul nu s-a putut oglindi sănătos în ochii unei mame deficitare în a-l admira și a-l încuraja în timpul explorărilor lui.
Capcana ascunde în spatele ei nevoia de a fi acceptat cu plusuri și minusuri, dar și nevoia de a fi apreciat și demn de iubire. Ea se naște în general datorită unei atitudini critice din partea unuia sau a ambilor părinți.
- „Mă simt ca un ratat“. Capcana Eşecului
Persoanele prinse în această capcană sunt total neîncrezătoare în forțele proprii, au o stimă de sine scăzută, simt că nu au suficiente realizări în raport cu cei din generația lor, că viața lor e mediocră și nu avansează deloc. Cei ce supracompensează însă sentimentul eșecului sunt de obicei oameni de succes, însă ei se simt în interiorul lor ca și niste impostori, ca și cum nu merită succesul de care se bucură și până la urmă toți își vor da seama de cum sunt ei cu adevărat. În general, ei au avut parte în copilărie de multă critică, umilință, au fost comparați sau descurajați de către părinți. Prin urmare nu le-a fost îndeplinită nevoia de a fi apreciați, încurajați, văzuți și admirați.
- „Mereu fac doar ce vrei tu!“ Capcana Subjugării
Submisivii prezintă o lipsă a controlului asupra propriei lor vieți. Flexibilitatea și dorinta de a fi pe placul tuturor este dusă la extrem și ascunde în fapt o stimă de sine scăzută. Tratamentul de care au avut parte în copilărie a fost unul foarte dominant, astfel încât nevoia de autoexprimare a fost mult inhibată.
„Într-o anumită etapă a vieții dumneavoastră, subjugarea s-a petrecut în mod involuntar, și anume în copilărie. Erați neajutorat și dependent de adulții care v-au subjugat. Un copil nu se poate opune amenințării cu pedeapsa sau cu abandonul. Subjugarea dumneavoastră era adaptativă. Dar ca adult, nu mai sunteți neajutorat și dependent. Ca adult, aveți de ales. Trebuie să înțelegeți acest lucru ca să puteți începe procesul de schimbare.“
- „Niciodată nu e suficient de bine“. Capcana Standardelor Nerealiste
Percepția standardelor nerealiste nu este a celor ce au dezvoltat această capcană, ci a celorlalți din jurul lor. Celor în cauză li se pare ceva firesc să facă totul la limita perfecțiunii, chiar dacă asta le răpește încet-încet bucuria de viață și de momente de relaxare. Acestora nu li s-a permis să se dezvolte într-un ritm propriu, au fost mereu împinși spre rezultate maxime.
- „Pot să obţin tot ce-mi doresc“. Capcana Revendicării de Drepturi Personale
Îndreptățiții sunt de obicei „deasupra legii“. Își însușesc tot ce poftesc întrucat consideră ca li se cuvine. Ba mai mult, manevrează în așa fel situațiile încât scapă de consecințele negative de care ceilalți în mod obișnuit au parte în cazul unui comportament asemănător. Cel mai grav e că n-au empatie atunci cand îi fac pe alții să sufere. În cazul lor, noțiunea de „reciprocitate“ nu se aplică. Cei prinși în această capcană foarte greu vor recunoaște și accepta că au nevoie să facă schimbări în atitudinea lor, întrucat ei chiar nu consideră că greșesc cu ceva în raport cu ceilalți. Cel mai probabil ar fi avut nevoie de multă afecțiune, dar și de a-i fi respectate limitele individuale.
Dacă v-ați identificat cu una sau mai multe din caracteristicile celor unsprezece capcane mentale, ați făcut primul pas înspre conștientizarea nevoii de schimbare. Vestea bună e că nu e niciodată târziu să facem schimbări majore în sistemul nostru de gândire. Acest lucru aduce cu sine o creștere a calității propriei vieți. Vestea mai puțin bună e că aceste capcane nu vor dispărea definitiv niciodată. Însă noi avem posibilitatea să ne înzestrăm cu abilități ce pot ține sub control intensitatea, durata și frecvența emoțiilor. Cu alte cuvinte, putem schimba centrul de control. Putem alege să ne prioritizăm adevăratele nevoi, fără a fugi din fața emoțiilor copleșitoare. Ele vor fi în continuare acolo, ca niște ghizi în continua noastră călătorie spre autocunoaștere și creștere.
Articol publicat în ziarul Informația Zilei
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
