A fost odată ca niciodată o fetiță. Și fetița asta a avut o viață perfect normală, sau așa credeau ea și majoritatea oamenilor care au avut vreodată cunoștință de existența ei.
Când era acasă, avea jucării cu care se juca, petrecea timp ca oricare alt copil și făcea lucruri normale. Sau așa credea. Avea o maimuță de pluș pe care o chema Mircea, o păpușă cu baterii care scotea zgomote, o mașină de poliție, un camion, un set de accesorii de poliție cu care aresta lumea prin casă pentru a face dreptate, alte mașinuțe din metal. Cel mai mult se juca cu mașinile, însă tot timpul avea mare grijă de toate lucrurile ei. Se îngrijea să nu le strice, unele n-ajungeau să fie uzate aproape deloc. De obicei, mașinuțele metalice stăteau pe raft și erau mai mult expuse decât folosite.
Copil cuminte
Părinții ei povesteau cu mândrie despre cât de cuminte a fost ea pe vremea când era copil. A auzit de multe ori expresia „unde o puneai acolo o găseai“. Se pare că se juca în liniște, cuminte, singură, fără să deranjeze prea tare. Pentru adulți îmi imaginez că acesta a fost un lucru bun. Fetița asta atât de cuminte cu siguranță a fost o excepție, pentru că liniștea era normalitatea, nu vreo oportunitate pentru adulți să mai repare ceva după copil.
Bunicii
Fetița avea doi părinți – o mamă și un tată – și patru bunici. Câte doi de fiecare parte. Pe bunicii din partea tatălui nu-i ține minte prea bine. Bunicul era blând, însă a murit când ea era mică. A fost la înmormântarea lui și a rămas în amintirea unora dintre participanți pentru seriozitatea și comportamentul ei din timpul înmormântării. Aș putea zice că era un mic om mare. Bunica nu părea prea bună, avea patru urmași cu care auzise că nu se comportase prea frumos când au fost mici. Îți amintește că i-a vizitat o dată pe acești bunici, împreună cu părinții ei, și că au mers acolo cu mașina. Mașina nu avea un scaun de copil, pe atunci nu se vorbea de siguranța copiilor, așa cum se vorbește acum. Dar oricum ea nu avea nevoie de așa ceva din cel puțin două motive: pentru că era cuminte și știa să stea într-un loc fără să se pună în pericol în vreun fel, iar apoi pentru că, și dacă s-ar fi întâmplat ceva, s-ar fi descurcat ea cumva: n-a fost niciodată cazul să nu se descurce și să nu aterizeze cumva în picioare.
Pe ceilalți doi bunici și-i aduce aminte mai bine, pentru că erau mai implicați unii în viața celorlalți. Bunicul era înalt și slab, cu păr negru pieptănat înspre spate. Avea tot felul de decorații pe care le ținea într-un dulap, dar pe care le purta serios în unele poze mai vechi. S-a pensionat și, de multe ori, își petrecea timpul cu fetița. De fiecare dată când primea pensia, o lua la plimbare și îi cumpăra câte ceva. Probabil i-ar fi cumpărat orice și-ar fi dorit ea. Odată, ea a ales semințe de la o persoană care vindea pe marginea drumului. N-am zis că a fost vreo pretențioasă.
Cățelul
I-a plăcut perioada în care a avut puiul de cățel cu care se juca. Se alergau prin casă. În prima iarnă a cățelului, i-a plăcut mult când l-au scos într-o seară afară, în zăpada înaltă, iar câinele alerga și sărea prin zăpadă. Oamenii știau unde se afla, pentru că din când în când i se vedea capul negru din zăpada perfect albă și așternută drept. Au mers împreună și la săniuș. Erau doi pui, unul de om și unul de câine, dar aveau potențial de cei mai buni prieteni. În apartamentul lor nu avea chiar o viață bună. Cățelușa stătea toată ziua singură, plângea și făcea gălăgie, lucru de care se plângeau și vecinii. Tatăl fetiței n-avea răbdarea și timpul necesar, așa că pedepsea și bătea câinele.
