Una dintre principalele provocări cu care universul interior al oamenilor se confruntă este nesiguranța de sine care vine la pachet cu gânduri critice, iar unul dintre cel mai des întâlnite gânduri cu care ne sabotăm și ne auto-atacăm este: „Sunt diferit de toți ceilalți.“ Prin acest „diferit“ contribuim la scăderea imaginii de sine și a încrederii în propriile abilități, iar unele studii au estimat că 85% dintre noi se confruntă cu astfel de gânduri care conduc spre neîncredere și spre o stimă de sine scăzută. Pentru aceia dintre noi care experimentează nesiguranța de sine, se poate simți ca și când suntem singuri sau defecți, însă realitatea ne arată că facem parte dintr-o majoritate.
Astfel, apare întrebarea: „Cum ne pot afecta evenimentele actuale imaginea de sine?“ Nesiguranța și implicit imaginea de sine sunt aspecte ce pot fi amplificate atunci când oamenii petrec mult timp singuri și în special atunci când ruminează și petrec prea mult timp în capul lor. Pentru cei care se simt singuri raportat la interacțiunile sociale sau relaționale, cu cât petrec mai mult timp izolați, cu atât mai mult se adâncesc în frică. Chiar dacă circumstanțele realității noastre sunt noi și impredictibile, modalitățile de a înțelege și de a depăși insecuritatea în mod eficient rămân aceleași. Prin urmare, vă invit să abordăm nesiguranța de sine prin explorarea a două concepte principale: atașamentul și separarea.
Atașamentul și nesiguranța
Propriul istoric al formării stilului de atașament joacă un rol extrem de important în stabilirea nivelului de siguranță și securitate pe care îl simțim în viață legat de propria persoană și de relațiile noastre cele mai apropiate. Modelele de atașament timpurii pe care le experimentăm cu îngrijitorii primari și cu persoanele semnificative pentru noi în primii ani de viață servesc ca modele pentru modul în care ne așteptăm ca relațiile să funcționeze de-a lungul vieții noastre și astfel ne formează sentimentul de identitate. Dacă ne simțim în siguranță, îngrijiți emoțional și văzuți de către părinții noștri, vom forma un atașament sigur față de ei. Cu toate acestea, atunci când părinții noștri nu reușesc să ne acorde atenție și să remedieze rupturile relaționale, vom fi predispuși spre a forma un model de atașament nesigur, iar acesta este reprezentat de atașamentul anxios-ambivalent și cel anxios-evitant.
Un copil cu un atașament anxios-ambivalent poate avea un părinte care este disponibil intermitent. Astfel, copilul se poate adapta unei asemenea interacțiuni prin creșterea volumului nevoilor sale și printr-o preocupare crescută și focusată asupra nevoilor părinților. Un astfel de copil încearcă să obțină ceea ce are nevoie de la părinte plângând puternic, cerând explicit atenție sau fiind foarte „agățat și lipicios“ față de unul dintre părinți. Aceste lucruri se întâmplă deoarece părintele pendulează între prezență emoțională și lipsa acesteia, iar copilul se simte nesigur și responsabil de a-l face pe părinte să aibă grijă de el din punct de vedere emoțional. Acest model de interacțiune face ca o persoană să se simtă nesigură în raport cu încrederea în ceilalți. La vârsta adultă, aceștia sunt mai predispuși să își aleagă parteneri indisponibili emoțional și situații în care se simt adesea răniți deoarece, chiar dacă aceste aspecte sunt dureroase, copilul interior este familiarizat și își consolidează stilul de atașament format, acela că ceilalți sunt susceptibili la felul în care interacționeză și relaționează cu ei. Drept concluzie, fiecare dintre noi contribuie la această dinamică și la întreținerea modelului de atașament stabilit în copilărie, căutând continuu siguranță din partea partenerilor și solicitând permanent atenție.
Cel de-al doilea stil de atașament este anxios-evitant. Un copil va forma un astfel de stil de atașament dacă are un părinte care nu se conectează emoțional cu nevoile sale și care nu este disponibil din acest punct de vedere. Astfel, copilul se adaptează suprimând conștientizarea propriilor nevoi pentru a evita experiența dureroasă de a exprima o nevoie și de a nu primi nimic din partea părintelui. Acest tip de interacțiune duce la pierderea sentimentului de siguranță și a lipsei de valoare personală care se manifestă sub forma rușinii față de propria persoană.
℗PUBLICITATE
La vârsta adultă, acesta își consolidează viziunea interioară: „Trebuie să am grijă de mine și de cei care spun că au nevoie de ajutor.“ Cu toate astea, nesiguranța unei persoane evitante apare atunci când se simte stresată și nu are abilitățile necesare pentru a susține efortul de care e nevoie ca să-și suprime nevoile.
Prin urmare, aceste modele de atașament, bazate pe nesiguranță, formate în relațiile cele mai timpurii, adesea călătoresc cu noi până la vârsta adultă, ceea ce afectează relațiile noastre romantice, stilul parental și, în special, impactează imaginea pe care o avem despre propria persoană. Dacă dorim să ne conectăm și să înțelegem propria insecuritate, este important să fim dispuși să facem o incursiune în istoria atașamentului nostru. Acest drum ne poate oferi indicii despre motivul pentru care gândim, simțim și funcționăm în prezent.
Separarea și nesiguranța
Separarea și nesiguranța sunt conectate prin modul în care experiențele cu potențial traumatic din copilărie ne transmit mesaje pe care le conștientizăm sub forma unei astfel de experiențe în urma căreia ne formăm mecanisme de apărare. Aceste mecanisme care s-au dovedit eficiente experienței traumatice sau amenințătoare (respingerea, neglijarea, lipsa conectării emoționale, abuzul unui părinte) continuă să limiteze sentimentul de sine al unei persoane pe întreg parcursul vieții.
Un copil este predispus spre a internaliza atitudinea critică pe care părinții o au față de el, precum și modalitățile dure și nesiguranța prin care un părinte se percepe pe sine. Deoarece în primii ani de viață un copil își bazează supraviețuirea pe grija și atenția părinților, separarea față de aceștia și de punctul lor de vedere este interpretat ca fiind un aspect amenințător. În fața acestei amenințări, copii internalizează atitudinile și convingerile disfuncționale ale părinților ca fiind ale lor. De exemplu, dacă un părinte este indisponibil emoțional, copilul se poate percepe ca fiind nevrednic de iubire și atenție.În concluzie, istoricul vieții noastre și al modelelor de atașament și al interacțiunilor timpurii joacă un rol esențial în formarea imaginii și a siguranței de sine, iar toate aceste elemente se transpun și în dinamica relațiilor de cuplu sau a relațiilor semnificative din viața noastră.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
