fbpx
skip to Main Content
Despre Adolescenți, Adicții și Coșmaruri Parentale

Despre adolescenți, adicții și coșmaruri parentale

Probabil că, dacă am face un top al temelor care tulbură somnul unui părinte de adolescent, am găsi în vârf, consumul problematic de substanțe de risc, în strânsă competiție cu abandonul școlar, sarcina timpurie sau comportamentul infracțional.

Adolescența este în mod frecvent asociată de către părinți cu acea etapă din viața copilului lor în care riscurile pândesc la orice pas, influențele complicate din partea găștii de prieteni cresc iar reticența adolescenților la a comunica și colabora cu adulții, atinge un prag superior.

Asistăm adesea la o deteriorare a relațiilor între adolescenți și părinții acestora, justificată prin concurența intensă între obiectivele de dezvoltare ale copiilor, pe de o parte – autonomie, explorare, inovație, intimitate și definirea identității de sine, și nevoile și așteptările părinților, pe de altă parte – control, supraveghere, normare, responsabilitate, respect și siguranță.

Așadar, când unul este programat să exploreze în afara casei, să se afirme pe sine, adeseori prin delimitare și contestarea a tot ceea ce a cunoscut și admirat până atunci și să își consolideze locul în lume, celălalt, activat de frică și îngrijorare, este atât de tentat să intensifice controlul și să accepte doar comportamentele sigure, făcute pe lângă casă.

Este adevărat că, nu doar empiric, ci și statistic, comportamentele de consum sunt tipic asociate vârstei adolescenței, dar mecanismele și particularitățile care conduc la structurarea unui comportament de consum de risc depășesc cu mult această etapă de vârstă atât de provocatoare.

Înainte de toate, să vedem ce spun cifrele, în legătură cu obiceiurile de consum ale adolescenților români, așa cum au fost ele documentate în ediția din 2014/2015 a studiului internațional coordonat de Organizația Mondială a Sănătății, cu privire la starea de bine a copiilor din 49 de țări din Europa și America de Nord, înscriși în sistemul educațional:

  • În ceea ce privește comportamentul de fumat: 11% dintre băieți și 9% dintre fete raportează că au început să fumeze săptămânal, înainte de a împlini 13 ani; de altfel, 19% dintre adolescenții mari care fumează zilnic afirmă că au început să fumeze înainte de vârsta de 13 ani. Analiza fumatului în contextul factorilor familiali și școlari relevă faptul că acest comportament este de 3.5 ori mai frecvent în rândul copiilor care au raportat o comunicare deficitară cu părinții lor, precum și sprijin redus din partea acestora în procesul de luare a deciziilor.
  • În ceea ce privește consumul de alcool: prevalența consumului săptămânal de alcool crește constant odată cu vârsta, atât în rândul fetelor cât și în rândul băieților, astfel încât 1/3 dintre băieții de 15 ani și 12% dintre fetele de aceeași vârstă declară că au trecut deja prin cel puțin două episoade de ebrietate. 40% dintre băieții de 15 ani, respectiv 20% dintre fetele de aceeași vârstă declară că au început să consume alcool la 13 ani sau înaintea împlinirii acestei vârste. Ca și în cazul fumatului, absența unui părinte sau suportul familial redus, triplează riscul de consum în anii complicați ai adolescenței.
  • În ceea ce privește consumul de canabis: 1 din 10 băieți de 15 ani și 5.5% dintre fetele de aceeași vârstă raportează consum de canabis, cu un risc de 5 ori mai mare în rândul adolescenților care provin din familii în care unul dintre părinți lipsește, implicarea familiei în aspectele majore de viață ale adolescentului este redusă iar comunicarea este definită ca „deficitară“ calitativ și cantitativ.

De precizat că, față de anii 2006 și 2010, se înregistrează o tendință descrescătoare în ceea ce privește consumul de alcool și comportamentul de fumat, România rămânând însă, încă, printre țările care înregistrează cele mai ridicate frecvențe ale acestor două comportamente. Consumul de canabis ne plasează, din fericire, pe pozițiile inferioare ale clasamentului internațional, dar, tendința de consum este în creștere față de anii anteriori.