Într-o zi, n-au găsit cățelușa, nu venea indiferent cât o strigau. În cele din urmă au găsit-o. Era într-o țeavă din peretele de la baie. Cumva reușise să intre printr-o o gaură și nu ieșea de acolo, nu scotea niciun sunet. Au dat-o de gol ochișorii care străluceau în întuneric. Fusese certată că nu-și făcuse treburile în locul special amenajat pentru asta și, din nou, făcuse mizerie în casă. Dar nu era vina ei nici că nu fusese învățată mai bine, nici că omul ei reacționa așa când făcea câte o greșeală absolut normală pentru un pui.
Liniștea
Și fetița a făcut o dată pe ea și a fost certată de tatăl ei. Când și-a dat seama ce se întâmplase, a încremenit. Stătea nemișcată și aștepta să se încheie cearta. De câte ori greșea, rămânea așa, împietrită de frica a ceea ce urma. Stătea așa și cât timp era certată, și după aceea. Ca să nu deranjeze și să nu atragă atenția asupra ei era în stare să-și țină și respirația.
Când crescuse mai mare, stătea în liniște în așa fel încât auzea și liniștea din jurul ei. Părea că urechile ei puteau să perceapă un zgomot de fundal care era în aer. Auzea cum înghite, dar avea grijă să nu facă nici asta prea mult. Înghițea cu atenție, nici prea repede, nici prea încet, iar uneori acesta era un sunet asurzitor pentru nivelul la care încerca ea să se păstreze. În toată liniștea aceea, asculta zgomotele din casă. Asculta pași, voci, încerca să știe unde sunt ceilalți, încotro se îndreaptă și, mai ales, care este starea în casă. Este pace sau se ceartă? Ușa s-a trântit din cauza curentului sau a făcut cineva asta intenționat? Mama plânge sau râde? Este interesant cât de greu este uneori să deosebești râsul de plâns.
Cearta
Fetița nu avea prea mulți prieteni, iar dacă mergea afară, de cele mai multe ori se juca împreună cu băieții și construia șosele și garaje pentru mașini. Dar nici atunci nu era ferită de ochii duri ai tatălui. Într-o zi, se jucau mai multe fetițe și se învârteau ținându-se de mână, după care-și dădeau drumul. Tatălui i s-a părut periculos și a chemat-o furios în casă. A luat-o de mâini și a aruncat-o de-a lungul camerei până în pat, până s-a lovit de perete. A zburat ca o păpușă. Ea n-a înțeles ce făcuse greșit. În schimb, i s-a părut mult mai periculoasă demonstrația tatălui decât orice făcuse ea întreaga zi. Și când se întâmplau lucruri precum acesta, era împietrită. Era atât de îngrozită încât nu îndrăznea să plângă sau să spună ceva. Doar stătea acolo și asculta, pregătită pentru orice ar fi urmat. Poate urma să fie lovită și trebuia să-și țină echilibrul.
Mama sa nu putea să o ajute în astfel de momente. Doar când putea, mergea să verifice dacă fetița este bine, ce face. Dar totul se desfășura încet, în șoaptă, ca și cum ar fi fost un mare secret ca ele două să vorbească și făceau asta fără să atragă atenția „dragonului“. Fetița era certată pentru modul în care se juca, pentru că uita câte ceva, pentru că nu făcea totul perfect. Și atunci făcea lucrurile cu teamă, tremurând, fapt care creștea șansele de a greși. A stat la colț, în genunchi, cu mâinile ridicate din diverse motive, de multe ori probabil pentru simplul fapt că se simțea bine sau râdea. Ea trebuia să fie serioasă, muncitoare, studioasă, iar dacă era identificat vreun alt fel de comportament, stătea la colț. Prin urmare, așa a și devenit.
Trăind cu frică, a dezvoltat capacitatea de a sta într-un loc, nemișcată, fără să scoată vreun sunet. Schimba cu mare grijă pagina cărții sau a caietului, să nu cumva să se audă că o întoarce. Respira conștient și înghițea în sec cu atenție. Nu scăpa nimic pe jos. Tremura la simplul gând că tatăl ei ar putea să se întoarcă acasă. Nu comenta, nu striga la părinți și nu protesta. Și nu-și dădea seama că lucrurile acestea nu erau normale și nu se întâmplau peste tot.
