Oare știm cu adevărat să purtăm un dialog autentic?
Explorând pe parcursul ultimilor ani motivele pentru care relațiile ajung uneori în impas, sau unde „se rupe filmul“ și care ar putea fi cauzele rupturii, am ajuns la concluzia că unul dintre elemente este dialogul.
Credem că purtăm conversații normale, însă, de cele mai multe ori, sunt doar monologuri paralele. Vorbitorul își susține ideile într-o manieră de „adevăr absolut“, dintr-o poziție superioară, de autoritate. Această atitudine trezește în ascultător, de cele mai multe ori, una dintre cele trei reacții naturale ale sistemului de apărare: cea de respingere, cea de confruntare (de luptă) sau cea de fugă (de părăsire a locului de comunicare).
Dacă privim în urmă, atitudinea acestui pseudodialog, poziția verticală, de sus în jos, este oarecum firească. De-a lungul timpului, parteneriatele umane au fost regi-sclavi, preoți-enoriași, profesori-elevi, medici-pacienți.
Totuși, ce este un dialog?
Din multitudinea de definiții emise de specialiști, mi-a rămas în minte teoria lui David Bohm, fizician și filozof american, care a studiat intensiv fundamentele filozofice ale dialogului. Gândurile sale au fost dezvoltate și extinse în cadrul Proiectului de dialog de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, ca metodă specifică de implementat într-un context organizațional, care susține că dialogul nu încearcă să rezolve nimic, ci este un proces care creează contextul în care două persoane devin transparente, fiind, în același timp, transformate de proces. „Dialogul poate fi considerat ca un flux liber de semnificații între oameni în comunicare, în sensul unui râu care curge între maluri“.
Dialogul este o modalitate de a observa, în mod colectiv, cum valorile și intențiile ascunse ne pot controla comportamentul și cum diferențele culturale neobservate se pot ciocni, fără ca noi să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă. Prin urmare, poate fi văzut ca o arenă în care are loc o învățare comună și din care poate apărea un sentiment de armonie, de comuniune și de creativitate.
Spiritul dialogului este, pe scurt, capacitatea de a menține mai multe puncte de vedere, unde ideile, valorile sau perspectivele se întâlnesc în crearea unui sens comun. O diferență esențială între un dialog și o discuție obișnuită este că, în cadrul acesteia din urmă, oamenii au, de obicei, poziții relativ fixe și își susțin punctele de vedere, în timp ce încearcă să-i convingă pe ceilalți să se schimbe. În cel mai bun caz, acest lucru poate produce un acord sau un compromis, dar nu dă naștere la nimic creativ. Mai mult, în cazul în care subiectul dialogului are o importanță fundamentală, atunci pozițiile tind să fie rigid nenegociabile, iar discuțiile degenerează fie într-o confruntare în care nu există nicio soluție, fie într-o evitare politicoasă a problemelor. Ambele rezultate sunt extrem de dăunătoare, deoarece împiedică libertatea gândirii în comunicare și, prin urmare, împiedică creativitatea.
Dialogul reprezintă un prilej în care o persoană are șansa de a-și arăta lumea interioară, în speranța că va fi văzută, auzită. Într-un dialog autentic, se oferă contextul ca două persoane să-și permită să-și dezvăluie reciproc lumea interioară, înțelegând că pot fi și diferite, pentru a-și permite reciproc să-și descopere realitățile cu acceptare, apreciere și curiozitate.
Cum putem ajunge la un dialog?
O condiție sine qua non a unui dialog este prezența celor două persoane, dar mă întreb oare dacă doar simpla prezență e suficientă. Oare suntem într-o prezență conștientă când intrăm într-un dialog? Cum putem verifica asta? Ne întrebăm vreodată ce simte corpul când vorbim?
Un alt element la care mă gândesc este spațiul. Din ce spațiu comunic? Suntem două persoane cu două universuri personale culturale diferite, care – ideal – ar fi să vină împreună, în spațiul dintre ele, acolo unde creează relația. Ne întâlnim în spațiul comun și descoperim diferențele care pot fi reale provocări. Și ce facem cu ele? Le acceptăm. Să încercăm să descoperim acest lucru și să ne apropiem unul de celălalt.
℗PUBLICITATE
Înainte de a intra în spațiul–dialog, ar trebui să accept că cealaltă persoană e diferită și, oricât de mult mi-aș dori să mă pun în locul ei, e doar o iluzie: nu se poate. Însă acceptând diferențele recunoscute, pot crea cadrul unei întâlniri autentice. Acceptarea diferențelor ajută la diminuarea manifestărilor reactive, la echilibrarea personală, la liniștea interioară.
Cum se produce acceptarea? Ce pot face să văd prin această lentilă? Cum să accesez această stare?
O imagine la care te invit să privești este cea de respect. Prin manifestarea respectului, îi acord celuilalt încredere. Nu știm ce simte, ce este în sufletul celuilalt, dar putem, oferindu-i încredere, să intrăm în conexiune cu persoana din fața noastră, fără să-i activăm sistemele de apărare. Nu avem acces direct la realitatea celuilalt, dar putem fi curioși să o descoperim.
Blândețea este o altă viziune la care merită să privim, întrucât subtilitatea acestei stări poate fi vindecătoare într-o relație. Când suntem blânzi cu adevărat, suntem, în același timp, curajoși. Blândețea nu este lașitate, nu renunț la credințele mele pentru a fi pe placul celuilalt.
Dar oare cum am putea fi blânzi într-un dialog? Zâmbind, delicat, din inimă. Forța interioară a blândeții se ridică atunci când știu cu adevărat cine sunt, când mă manifest cu autenticitate, însă fără a-l constrânge pe celălalt să facă sub legea mea.
Ascultarea activă
Am învățat în coaching, în psihoterapie, în tango, că ascultarea activă este una dintre cele mai importante dovezi că ești în relație. „Ascultarea este manifestarea dragostei“, spune dr. Albert S. Rossi în cartea Cum să devii o prezență vindecătoare.
Și oare cum putem deveni o prezență vindecătoare? Ce înseamnă cu adevărat ascultarea activă într-un dialog? Alături de partenerul nostru, să ne aducem atenția către înțelesul de bază al cuvintelor sale, urmărind trăirile, stările, emoțiile cu deschidere, curiozitate și, nu în ultimul rând, cu acceptare.
Tăcerea este un prim pas în a manifesta ascultarea activă. În liniște, în tăcere, se întâmplă totul. Ascultarea este ceea ce ce ne menține în stare de curiozitate, de căutare, de descoperire a omului din fața noastră.
Dacă vom putea accesa cel puțin aceste trei stări (de respect, blândețe, ascultare activă) în spațiul comun al relației, cu siguranță putem îmbunătăți calitatea unui dialog autentic.
Nota redactorului: Celor interesați să devină ascultători mai buni, capabili să poarte dialoguri autentice și cu sens, le recomandăm cartea Nu asculți, de Kate Murphy, o carte edificatoare și captivantă, care oferă cititorilor o hartă a drumului către ascultare, explicându-le de ce este atât de importantă ascultarea pentru legăturile pe care le stabilim între noi și pentru modul în care muncim și trăim.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