Nu putem păși pe tărâmul întunecat al adicției, fără să facem câteva precizări și clarificări conceptuale.

În primul rând, este important să înțelegem că nu orice comportament de consum, devine comportament de risc. Să ne reamintim că adolescența este acea etapă de vârstă în care cele mai importante misiuni de dezvoltare ale copiilor au de-a face cu explorarea, autonomia și afirmarea de sine, dincolo de ușa casei. Experimentul comportamental, de orice fel, devine modalitatea preferată de adolescenți pentru a mai afla lucruri despre ei, despre potențialul dar și despre limitele lor. Vor experimenta cu hainele, cu styling-ul, cu muzica, cu filmele, cu pereții propriei camere, cu atitudinea, cu mesajele crude, livrate cu o ușurință uluitoare în raport cu greutatea cuvintelor, cu poziționarea față de lume, cu relațiile, cu corpul și sexualitatea lor în devenire etc. Și da, vor experimenta cu „riscul“, fie că vine la sticlă, la pachet, în forma unei pastile sau într-o punguță cu frunze sau prafuri.

Vestea proastă este că „riscul“ este la îndemână, în accesul lor, uneori direct, foarte adesea mediat cu mare ușurință de alți adolescenți, experimentați deja. Vestea bună este că, pentru majoritatea covârșitoare a adolescenților, întâlnirea cu riscul rămâne doar atât – un experiment, unic uneori, repetat atunci când în contextele complexe de socializare ale adolescenței, shortcut-ul consumului le oferă adolescenților iluzia unei acceptări sau integrări facile din partea găștii.

Povestea se complică atunci când substanța, oricare ar fi aceea, aduce cu sine plăcerea, confortul și starea de bine, siguranța și relaxarea – chiar dacă pe termen scurt, care lipsesc în mod sistematic din viața adolescentului.

Cercetări solide din neuro-biologia dependenței, ne arată cu dovezi, în acest moment că, simpla expunere la o substanță care ne schimbă starea emoțională și fizică, prin impactul pe care îl are asupra neurochimiei noastre, nu ne face susceptibili la adicție. Dacă în urma expunerii, comportamentul de dependență pare să se structureze, este pentru că riscul pre-există în raport cu expunerea și se situează la nivelul persoanei, nu la nivelul substanței.

Astfel, știm deja că, dintre persoanele care consumă, chiar și doar o dată, un procent mai degrabă mic, ajung la consum regulat, pe termen lung. Astfel, 32% dintre cei expuși la nicotină, vor fuma cu regularitate, 15% dintre cei expuși la alcool, marijuana și cocaină vor fi consumatori frecvenți, în timp ce 23% dintre cei care vor experimenta heroina, vor dezvolta o dependență de această substanță.

Indiferent de puterile și efectele fizice și emoționale ale unui drog, acestea nu sunt niciodată singurele cauze ale dependenței. Ba mai mult, accesul direct la substanța de risc, NU determină dependență. Ca să îl cităm pe Lance Dodes, psihiatru, coordonator la Harvard Medical School al Departamentului de Adicții, „să afirmi că consumul de substanțe în sine provoacă dependența, este ca și când ai crede că în gambling, ești dependent de un pachet de cărți; dependența este o problemă umană, care sălășluiește în oameni, nu în drog sau în capacitatea drogului de a produce efecte fizice.“

Cercetătorii și practicienii s-au pus aproape unanim de acord că avem nevoie simultan de 3 condiții, pentru ca dependența să prindă contur: un organism predispus, un drog sau o substanță cu potențial să dea dependență și, nu în ultimul rând, o mare suferință emoțională.

Ce înseamnă însă, până la urmă comportament dependent?

Dependența este o afecțiune neuro-biologică caracterizată prin controlul deficitar al consumului (nu mă pot opri), angajarea compulsivă (nu mă pot abține!) și neîntreruptă a comportamentului de consum, în ciuda răului provocat, în ciuda impactului negativ pe care acțiunea de consum o are asupra propriei vieți și asupra vieții celor din jur; dorința intensă pentru substanță (craving) este înlocuită de neliniște intensă, insatisfacție, iritabilitate, nemulțumire accentuată, atunci când substanța nu este disponibilă imediat.

