O parte a regretului autentic îl constituie manifestarea empatiei și a remușcării. Fără sentimente autentice în spatele scuzei, aceasta poate suna mecanic și nesincer. Și totuși, se poate întâmpla să vă faceți mea culpa în exces. Dar nu e un regret sincer acela care – din cauză că arată cât de rău vă simțiți voi pentru propria greșeală – îl face pe cel rănit să se simtă și mai rău. Următoarea poveste, extrasă din practica mea terapeutică, ilustrează ce anume vreau să spun.
Într-un moment de neatenție, Amy a uitat să oprească la stop și a intrat cu mașina într-un alt autovehicul, în vreme ce pe scaunul de alături o avea pe fiica ei de 16 ani, Rebecca. Amy a scăpat cu câteva vânătăi minore, dar Rebecca s-a ales cu câteva răni grave, care au necesitat două operații chirurgicale și o lungă perioadă de terapie fizică și recuperare.
Amy era un șofer excelent. Era primul ei accident, unul care i se putea întâmpla oricăruia dintre noi. Desigur, era copleșită până peste urechi de vinovăție, durere și remușcare. Faptul că fiica ei n-a acuzat-o niciodată și nici n-a spus vreun cuvânt critic la adresa ei doar a contribuit la groaza pe care o resimțea Amy față de mânia nerostită a fiicei sale. De câteva ori pe zi (dacă nu, mai des), Amy îi spunea fiicei sale cât de rău îi pare și cum n-are să și-o ierte niciodată. Când se întâmpla ca Rebecca să-și exprime vreun distres emoțional sau vreo durere fizică, Amy izbucnea în plâns, iar Rebecca era nevoită s-o consoleze. Mereu și mereu, Amy spunea: „Măcar să fi fost eu în locul tău! Aș face orice, să-mi schimb soarta cu a ta!“
Rebecca a început să se simtă mânioasă, presată și secătuită de faptul că mama ei se concentra exclusiv asupra propriei suferințe. „Ajunge!“, i-a strigat într-o dimineață. „E suferința mea, și eu o îndur! Tu mută-ți suferința în altă parte!“ Amy, spre lauda ei, a înțeles mesajul. Așadar, a început terapia (cu mine), pentru a învăța să facă față vinovăției și mâhnirii. De atunci, și-a stăpânit emoționalitatea față de Rebecca.
Vina și remușcarea erau adânc resimțite de Amy, dar Rebecca avea nevoie să vadă un regret autentic din partea mamei sale. Nu folosiseră la nimic toate acele regrete care o scutiseră pe mama ei să-și mai poarte durerea, aruncând-o tot în spinarea lui Amy. Era, pur și simplu, o problemă de echilibru. Scoțând în evidență prea mult asemenea sentimente și nereușind să le micșoreze intensitatea, Amy așezase povara în cârca Rebeccăi, care s-a văzut nevoită să aibă grijă și de durerea mamei sale, în loc să dea glas durerii proprii și să-și aloce energia pentru vindecarea rănilor sale.
O scuză bună nu e despre voi
O caracteristică importantă a unui regret sincer este aceea că rămâneți receptivi la experiența persoanei rănite, în loc s-o copleșiți cu propria emoționalitate. Așa cum ilustrează povestea lui Amy, apare o problemă dacă discuția sfârșește cu persoana rănită concentrându-se asupra durerii voastre. Când se-ntâmplă asta, deja ați pierdut oportunitatea de a exprima un regret autentic, iar interlocutorul poate încheia conversația simțindu-se îngrozitor.
℗PUBLICITATE
Mary, în vârstă de 34 de ani și de profesie lucrător social, a participat la un seminar referitor la mânie, pe care eu l-am susținut în Minneapolis. Ea mi-a spus așa: „Nu-i pot pomeni mamei mele de nimic din ce-ar putea semăna câtuși de puțin a critică. Se întâmplă același lucru de fiecare dată. Scuzele ei sunt atât de pline de remușcare și autoînvinuire, încât sfârșesc prin a o reasigura că a fost o mamă bună și a făcut tot ce-a putut. După asta, mă simt ca o idioată.“
Nu ajută la nimic să spui că-ți pare rău și apoi să te victimizezi de parcă soarta te-a oropsit, iar victima te-a aruncat cu capul în farfuria câinelui. Nu ajută nici să spui că regreți și apoi, într-un fel sau altul, să dai impresia că-ți pare rău cu adevărat doar pentru tine – așa încât partea vătămată trebuie să înțeleagă cât de ingrată e poziția ta sau cât de profund rușinat ori devalorizat te simți acum, că realizezi ce ratat imens ești; și… poate că n-ar trebui să mai deschizi gura vreodată, de vreme ce întotdeauna pari să spui ceva nepotrivit.
Să vă pară prea rău poate reprezenta o formă de defensivă. Dacă partea lezată începe să simtă nevoia de a vă face pe voi (partea ofensatoare) să vă simțiți mai bine, e semn că trebuie să vă domoliți emoționalitatea și să vă stăpâniți atitudinea defensivă. Un regret venit din inimă nu se referă la propria persoană. Dacă intenția voastră este aceea de a oferi o scuză autentică, atunci cele care contează sunt sentimentele de mânie și durere ale părții vătămate. Așadar, păstrați-vi-le pe-ale voastre pentru o altă ocazie.
Extras din cartea Psihologia iertării.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
