La începutul primăverii, eram într-un avion în timpul unui zbor în Europa. Scanasem locurile învecinate și, ghici ce?!, un bebeluș în spatele meu și altul în stânga mea. Din cum se anunțau lucrurile, nu păreau să aibă de gând să doarmă până la destinație.
La scurt timp după decolare, au început să plângă. Orice primeau din partea mamelor lor părea că nu-i mulțumește. Simțeam că voi claca până la destinație. Toată întâmplarea m-a făcut să mă întreb – noi psihologii avem darul acesta de a ne pune și nouă, nu doar clienților noști, mereu întrebări – oare de ce mă deranjează atât de tare faptul că bebelușii plâng?
Știu despre mine că sunt o persoană mai sensibilă senzorial. Mă deranjează anumite sunete, lumini, variații de temperatură mai mult decât îi deranjează pe alții și, chiar dacă aceasta este o particularitate a mea, nu credeam că plânsul are o legătură doar cu sunetul. Și dacă ar avea? Cum aș reuși să-mi cresc toleranța la acest sunet? Nu cred că toată lumea trebuie să se călească și să învețe să trăiască cu orice disconfort, însă în viața mea, în mai puțin de 20 de săptămâni de la acel moment, avea să intre un bebeluș. Urma să devin mamă și mi era foarte clar că cel mic va plânge și că reacția mea va fi foarte importantă, așa că am început să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri.
Cele două funcții ale plânsului
Din fericire, am primit o carte în dar de la o prietenă. O carte despre care auzisem și pe care-mi doream să o citesc înainte de a veni cel mic pe lume. Cartea scrisă de Aletha Solter se numește Bebelușul meu înțelege tot. După titlu, nu m-aș fi așteptat să fie o carte în care autoarea să vorbească despre atașament, reglare emoțională și despre plâns, însă m-am trezit în mână cu o carte care mi-a oferit răspunsurile pe care le căutam și care m-a ajutat să accept plânsul, ca un mecanism natural și sănătos de autoreglare emoțională.
Conform autoarei, plânsul are două funcții importante în primii ani de viață. Prima funcție este de a comunica o nevoie sau un disconfort. În acest caz, părinții încearcă să identifice nevoia și să o satisfacă cât mai repede. A doua funcție este cea de mecanism de eliberare a stresului. În acest caz, părinții ar trebui să identifice și să elimine sau să reducă sursa durerii sau a stresului (dacă poate fi identificată) și să țină bebelușul în brațe, dându-i voie să plângă.
Sursele de stres pentru un bebeluș pot fi: stresul prenatal, o naștere traumatizantă, nevoi nesatisfăcute, suprastimulare, frustrări legate de dezvoltare, dureri fizice etc. De asemenea, bebelușii sunt sensibili la starea emoțională a celor din jur, având nevoie de un cămin liniștit și adulți care se înțeleg bine și își arată afecțiune și căldură unul altuia.
De ce nu trebuie ignorat plânsul bebelușului
Atunci când ne dăm seama că bebelușul plânge pentru că are nevoie să se elibereze de stres, este important să-l luăm în brațe și să-i fim alături. Nu este indicat să lăsăm bebelușul să plângă singur sau să-i ignorăm plânsul, pentru că ceea ce înțelege el despre lume este că aceasta este un loc nesigur, imprevizibil și că el nu poate conta pe alții pentru a fi ajutat să-și satisfacă nevoile.
℗PUBLICITATE
Pentru a reuși să descarce prin plâns tensiunea acumulată, bebelușii au nevoie de prezența unei alte persoane. Și contrar dorinței multora de a vedea bebelușii cât mai independenți, este perfect normal ca bebelușii și copiii să-și regleze emoțiile cu ajutorul unui adult. Acest lucru nu înseamnă că-i răsfățăm, ci doar că-i ajutăm să învețe cum să-și regleze emoțiile. Totodată, atunci când le dăm voie bebelușilor să plângă, le comunicăm faptul că sunt acceptați și iubiți, indiferent de ceea ce fac sau de modul în care se simt.
Autoarea ne explică și ce se poate întâmpla atunci când bebelușii nu sunt lăsați să plângă. Atunci când sunt nevoiți să-și reprime plânsul, ei pot dezvolta anumite tipare de control, ajungând să aibă nevoie de anumite obiecte sau comportamente pentru a se liniști când sunt stresați. De exemplu, următoarele comportamente pot fi tipare de control – cu condiția ca cel mic să aibă nevoie de ele atunci când este stresat sau supărat: legănatul, plimbatul, alăptatul ca alinare, folosirea suzetei, distragerea atenției, ignoratul celui mic etc.
Ce este important să reținem?
În primul rând, plânsul nu este o sursă de stres, ci un răspuns sănătos la stres, care-l ajută pe cel mic să semnaleze o nevoie sau să se descarce emoțional. În al doilea rând, a nu lăsa un bebeluș să plângă poate duce la dezvoltarea unor tipare de control, pentru că a bloca nevoia de a plânge nu duce la scăderea nivelului de stres. Și, nu în ultimul rând, faptul că bebelușul plânge nu înseamnă că părinții lui sunt nepricepuți.
Este foarte adevărat că plânsul unui bebeluș poate declanșa părinților săi multe emoții puternice: senzația de nepricepere, de neajutorare, furie, anxietate, tristețe, sentiment de respingere din partea bebelușului. Este posibil și ca plânsul bebelușului să ne amintească de nevoia noastră de a plânge, fie de când eram noi bebeluși, fie din prezent. Cred că este o trăire destul de intensă, dar și vindecătoare, să-ți ții bebelușul în brațe, să-i permiți să plângă și să fii alături de el, când ție poate nu ți s-a dat voie să plângi sau când plânsul tău a fost ignorat.
La finalul capitolului despre plâns, Aletha Solter ne propune să ne punem câteva întrebări legate de copilăria noastră, dar și legate de ceea ce simțim și gândim în raport cu copilul nostru. Câteva exemple ar fi: „Ce făceau părinții voștri când plângeați?“, „Ce cuvinte foloseau dacă încercau să vă facă să vă opriți din plâns?“, „A existat un moment, în copilărie, în care plângeați pe săturate în brațele cuiva care vă iubea și era în stare să vă accepte lacrimile?“, „Cum vă simțiți când bebelușul vostru plânge?“, „Plângeți atunci când simțiți nevoia?“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