Să analizăm în paragrafele următoare prima dintre condițiile de care avem nevoie pentru apariția unei dependențe – organismul predispus. Acesta are legătură cu felul în care funcționează creierul nostru.

Ar fi atât de simplu dacă creierul ar avea un circuit al dependenței, alocat în mod special. Din păcate însă, sistemele creierului implicate în dependență au un rol cheie în organizarea și motivarea vieții emoționale și a comportamentului uman și, în ultimă instanță, în supraviețuirea ființei umane – de aici puterea adicției în a ne ține legați.

Cele trei circuite cerebrale fundamentale direct afectate de acțiunea substanțelor sunt:

  • Circuitul endorfinelor, supranumit și circuitul opioid datorită faptului că endorfinele, adevărate narcotice naturale ale creierului, „moleculele emoției“, au efect analgezic puternic, suprimând durerea fizică și emoțională, permițând experimentarea emoțiilor pozitive; ele influențează schimbările de dispoziție, activitatea fizică, somnul, reglează tensiunea arterială, pulsul, respirația și echilibrează sistemul imunitar; esențial, endorfinele sunt direct responsabile de legătura emoțională dintre mamă și copil; în absența lor, sistemul natural de atașament nu funcționează.
  • Circuitul dopaminergic. Dopamina este substanța care contribuie în mod direct la activarea naturală a sistemului de recompensă din creier, ajutându-ne să resimțim în mod natural plăcere. Alcoolul, marijuana, opioidele, heroina, morfina, nicotina, cafeina, cocaina, metamfetamina, zahărul sunt doar câteva dintre substanțele care accentuează temporar funcționarea dopaminei. Comportamentul de căutare a hranei atunci când ne este foame, mărește cu 50% nivelul dopaminei din creier; contactul sexual, nicotina, alcoolul cresc cu 100% nivelul, cocaina cu 300% în timp ce metamfetamina (speed) mărește cu 1.200% nivelul dopaminei din creier;

Și astfel se explică puterea drogului – folosește sistemele chimice naturale din creierul nostru.

Circuitele opioide (endorfinele) și traseele dopaminei sunt componente esențiale ale sistemului limbic (creierul emoțional). Un sistem limbic sănătos face posibilă prezența iubirii, compasiunii și a interacțiunilor sociale sigure. Unul afectat de stres, traumă, abuz sau neglijare are dependența ca principală disfuncționalitate.

Implicarea componentelor esențiale ale creierului emoțional duce discuția către importanța crucială a celui de-al treilea circuit cerebral direct afectat de consumul de substanțe – cortexul prefrontal în miezul căruia ființa umană construiește mecanismele superioare de autoreglare emoțională.

  • Circuitul autoreglator din cortexul prefrontal, odată afectat de impactul dependenței, se transformă treptat într-un veritabil lup, paznic la oi. Este nevoie de sistemul de autoreglare din cortex pentru ca o persoană dependentă să poată ALEGE să NU mai fie dependentă; cortexul prefrontal este responsabil cu luarea deciziilor, reglarea impulsurilor și actul volițional. În calitate de director executiv al creierului, el analizează alternative, evaluează impulsuri, ia decizii, inhibă comportamente nepotrivite și le permite pe cele dezirabile, echilibrează obiectivele pe termen scurt cu consecințele pe termen lung în procesul decizional. Afectarea lui înseamnă control slab asupra impulsurilor și inhibiție minimală sau nulă a comportamentelor de risc și explică de ce este preferată euforia imediată a drogului cu costul suferinței pe termen lung.

Dacă dopamina inițiază comportamentul de consum, iar endorfinele întăresc prin plăcere comportamentul de consum, sistemul de autoreglare din cortex nu mai inhibă și nu mai controlează comportamentul de consum. Cu cât acest sistem chimic intrinsec de fericire al ființei umane este mai ineficient, cu atât el devine mai vulnerabil la substanțe sau comportamente externe, compulsive, care stimulează producția suplimentară de neurotransmițători identificați de creier ca „recompense naturale“.