Abuzurile
Tot așa nu-și dădea seama în totalitate că nu este tocmai normal nici să fie abuzată de tatăl său. Lucrurile care o făceau să creadă că nu așa trebuie să se desfășoare zilele erau amenințările cu moartea ei sau a mamei și faptul că totul era atât de neplăcut.
℗PUBLICITATE
Probabil că totul a început înainte ca ea măcar să-și aducă aminte. Pentru că nu există un moment pe care să-l marcheze și să spună: „Da, atunci a început“. Pare că așa a fost copilăria ei dintotdeauna. Cu tatăl care o viola de câte ori avea ocazia. În diverse locuri sau momente ale zilei. În diverse moduri. Cu ea plângând sau fără ca ea să plângă. Cu ea implorând să se oprească și plângându-se că nu-i place sau că o doare. Este greu de ales dacă asta sau bătaia era mai rea. Într-o măsură, a ajuns să creadă că toți bărbații fac asta. Și că majoritatea fetițelor trec prin asta.
Atunci nu știa să numească toate lucrurile care i se întâmplau. Nu știa cuvintele, știa că nu era bine și că oricum ar fi fost periculos să spună orice despre asta. Când mama o întreba ce se întâmplă, nu spunea nimic, se simțea obligată să-și protejeze mama, amenințările îi răsunau în cap.
Era terifiant să rămână singură acasă cu tatăl său. Terifiant era și atunci când se gândea tremurând că el urma să ajungă acasă, iar ea își făcea temele sau pur și simplu erau toți acasă duminica. La fel se gândea și când vedea că rămân singuri acasă. Doar că gândurile erau altele. De data aceasta nu se gândea la bătăi. Într-o zi, bunica ei a fost în vizită. Când se pregătea să plece, fetița s-a agățat de ea și a încercat să o rețină. O ruga să rămână. Îi venea să plângă și nu voia să plece singura persoană din casă care stătea între ea și tatăl ei. Atât mamei, cât și bunicii le propunea să meargă cu ele. Oriunde ar fi fost asta, doar să nu rămână acasă.
A rămas cu o frică față de bărbați încât, trecând pe stradă, îi urmărea pe toți cu atenție. Cine vine din față sau din spate, dacă se uită înspre ea, dacă încetinesc sau se opresc în preajma ei. Dacă cei care par inofensivi sunt chiar cei periculoși? În concluzie, mai bine să se teamă de toți, ce-i sigur e sigur. Dar nici cei cunoscuți n-au fost total lipsiți de vreo vină. În general, bărbații au suferit din cauza păcatului tatălui ei. La urma urmei, ce mare lucru?! Viața sexuală nu este totul, mai ales atunci când știi că nu este nimic plăcut în ea.
La școală
În orice caz, a mers la școală ca orice copil. Cu autobuzul și ghiozdanul în spate. Nu rata niciodată autobuzul. Era corectă și își cumpăra bilet de fiecare dată. O taxatoare îi refuza banii uneori. Îi spunea să stea acolo lângă ea și îi dădea cotorul care rămânea de la câte un set de bilete vândute. Asta era una dintre cele mai reușite jucării. Era distractivă, încăpea în buzunar – deci se putea duce și la școală –, era gratis și, mai ales, era un cadou. Taxatoarea aia chiar o plăcea suficient încât îi dădea resturi de hârtie. Dacă nici asta nu era o realizare, atunci nu știu ce altceva ar fi fost.
La școală era premiantă. Asta a fost un fel de regulă. Greu de spus de ce, dar așa trebuia. Atunci când a început clasa întâi, tatăl ei i-a promis că îi va cumpăra o bicicletă, dacă va lua premiul întâi la sfârșitul anului școlar. Cum ei îi plăceau bicicletele, s-a pus pe treabă cu promisiunea în gând. La sfârșitul anului școlar, a luat locul întâi. Tatăl părea să fi uitat de promisiunea făcută. Nici în următorul an n-a respectat-o. Așa că, pe lângă că sunt periculoși și te pedepsesc pentru orice, adulții nici nu se țin de cuvânt. Prin urmare, de ce i-ai mai crede vreodată? Dacă vrei să obții ceva, mai bine muncești și-ți faci singură acel ceva.
