Dacă disciplinăm cu amenințări – fie explicit, prin cuvinte, ori implicit prin elemente nonverbale înfricoșătoare cum ar fi tonul vocii, postura ori expresia feței – activăm circuitele defensive din creierul reptilian inferior al copilului. Este ceea ce noi, psihoterapeuții, numim „stârnirea șopârlei” și nu recomandăm, întrucât duce aproape întotdeauna la escaladare emoțională, atât pentru părinte, cât și pentru copil.
Când fiul de cinci ani face o scenă în magazin, iar tu te apleci către el, îi faci semn cu degetul și insiști printre dinți că „trebuie să se calmeze imediat”, nu faci decât să stârnești șopârla. Stimulezi reacția creierului inferior, ceea ce nu va duce aproape niciodată într-o direcție productivă pentru cei implicați. Sistemul senzorial al copilului preia limbajul corporal, pe lângă cuvinte, și sesizează amenințarea, ceea ce îi declanșează reacția biologică a circuitelor neuronale care îi permit să supraviețuiască unei amenințări din partea mediului – să lupte, să fugă, să înghețe ori să leșine. Creierul inferior trece la acțiune, pregătindu-se să reacționeze repede, în loc să analizeze pe îndelete alternativele, într-o stare mai deschisă și mai receptivă. Mușchii i se vor tensiona în timp ce se pregătește să se apere și, dacă este cazul, să atace prin fugă și înghețare. Sau este posibil să o ia la goană în starea de fugă ori să se prăbușească, printr-o reacție de leșin. Fiecare reprezintă o condiționare de reactivitate a creierului inferior. În tot acest timp, circuitele raționale din creierul superior, responsabile de gândire și autocontrol, se vor închide, devenind indisponibile pe moment. Aceasta este ideea cheie – nu putem fi în stare reactivă reptiliană și, în același timp, în stare receptivă superioară. Reactivitatea creierului inferior prevalează.
Trecem de la reactivitate la receptivitate
În această situație, poți apela la creierul superior mai sofisticat al copilului, permițându-i să preia controlul asupra reactivității creierului inferior. Când arăți respect copilului, îl protejezi cu multă empatie și ești deschis la discuții colaborative și reflexive, comunici „lipsa amenințării“, astfel încât creierul reptilian își poate domoli reactivitatea. Prin această atitudine, activezi circuitele din creierul superior, inclusiv foarte importantul cortex prefrontal, care este responsabil de luarea deciziilor cu calm și de controlul emoțiilor și al impulsurilor. Așa trecem de la reactivitate la receptivitate și este ceea ce vrem să îi învățăm și pe copiii noștri să facă.
Așadar, în loc să-i spui pe un ton agresiv copilului de cinci ani să se calmeze, îl poți ajuta să-și liniștească și să-și aline creierul inferior, activând creierul superior, invitându-l calm la un gest de apropiere fizică și ascultând motivele pentru care este supărat. (Dacă te afli într-un spațiu public, iar copilul îi deranjează pe toți din jur, se poate să fie nevoie să îl scoți de acolo în timp ce încerci să apelezi la creierul lui superior.)
Care-i treaba cu amigdala?
Studiile sprijină această strategie de implicare a creierului superior în loc de a-l înfuria pe cel inferior. Am văzut, de exemplu, că atunci când o persoană privește fotografia unui chip furios sau speriat, sporește activitatea în regiunea creierului inferior, numit amigdala, responsabilă de procesarea rapidă și exprimarea emoțiilor puternice, în special, cele de furie și teamă.
Una dintre principalele responsabilități ale amigdalei este de a se păstra vigilentă și de a trage un semnal de alarmă atunci când suntem amenințați, permițându-ne să acționăm rapid. Este interesant că simpla vedere a unei fotografii cu o persoană furioasă sau înspăimântată activează amigdala privitorului. Mai mult, chiar și atunci când imaginea este pentru puțin timp arătată încât privitorul nu își dă seama conștient că a văzut respectiva fotografie, o reacție subliminală, instinctivă și emoțională determină amigdala să se declanșeze sau să devină activă.
℗PUBLICITATE
Și mai fascinant la acest studiu este că atunci când privitorilor li s-a solicitat să eticheteze emoția reprezentată în fotografie și au numit-o ca furie sau teamă, amigdala lor a devenit imediat mai puțin activă. De ce? Deoarece o parte din creierul superior – regiunea numită cortexul prefrontal ventrolateral – a preluat controlul în momentul numirii emoțiilor, după care a procesat emoția, permițând zonei analitice, responsabile de gândire, a creierului, să prevaleze, liniștind regiunile inferioare iritate în loc să lase creierul inferior reactiv și emoțional să domine și să dicteze emoțiile și atitudinea persoanei.
Creierul superior poate să calmeze creierul inferior
Acesta este un exemplu clasic de strategie „numește și îmblânzește“ discutată în detaliu în Creierul copilului tău. Prin simpla numire a unei emoții, persoana simte cum se reduce nivelul de frică sau furie. Astfel poate creierul superior să calmeze creierul inferior, iar aceasta este o abilitate de care ne putem bucura întreaga viață.
Este ceea ce vrem să facem pentru copiii noștri atunci când se supără și fac scene: îi putem ajuta să își activeze creierul superior. Partea prefrontală a creierului superior are practic fibre de liniștire ce pot calma regiunile inferioare când sunt reactive. Important este să le stimulăm dezvoltarea la copii și să le activăm în momente dificile, inițial prin conectare, apoi prin redirecționare. Este nevoie să-și dezvolte abilitățile interne de a aplana furtunile și de a reflecta la ceea ce se întâmplă în interiorul lor.
Revenind la funcțiile creierului superior, acestea sunt: decizii bune, controlul emoțiilor și corpului, flexibilitate, empatie, înțelegere de sine și moralitate. Acestea sunt trăsăturile pe care vrem să le dezvoltăm în caracterul copiilor noștri, nu-i așa? După cum afirmăm în Creierul copilului tău, trebuie să activăm creierul superior, nu să înfuriem creierul inferior. Activează, nu înfuria. Când înfuriem creierul inferior, de cele mai multe ori, și propria amigdală scoate scântei. Și ce crezi că vrea să facă amigdala? Să învingă! Deci, atunci când atât amigdala părintelui, cât și cea a copilului scot scântei la capacitate maximă, amândouă dorindu-și să învingă, are loc probabil o luptă dramatică în care pierd ambele părți. Nimeni nu va învinge, iar rănile relaționale vor mânji câmpul de luptă. Numai pentru că am înfuriat creierul inferior în loc să activăm creierul superior.
Articol extras din cartea Inteligența parentală.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