℗PUBLICITATE


Am văzut cât de mare este puterea unor substanțe asupra sistemului nostru intrinsec de fericire dar am prezentat și ceea ce ne arată știința cu dovezi – respectiv faptul că substanța în sine nu este suficientă pentru structurarea dependenței.

Ce vulnerabilizează ființa umană în fața consumului și de ce este adolescența o perioadă de risc din acest punct de vedere?

Să răspundem pe rând!

Hrana, siguranța fizică și confortul emoțional sunt condițiile de mediu esențiale pentru dezvoltarea creierului uman. Dintre acestea, calitatea mediului emoțional este fundamentală pentru maturizarea optimă a sistemelor dopaminergic, opioid și cortexului prefrontral. Citându-l pe Daniel Siegel, „ființa umană are nevoie de minim o relație sănătoasă de atașament, cu un adult disponibil (fizic si emoțional) și protector, pentru a crește și a se dezvolta; legăturile umane creează legături neuronale iar contactul parental modifică neurobiologia bebelușului“. Afirmațiile lui Siegel sunt susținute de un volum critic de cercetare ce ne arată cum stresul generat de absența fizică a părintelui sau de prezența unui părinte puțin atent la nevoile copilului și indisponibil emoțional reduce numărul receptorilor de endorfine și dopamină din creierul acestuia, făcându-l vulnerabil la mecanismele externe, disfuncționale de reglare emoțională.

Nu întâmplător, 2/3 din cazurile de consum de droguri sever (injectare) pot fi atribuite situațiilor de abuz, neglijare și traumă din copilărie.

Trauma timpurie influențează sistemul natural de răspuns la stres al creierului (luptă – fugă – îngheț), nivelurile de cortizol și adrenalină (substanțe de care ființa umană are nevoie pentru a face față stresului). Stresul timpuriu stabilește în ecuația ființei umane un punct declanșator mult mai scăzut pentru sistemul intern de răspuns la stres, astfel încât, ulterior în viață, copilul are nevoie de foarte puțină suferință sau frustrare, pentru a reacționa rapid, cu reziliență minimă.

Reacția rapidă la orice cantitate de stres devine o cauză majoră pentru menținerea comportamentului de consum, transformând fiecare situație de nesiguranță fizică și emoțională, fiecare emoție de furie, tristețe, rușine, insuficiență, fiecare mediu în care simțim că nu avem control, fiecare conflict pe care credem că nu îl putem gestiona, fiecare relație în care simțim că nu primim suport emoțional, într-un context de mare risc pentru consum și dependență.

La polul opus, cercetările în domeniul atașamentului au reliefat importanța relației părinte-copil în modelarea interacțiunilor pe care copiii le au cu alți copii, sentimentul de securitate pe care îl au în explorarea lumii, rezistența lor la stres, capacitatea de a-și calibra emoțiile, de a avea o poveste coerentă care dă sens vieții lor și de a crea relații interpersonale semnificative în viitor (Daniel Siegel).

Vestea cu adevărat minunată pentru părinți este că, atâta vreme cât relațiile dintre copii și părinți se pot modifica, atașamentul copilului se modifică. Nu este niciodată prea târziu să aducem schimbări pozitive în viața unui copil. Atașamentul sigur îi va permite copilului să caute proximitatea părintelui; să meargă la părinte în momente de suferință pentru alinare, ca sursă de refugiu sigur; să internalizeze relația cu părintele ca un model lăuntric al unei baze sigure. Ce înseamnă asta pentru creierul nostru? O stimulare și o consolidare naturală a sistemului nostru intrinsec de fericire.

Studiile demonstrează de asemenea că o relație benefică cu altcineva decât părintele, cineva care îl face pe copil să se simtă înțeles și în siguranță, oferă o sursă importantă de reziliență și optimism. Relațiile cu rudele, profesorii, consilierii pot furniza o sursă importantă de conectare pentru un copil aflat în creștere.