În mod inconștient, se ascundea de colegii sau adulții din școală. Când a mers atât de vânătă încât îi era greu să se miște și să țină ghiozdanul în spate, a strâns din dinți și nu s-a plâns. Cine știe ce s-ar fi putut întâmpla dacă cineva ar fi aflat.
Dar avea o foarte mare nevoie de atenție din partea adulților. De grijă, de vreo formă de afecțiune. Într-o zi, stătea cu capul pe bancă, înconjurat de mâini pentru că nu se simțea bine. Când un adult a văzut-o, a verificat și a crezut că are febră. Era și roșie. Probabil exact din cauza poziției în care stătea. Dar un impact mare a avut atenția pe care a primit-o pentru câteva secunde. Cineva a verificat cum se simte și a dat impresia că va reveni. Îi lipsea mult să fie băgată în seamă, îngrijită. Așa că a continuat să stea în aceeași poziție ca nu cumva să dispară „simptomele“ și poate-poate să mai fie întrebată cum e. Practic, a contat puțină atenție mai mult decât faptul că până atunci se simțise rău. Să fi fost asta o manipulare doar ca să mai fie băgată puțin în seamă?
Zile mai bune
Sinuciderea tatălui ei a fost pentru ea o mare gură de aer. După ce au stat ascunși câteva săptămâni pentru că tatăl intenționa să-i ucidă, a venit vestea că el nu mai este. A primit detalii despre ce s-a întâmplat, lucru nepotrivit pentru un copil de vârsta ei. Dar în următoarea zi a putut să iasă din casă și să se plimbe. Fără țintă, dar cu o libertate pe care nu o mai experimentase niciodată până atunci. Pentru reacția ei dură din momentul în care a aflat și pentru lipsa de empatie, s-a simțit vinovată mult timp. Iar lipsa de empatie a dus-o peste tot cu ea toată viața.
Concluzie
Așadar, a trăit o copilărie normală, ca oricare alta. Era doar o fetiță tare băiețoasă, care acasă era cuminte, retrasă, liniștită, cu multe responsabilități, conștiincioasă și muncitoare. Care a învățat să nu deranjeze, să nu ceară nimic și să nu greșească niciodată. Să ducă în interiorul ei totul și să arate în exterior doar ce ar fi fost acceptat cu ușurință, ce n-ar fi putut avea consecințe. O fetiță care se simțea vinovată și răspunzătoare pentru faptele adulților și care și-a atribuit orice responsabilitate, numai să iasă totul bine și să fie toți în regulă. Care a fost nevoită să se comporte ca un „om mare“ în timp ce credea că s-a maturizat mai repede decât ar fi trebuit, pe când, în realitate, nici viața de adult n-a venit cu acea maturitate. În rest, era vorbăreață. Și glumeață. Mereu activă, mereu cu ceva de spus. Dar neavând niciodată timp pentru a se gândi la cum se simte cu adevărat.
Între timp, fetița a devenit adult. Un adult normal, ca oricare altul. Mereu ocupată, fără timp să știe ce simte, care pare că are un înveliș impenetrabil. Care se ocupă de toată lumea și se asigură că toți ceilalți sunt bine. Tot conștiincioasă și tot muncitoare. Care nici în viața de adult nu-și permite să greșească, lucru asigurat printr-o stimă de sine scăzută. Care se simte tot neînțeleasă și la fel de singură în călătoria ei. La fel ca fetița, nu poate să spună nimănui cum stă treaba cu adevărat. Și care se bucură de dovezi de atenție sau de gesturi sincere din partea altora. Dar tot nu știe ce să facă cu ele. Și cum să știe când și ea se teme de ceilalți, nici ea n-are încredere în alți adulți și nu se așteaptă că ei să-și respecte vreodată promisiunile?
Articol scris de o cititoare a Paginii de Psihologie.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
