Răposatul dr. John Cacioppo a fost primul care a corelat singurătatea cu foamea și setea, spunând despre ea că e un semnal de avertizare necesar, cu rădăcini biochimice și genetice. Cercetarea lui a fost considerată atât de importantă pentru domeniu, încât mulți i-au pus porecla „Doctorul Singurătate“.
Pe John l-am cunoscut la Departamentul pentru Sănătate și Servicii Sociale din Washington, D.C., în 2017. Echipa mea îl invitase să-și împărtășească descoperirile, ca parte a inițiativei noastre asupra stării de sănătate și a binelui emoțional. Înalt, slab și cu părul complet grizonat, John avea o expresie intensă și concentrată atunci când ne vorbea, care mai lăsa loc, câteodată, câte unui zâmbet cald și dezarmant.
Decizia lui John de a se concentra în special pe singurătate a început cu un accident devastator de mașină de pe vremea când era la facultate. Într-o zi, a intrat din greșeală într-un cal, distrugându-și mașina și rănindu-se atât de grav, încât a fost cât pe ce să-și piardă viața. În acele momente, în care credea că va muri, gândurile i-au zburat către oamenii pe care-i iubea. Nu către munca sau reputația sa, ci către oamenii pe care-i iubea.
Experiența l-a făcut să-și reexamineze viața și focusul academic, privindu-le cu alți ochi. Ceea ce conta cel mai mult în viață erau iubirea și conexiunea umană. Această realizare a lui s-a produs în mod evident și profund. L-a făcut să schimbe direcția studiilor și cercetărilor sale, spre fundamentele biologice ale relațiilor umane și spre tensiunea dintre conexiunile sociale și singurătate.
Singurătatea este ca un aisberg
John a făcut facultatea la Ohio State, unde a devenit fascinat de legătura dintre creier și comportamentul social și de ideea că mentalitatea poate avea un impact uriaș asupra corpului. Scepticii – inclusiv profesorii de la facultate – nu considerau biologia factorilor psihologici ca fiind o știință serioasă. Factorii sociali nu erau relevanți pentru sistemul nervos, spuneau ei. Dar John era sigur că exista o legătură între ele. A mers mai departe și, în final, a făcut echipă cu un vechi prieten și coleg cercetător de la școala doctorală, dr. Gary Berntson. Împreună, au pus bazele „neuroștiințelor sociale“, care se axează pe înțelegerea interacțiunii dintre sistemele biologice și procesele sociale.
Cercetarea lui Cacioppo pe tema singurătății a câștigat teren atunci când a ajuns la Universitatea din Chicago, în 1999. Aici, a pus bazele unui program major de cercetare, a condus Catedra de psihologie socială și a fondat Centrul pentru Neuroștiințe Cognitive și Sociale. Studiul efectuat de el a transformat înțelegerea modernă asupra singurătății. A ajutat la delimitarea efectelor pe care le au singurătatea și conexiunea asupra proceselor noastre biologice, iar rigoarea științifică cu care și-a condus Cacioppo cercetarea a făcut ca singurătatea să devină un subiect științific demn de orice cercetare și de toată atenția.
℗PUBLICITATE
Analizând singurătatea prin lentila istoriei și a biologiei, John și echipa lui au descoperit că nevoia umană de conexiune socială este mai mult decât un simplu sentiment sau interes – este un imperativ biologic și social, cu rădăcini în mii de ani de evoluție umană. Iar singurătatea, susține el, a evoluat ca semnal de alarmă pentru satisfacerea acestei nevoi.
„Singurătatea este ca un aisberg“, a spus John într-un interviu din 2016, pentru The Guardian. „Suntem conștienți la suprafață, dar la nivel profund sunt nenumărate alte lucruri de ordin filogenetic, pe care nu le putem vedea.“
Teoria evoluționistă asupra singurătății, așa cum o trasează Cacioppo, pornește de la observația că oamenii au supraviețuit, ca specie, nu datorită vreunui avantaj fizic, precum mărimea, puterea sau viteza, ci datorită abilității de-a se interconecta, formând grupuri sociale. Schimbăm idei. Ne coordonăm pentru atingerea scopurilor. Împărtășim informații și emoții. „Puterea noastră este abilitatea de-a comunica și de-a lucra împreună“, a spus el.
Extras din cartea Împreună.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