Aceste relații nu înlocuiesc un atașament sigur cu un îngrijitor primar, dar reprezintă o sursă de putere pentru mintea copilului aflată în plină dezvoltare. Mai ales în perioade de stres emoțional, aceste relații dăruiesc copiilor experiențe în care să se simtă conectați, înțeleși și protejați. Astfel, ei capătă puterea de a părăsi refugiul sigur al căminului părintesc și de a explora lumea, folosindu-se de noi ca de o rampă solidă de lansare.

Adolescența – poarta de intrare și factor de risc

Am putea crede că rebeliunea adolescenților în raport cu părinții lor este ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze; sau o gașcă periculoasă, care pare să câștige tot mai multă relevanță emoțională pentru copiii noștri; sau accesul facil la substanțe despre care auzim tot mai frecvent că sunt disponibile în incinta sau în proximitatea fiecărui liceu în care învață copiii noștri. Cu siguranță sunt aspecte demne de luat în seamă. Nu înainte însă de a trage cu ochiul în creierul unui copil care pășește în adolescență:

  • În creierul adolescentului se înregistrează cel mai mic nivel de endorfine, ceea ce îl face pe acesta predispus la stări emoționale negative, plate, fără a fi neapărat susținute de un eveniment dificil de viață;
  • La nivelul sistemului dopaminergic, înregistrăm de asemenea un nivel minim al dopaminei concomitent cu o putere maximă de descărcare la întâlnirea cu riscul; cu alte cuvinte, pe cât de mare este plictisul înaintea unei activități noi și incitante, pe atât de mare este încântarea adolescentului pe măsură ce se avântă în respectiva activitate;
  • În ceea ce privește cortexul prefrontal și sistemul său de autoreglare – este aria cerebrală cu cea mai lentă maturizare și cu cel mai slab nivel de stimulare în anii adolescenței. Studii recente din domeniul neuroștiințelor ne arată că ariile cerebrale care gestionează alegerile responsabile și anticiparea consecințelor comportamentelor noastre sunt ultimele care își încheie maturizarea, în jurul vârstei de 24-26 de ani.

Teoriile evoluționiste explică de ce adolescenții generațiilor anterioare aveau nevoie să fie plictisiți de familiar, să conteste modelele parentale, să fie fascinați de noutate și risc, fără a se gândi prea mult la potențialele consecințe negative – în lipsa acestor premise, strămoșii noștri ajunși în anii adolescenței, nu ar fi avut curajul necesar abandonării căminului părintesc, pentru întemeierea propriului cămin.

De asemenea, să nu eliminăm din lista suspecților de serviciu însăși obiectivele de dezvoltare ale etapei de vârstă – identitate de sine și autonomie. Acestea vor aduce cu sine numeroase curiozități legate de limite sau reacții personale, precum și creșterea prevalenței comportamentelor realizate în afara monitorizării parentale.

În concluzie, devin adolescenții noștri vulnerabili la consum pentru că ceva fundamental rău și greșit se întâmplă cu ei? Categoric NU. Pentru că ne respectă mai puțin și ne iubesc și mai puțin? Categoric NU, iar una dintre marile capcane în care ar putea să cadă un părinte ar fi să creadă că încercările copilului său adolescent au legătură cu el, cu părintele, cu a-l sfida și a-i contesta autoritatea, puterea, controlul. Nu, nu este despre noi, adulții, ci despre ei și încercarea lor de a-și găsi calea.

Ce putem face?

Să mergem la baza sigură pentru a evalua cât este de sigură. Cât și cum am fost de prezenți? Cât am văzut din ceea ce este copilul nostru? Am văzut doar elevul? Doar greșeala? Doar comportamentul perfect? Am spus suficient de des și mai ales fără motiv „te iubesc“, „mulțumesc că ești“, „sunt recunoscător pentru ce aduci în viața mea și pentru cum mă ajuți să cresc și să mă vindec“? Am spus „îmi pare rău“ și „iartă-mă“ atunci când nu am știut sau nu am putut să fiu eu cel mare, cel bun, cel puternic și înțelept? Am îmbrățișat, am sărutat, am șters lacrimi, am ciufulit șuvițe zglobii, am zâmbit, am privit în ochi suficient de mult și de des?

