Viața mea este o forfotă. Asemenea furnicilor, rutina mea presupune mișcare continuă, ședințe de logopedie pe două fronturi, ședințe de terapie individuală sau de cuplu și familie pe un al treilea front, și pentru că acasă a devenit un mediu sigur în care sunt sprijinită să stau cu mine, mă asigur să NU am timp pentru asta. Fug de relația cu soțul meu, pentru că asta presupune să fiu dispusă să mă bucur de el și de relația noastră, dar totodată mă sperie ideea că ar putea să vadă cât de diferită sunt de el. Îmi e frică că are nevoie de mine și nu pot să-i ofer atenția și deschiderea mea.
Mă sperii de relația cu fiica mea, pentru că văd în ea povestea ce mi-o spuneam în copilărie despre cum ar putea fi diferit în viața mea. Astfel, deși îmi stabilesc timp și ocazii speciale pentru noi două, nu reușesc mereu să fiu prezentă mental și emoțional. Şi pentru că, din nou, corpul îmi dă semnale că uit de mine, uneori prin surmenaj psihic, alteori prin oboseală fizică, mă opresc în mușuroiul imago pentru câteva clipe.
Să stau cu mine, cu emoțiile mele, dar mai ales cu amintirile mele am învățat târziu. Și acum încă îmi este greu să le primesc cu brațele deschise și să stau cu ele în îmbrățișare. Înțeleg acum că am facut asta pentru că era prea dureros. Pentru că m-am antrenat să conțin durerea părinților mei și, ulterior, a tuturor celor pe care i-am cunoscut. Era mai simplu și mai sigur pentru mine decât să cer din nou și să nu primesc.
Terapia imago, darul cel mai de preț pe care mi l-am oferit
Mult timp m-am întrebat cum se face că cei care ar fi trebuit să mă ocrotească și să-mi arate toata dragostea lor mă protejau, negându-mi nevoia de a fi furioasă sau tristă. Cum puteau să-mi ceară să ignor suferința lor, să nu o glindesc și să mă bucur de viață în continuare? Dacă formarea în terapie sistemică mi-a deschis ochii privind sistemul familial în care am crescut și m-am format, dacă văzând transgenerațional, am înțeles că reacția la durere și conflict a părinților mei s-a format cu mult înainte ca ei să se nască, a rămas cu mine întrebarea: și eu ce fac acum cu aceste informații? Cum transform aceste conștientizări despre tipare transmise transgenerațional? Cum pot face loc pentru iertare și diferențiere în raport cu propria familie?
Și pentru că am tot auzit în copilărie și era derutant pentru mine – „Te iert, dar nu pot uita ce ai făcut“ –, am crezut că această durere mă va purta constant pe culmile tristeții si ale deziluziei.
Înscrierea mea la cursul de formare în terapia relațională imago este darul cel mai de preț pe care mi l-am oferit. Când grupul a devenit un mediu de siguranță, Manu, copilul meu interior ce s-a ascuns, a sărit în ajutor. A cerut să fie văzută, să fie auzită și să-mi arate oportunitatea mea de creștere, datorită experiențelor trăite. N-am mai fugit și i-am permis să plângă, să ceară și încă o învăț să primească iubirea relațiilor și frumusețea lumii ce o înconjoară. Şi e atât de dureros să văd prin tot ce a trecut, dar atât de minunat s-a descurcat să supraviețuiască.
℗PUBLICITATE
Acum încep să o văd mai clar, mai des și îi permit să fie văzută. Cel mai des o las să se înfurie și învăț încă să nu o învinovățesc pentru asta. Îi permit să-și plângă durerea și să se lase îmbrățișată. O învăț constant că sunt mulți oameni care o iubesc și care își doresc să-i fie sprijin și parteneri de drum în călătoria ei prin viață.
O învăț darul răbdării de a sta cu emoțiile și gândurile ei, și cu greu îi permit să se simta bine în corpul ei. În imperfecțiunile corpului meu, în modul meu stângaci și agitat de a-mi trăi viața la 36 de ani, în procesul meu de învățare cu eșecuri urmate de succese și alte erori, astăzi sunt mai împăcată cu ele și cu un strop mai pregătită pentru ce va veni.
Astăzi sunt recunoscătoare:
- timpului ce mi l-am alocat pentru a scrie;
- mamei, care m-a învățat curajul de a sta când e greu;
- tatălui meu, care m-a învățat să oglindesc nevoile celor din jur cu respect și empatie;
- fratelui meu cel mare, care m-a ținut în brațe în primii ani de viață și m-a învățat să iubesc muzica bună și florile;
- fratelui cel mic, pentru că mi-a arătat că pot găsi resurse și atunci când sacul pare gol;
- soțului meu, care-mi este sprijin în creșterea personală și profesională;
- fetiței mele, care mă învață să mă iubesc prin exemplul personal.
Acum văd clar euforia din mine ce așteaptă de mult să iasă la suprafață. Și când dau să fug de toate astea, mai stau puțin cu ele.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
