Suntem o generație de părinți care încearcă să fie altfel decât au fost, poate, părinții, bunicii și străbunicii lor. Ascultăm podcast-uri, citim cărți, uneori ne e destul de clar cum ar trebui să facem într-o situație, ce să spunem și ce să nu spunem. La teorie, am putea spune că nu ne bate nimeni. E drept că, în același timp, toată această informație care uneori e livrată cu „trebuie“ vine și cu foarte multă presiune pentru noi, părinții. Și după reacții catalogate ca fiind nepotrivite, poate veni și cu multă vină, cu îngrijorarea că „Am stricat copilul“. Uneori, intrăm într-un ciclu de „Nu mai fac asta – știu ce am de făcut“, reacție nedorită la cald. Și iar de la capăt.

Despre a fi părinte „altfel“ – teorii

În mijlocul situației, la cald, sesizăm că uităm (tot și uneori, nu mereu) ce am învățat că ar trebui să spunem și să facem la nivel comportamental. Și ne trezim spunând sau reacționând așa cum nu ne dorim, așa cum vorbeau ai noștri cu noi, uneori parcă chiar cu aceeași voce, aceeași postură corporală, aceeași mimică facială.

A fi un alt fel de părinte implică și aspectele inconștiente ale relației părinte-copil, presupune a avea grijă de bunăstarea ta ca părinte care, implicit, se traduce în bunăstarea copilului. Evenimentele din trecut rămân acolo, nu le poți schimba – ceea ce poți schimba este modul în care le privești și te referi la ele. Din perspectiva teoriei copilului interior, copilul din noi intră în competiție cu copilul nostru și el nu e dispus să-i dea căldură, suport, susținere, limite pentru că el nu a primit, nu știe cum e, de ce ar face asta? (Copilul invizibil, Gáspár György).

Metoda de intervenție relațională Theraplay vorbește despre insight, respectiv despre puterea de observație asupra sinelui, care conduce la autocunoaștere profundă, mesajul transmis către copil fiind „Îmi cunosc povestea de viață și-mi dau seama cum o poate influența pe a ta“.

Teoria conform căreia „Nu poți da ceea ce nu ai primit!“ e adevărată până la un punct, presupunând un proces conștient, continuu și susținut prin care să hrănești copilul interior și să susții adultul de azi. Uneori, acest proces implică, pe lângă studiu individual, și un proces de consiliere, de terapie unde se creează un spațiu sigur pentru a aduce și „punga cu pulbere“ din interior și o păturică plușată, unde e în siguranță să stai cu toate felurile tale de a fi, cu toate instanțele tale de părinte, cu toate întrebările, cu revolta, cu neputința, dar și cu bucuria, cu reușita unor momente, cu satisfacția că ești părintele bun de care are nevoie copilul tău pentru că „Fiecare părinte este unic, fiecare copil este unic, iar relația dintre ei este mai profundă și mai complexă decât ne-am putea imagina noi“. (Dăruiește iubirea care vindecă. Ghid pentru părinți, Harville Hendrix & Helen LaKelly Hunt)

Teoria imago spune: „Ne naștem într-o relație. Suntem răniți într-o relație. Ne vindecăm printr-o relație“ – copiii noștri ne pot oferi această ocazie, dar ei nu sunt partenerii prin care putem să facem această vindecare. Ei creează oportunitatea, pot deschide ușa, însă ei au nevoie de adulți prezenți și conștienți.

Theraplay descrie procesul hrănitor din relația părinte-copil ca fiind „abilitatea părintelui de a răspunde la nevoile specifice vârstei și situației copilului, precum și recunoaște tensiunea și stresul copilului, oferindu-i niște răspunsuri care-l calmează și-l ajută să facă față stresului“ (definiție tradusă, preluată din Andreea Neagu, manual curs 1 – Evaluarea experiențială a relației părinte-copil). Mesajul îngrijirii hrănitoare dintre părinți și copii este: „Meriți să fii iubit și îngrijit. Poți avea încredere în mine că sunt receptiv la nevoile tale de grijă, afecțiune și laudă“.

℗PUBLICITATE

---

---

Și, totuși, de ce uneori de ce nu ne ies lucrurile?

Din dorința de a fi părinți mai buni, combinată cu presiunea lui „trebuie“, din competitivitatea insuflată în școală, din abundența de informații, din lipsa satului, din viața pe care o trăim pe repede-înainte, ajungem, uneori, în poziția în care dăm copiilor noștri exact opusul a ceea ce am primit, și devenim inconsecvenți pentru că, atunci când lucrurile nu merg, aplicăm tot din metodele vechi, din modul în care am fost crescuți. Și de aici derivă credințe precum: „Metodele astea noi nu merg! Ce atâta blândețe?!“, sau ne reactivăm mesaje precum „Nu sunt suficient de bun, nici la asta nu mă pricep!“.

Harriet Lerner explică în Dansul relațiilor că, atunci când vrem să introducem o schimbare, creierul nostru se opune, pentru că lui îi plac căile bătătorite, drumul știut, pentru că îi sunt cunoscute vorbele, mecanismele de reacție, răspunsurile – lui nu-i place noul. Și metaforic vorbind, uneori, pe umerii noștri se „ceartă“ Noul cu Vechiul, când de fapt ei au nevoie să construiască împreună, nu să se excludă reciproc.

Sunt momente în care avem așteptări extraordinar de mari de la copiii noștri. Aud, adesea, în cabinet „Vorbesc cu el (ea) ca și cu un om mare“ – și asta e foarte bine, să vorbim deschis, să spunem adevărul – în același timp, adecvat vârstei; dar și „De ce le căutăm mereu scuze în etapa de dezvoltare?“. Psihologia dezvoltării nu căută scuze și justificări copilului, dar o etapă de dezvoltare vine cu obiective ce pot interfera cu reacții și răspunsuri emoționale și comportamentele, plus că încă vorbim de un creier insuficient dezvoltat, de salturi mentale, de elemente de motricitate încă nedezvoltate.

În relația părinte-copil, părintele conduce, el e cel care construiește structura – creează rutine, impune reguli și limite adecvate vârstei, ghidează și susține copilul. Atunci când am crescut într-un sistem rigid, se întâmplă ca „reguli și limite“ să sune foarte rău. Dar ele sunt stâlpii relației, sunt pilonii pe care construim relațional. Comparând procesul dezvoltării Sinelui cu a construi o casă, dacă n-am structură, unde construiesc în continuare? Însă, pe lângă structură, e nevoie de angajament, de a transmite celui mic că e distractiv să fim împreună, că putem face activități (și aici mă refer inclusiv la a merge la piață), că a petrece timp împreună nu e dificil.

În loc de concluzie

Generația milenialilor e probabil generația cea mai prinsă la mijloc, între nou și vechi, inundată de abundența de informații, care se luptă cu „trebuie“, care e într-un proces continuu de a se descoperi, de a lucra cu ei în timp ce cresc alți pui de om. Stilul de părințeală al fiecăruia e unic, se dezvoltă din propria poveste și propria relație. Ce vrem să fie diferit de modul în care am crescut noi sunt prezența conștientă, acordajul fizic, emoțional și afectiv, vulnerabilitatea și autenticitatea în relații. Nu există relații perfecte, există relații în care suntem „aici și acum“, în care ne cerem scuze, în care discutăm despre neplăcut și inconfortabil.

Citește și:

• Disciplină fără drame. Ce facem cu tantrumurile copiilor?
• Părinții și nu jucăriile reprezintă fericirea copiilor
• Câte îmbrățișări sunt prea multe îmbrățișări?