Am pus limite cu dragoste, blândețe, încredere și hotărâre, știind că o iubire mare și responsabilă nu va fi dărâmată de un pui de tantrum sau de câteva cuvinte urâte născute de furie și neputință? Am oferit timp și prezență? Dar spațiu?

Dacă răspunsul este DA, minunat, știm ce avem de făcut în continuare. Dacă răspunsul este NU, știm ce avem de făcut în continuare. Va fi greu? Cu siguranță; adolescenții sunt cruzi și radicali și nu acceptă să primească cu ușurință ce au așteptat în zadar 13-14 ani. Vor să vadă că ne străduim, că suntem hotărâți, că e „pe bune“, că merităm, prin perseverență, să ne dea, din nou, încrederea lor, așa cum ne-au dat-o necondiționat, încă din prima zi în care i-am ținut în brațe.

Să ne alegem cu grijă bătăliile. Este foarte ușor să ne certăm cu copiii noștri adolescenți. Și toate motivele par la fel de importante, deși nu sunt nici pe departe. Dacă vom folosi același ton și aceleași cuvinte pentru haine, muzică, ordinea din cameră, nota de la chimie, atitudine, freză, chiul, droguri, sex, gașcă, bani de buzunar, ecran, ora de venit acasă etc., nici noi, nici ei nu vom mai distinge între nuanțele de importanță reală ale fiecăruia dintre aceste subiecte. Sunt subiecte de abordat prin negociere, influență, exemplu personal, persuasiune, nu prin control, putere impusă și argumente nesustenabile de tipul „pentru că așa am zis eu“. Iar atunci când ne aflăm în situația dificilă în care singurele soluții par să vină din regula rigidă, tonul ridicat și cuvintele grele, să ne întrebăm: este despre ei sau despre fricile noastre?

Să nu le criticăm alegerile, doar pentru că le considerăm superficiale. Să luăm în considerare faptul că creierul deprivat de endorfine al adolescentului caută plăcerea și activitățile facile; este o consecință a unui sistem cerebral în dezvoltare, nu înseamnă că am crescut un copil leneș, superficial și motivat doar de plăceri. Să îl încurajăm să-și cultive mici plăceri inofensive în rutina lui de zi cu zi; este oricând preferabil să își ia endorfina din hobby-uri și alte activități plăcute, decât dintr-o substanță periculoasă.

Conectare și redirecționare. Vor fi supărați, iritați, nerăbdători și vor avea nevoie să ne conectăm întâi emoțional, de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă; abia după ce și-au recăpătat controlul și sunt din nou receptivi, putem introduce regulile, lecțiile și disciplina din partea rațională a creierului nostru. Să îi ascultăm cu răbdare și să le reflectăm sentimentele. Să nu le vorbim de sus, ci să-i protejăm; deși au crescut, au încă nevoia ca noi să fim buni, blânzi și înțelepți. Să le arătăm respect vorbindu-le clar, curat, direct, privindu-i în ochi, recunoscându-le sentimentele și acceptând că nu vor fi de acord cu noi și logica noastră parentală. Să îi ajutăm să își pună nemulțumirile în cuvinte, într-o poveste spusă în ritmul lui. Să le punem întrebări cu o curiozitate inocentă, fără ipoteze prealabile și fără faimoasa „ți-am spus eu!“ la sfârșit. În special în momente dureroase, este important ca ei să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat. Dar nu-i putem obliga să facă acest lucru. Putem doar să avem răbdare, să fim prezenți și să le permitem să vorbească atunci când ei sunt pregătiți. Iar dacă nu vor fi niciodată pregătiți să o facă cu noi, să ne înghițim suferința și egoul de părinți detronați și să sugerăm un jurnal sau un prieten.

Diana Stănculeanu

Diana Stănculeanu, este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Această postare are 2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută