Skip to content

În primul meu articol scris pentru Pagina de Psihologie povesteam despre viețile a doi copii ce mi-au arătat pe de-o parte cât de mult contează ochelarii pe care îi port pentru a observa realitatea din jur, cât și despre întrebările, nelămuririle, chiar suferințele unui adult ce-a ales acum mulți ani să intre în sistemul public de învățământ. Sunt experiențe și relații cu oameni care au trezit și au dezvoltat în mine ceva ce astăzi prețuiesc mult – autoreflecția.

Despre acest proces, pe cât de greu pe atât de necesar în viața unei ființe umane, îmi doresc să vorbesc în rândurile de mai jos. Și cum o pot face mai bine? Întorcându-mă cu mintea și sufletul către întâmplări cu oameni mai mari sau mici.

Spuneam că am fost învățător, pe cât de frumos poate suna, pe atât de dificil mi-a fost să accept că și eu la rândul meu am butoane pe care copiii pot apăsa foarte ușor, activându-mă chiar atunci când credeam că rolul meu e de a fi un model pentru cei din sala de clasă, din școală. Încercând să mă înțeleg mai bine m-am apucat să cercetez relațiile mele cu familia, astfel descoperind cât de mult mă influențează modelul de atașament primit.

Pentru mai multă lumină vă aduc printre rânduri povestea lui Emanuel [pentru a proteja identitatea copilului am schimbat numele]. În prima zi când mi-am cunoscut colegii de cancelarie, undeva la început de septembrie, eram 3 bărbați în sala mare a profesorilor. Toți eram învățători. M-am așezat pe un scaun gol, m-am înfipt bine în el și mi-am făcut curaj să-mi spun numele, ce-am făcut înainte de a intra în învățământ și care-mi sunt visurile cu privire la educație. De ambele părți cât și din față eram flancat de învățătoare și profesoare, unele mai tinere, altele trecute de 40 de ani. Unele cu privirea caldă și încurajatoare, altele cu privirea și expresia puțin zeflemitoare. În acea întâlnire, când afară soarele încă dogorea și aducea temperaturi de 35 de grade, aveam să aflu cum clasa pe care trebuia să o preiau era recunoscută în toată școala. Și cum celebritatea aduce și mulți ochi ce stau și observă, erau și câteva personaje care, conform relatărilor mai pe sub masă, mai cu ochii feriți,  ieșeau din linie. Fiind cu rezervorul de oxitocină și endorfine plin, mi-am zis să nu le iau în seamă și să am încredere în copii.

Am ajuns în clasă. O sală mare, cu 22 de bănci, unele mai îngrijite, altele pline de cuvinte întortocheate, scrise mai la furie, ori vreo declarație de dragoste pentru colegul sau colega ce nu are ochi însă și pentru cel sau cea care îi poartă iubirea. În una din bănci stă așezat Emanuel. E unul dintre cei mai buni copii din clasă îmi spun colegii lui, doar că trebuie să am grijă cu el.

În zilele următoare aveam să încerc să intru cu ei în lumea cuvintelor, a înțelesurilor mai mult sau mai puțin ascunse din cărți și povești, cât și în încurcatele căi ale socotelilor matematice. Pentru Emanuel însă nici cuvintele nici cifrele nu erau străine ori de speriat. Mereu cu degetele pe sus, uneori din bancă, alteori până aproape de tablă, reușea într-un fel sau altul să fie cel care venea cu răspunsurile.

Cum nevoia mea de echitate și corectitudine îmi activa vocea ce spunea să fiu atent la toți copiii, a venit și ziua în care Emanuel, deși știa răspunsul, a rămas în bancă, privind cum alții încearcă să descotorească printre informații și experiențe concluzii care să producă învățare. Sunt la tablă cu un copil ce descoperă mai greu calea către rezolvarea unei probleme când, din locul în care Emanuel coace calcule și rezolvări multiple pentru sarcinile primite, se-aude cum un morman de cărți, caiete, creioane se izbesc cu putere de parchetul bătătorit de atâtea și-atâtea generații de copii. Mă întrorc speriat, cu ochii cât cepele, îmi activez toate simțurile și observ cum inima mea o ia la galop. Într-un timp în care totul parcă se oprise în jur, scurt dar tăios, urechile îmi aud cum Emanuel, cu fața furioasă și cu obrajii transformați în văi pentru lacrimile lui, începe să strige că nu-i corect și că el nu mai lucrează. Cum praful nu a fost bine curățat de rechizite, îl văd cum se apleacă și să pune pe parchet.

℗PUBLICITATE



Mă grăbesc spre banca lui și îl rog să se adune. Devenise o adevărată lupă între atuoritatea pe care cu greu încercam să mi-o câștig și suferința unui copil. Au urmat replici din partea mea prin care încercam să îi spun că nu așa trebuie să ne comportăm, nedându-mi seama atunci cât de mult greșesc, când el avea nevoie de validarea emoțiilor și de spațiu pentru a-și trăi suferința.

A fost noapte și a fost zi. A fost prima experiență în care am făcut cunoștință cu felul în care presiunea din partea adulților și nevalidarea așteptărilor unui copil pot produce asemenea reacții. A fost momentul care m-a făcut să caut și să înțeleg de unde vin asemenea trăiri și ce pot face eu în calitate de învățător pentru a le putea gestiona. Așa am aflat cum dorința de perfecțiune a părinților l-a împins mereu pe Emanuel pentru a fi cel mai bun, cel mai deștept, cel mai apreciat. Așa am aflat cum atunci când calificativul nu începea și se sfârșea cu FB mâna, iubitoare uneori, a tatălui se transforma în mâna care pedepsea și făcea dreptate pentru rușinea produsă de copil în sufletele adulților de acasă.

Au urmat săptămâni și luni greu de dus. Au urmat ore în care Emanuel și-a manifestat fricile într-un mod care puteau să-l rănească atât pe el cât și pe ceialalți. Au urmat însă și reacții din partea mea care l-au asigurat că-i sunt aproape, că-l înțeleg și că nu-l judec pentru ieșirile lui furioase. Au urmat multe mâini de sprijin pe care i le-am pus pe spate ori pe creștetul capului, îmbrățișări prin care îi transmiteam că-mi pare rău și că sunt dispus să-l ajut. Încetul cu încetul, din Emanuel cel care se tăvălea pe jos am ajuns la Emanuel cel care era conștient când se înfuria ori i se activau diferite frici și care avea puterea să iasă câteva minute din sala de clasă pentru a se aduna pe hol, revenind apoi și luându-și locul printre ceilalți colegi.

În interacțiunea cu părinții am găsit o portiță de acces din partea mamei. Un om care era conștient de suferința copilului însă care se lupta cu propriile suferințe ce o împiedicau să acționeze. În cazul tatălui, alcoolul a fost remediul pentru experiențele pe care, probabil, încerca să și le oblojească.

Într-o familie în care atașamentul era unul dezorganizat, în care adulții cei mai semnificativi din viața lui Emanuel nu-i ofereau acestuia securitate, alinare ori blândețe, puterile mele nu au avut prea mare impact. Ele însă au prins viață în mintea unui copil de 10 ani care a descoperit că există adulți care nu îl vor eticheta drept băiat rău și neascultător în momentul în care el are cea mai mare nevoie de a fi înțeles, acceptat așa cum e, nevoia de a-i fi normalizate trăirile, de a-i oferi spațiu fizic și emoțional să se descarce.

Emanuel a contribuit prin faptul că m-a făcut să privesc realțiile cu copiii din clasă prin ochelarii dați de propria relație cu părinții mei și să fac pentru prima oară în viață pasul spre a merge în cabinetul unui psihoterapeut. Iar pentru asta și pentru multe altele, îi spun astăzi că-i sunt recunoscător!

Vasile Brașovanu coordonează programul educațional al Seeding Knowledge Foundation, dezvoltă sesiuni de training pentru profesori și părinți și a fost învățător în cadrul programului Teach for Romania, având o experiență de 6 ani în educație.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0